Mi-l puteam aminti. Însă nu-l mai puteam revedea și mi-a trecut prin minte că ambiţiile rapace ale oamenilor nu sunt niciodată satisfăcute de visurile
446/462
care se împlinesc, căci mereu există gândul că totul poate fi făcut din nou și mai bine.
Probabil că asta e valabil și dacă ai nouăzeci de ani — deși sunt invidioasă pe oamenii care ajung să afle asta cu adevărat. Și, în plus, deja trăisem de două ori mai mult decât fiica lui Van Houten. Ce n-ar fi dat el să aibă un copil care să
moară la șaisprezece ani!
Deodată, mama s-a pus între mine și televizor, cu mâinile la spate.
— Hazel, a spus ea.
Vocea îi era atât de gravă, încât m-am gândit că probabil ceva nu era în regulă.
— Da?
— Știi ce zi este azi?
— Doar nu e ziua mea, nu?
Ea a izbucnit în râs.
— Nu încă. E paisprezece iulie, Hazel.
— E ziua ta?
— Nu…
— E ziua lui Harry Houdini?
— Nu…
— Am cam obosit să ghicesc.
447/462
— E ZIUA BASTILIEI!
Și-a luat mâinile de la spate, scoţând două
steguleţe franceze mici din plastic și fluturându-le plină de entuziasm.
— Sună ca un lucru fals. Ca Ziua de Conș-tientizare A Holerei.
— Te asigur, Hazel, că nu e nimic fals în legătură cu Ziua Bastiliei. Știai că acum două sute douăzeci și trei de ani, poporul francez a năvălit la Bastilia și i-a înarmat pe prizonieri pentru a lupta pentru libertatea lor?
— Uau! am spus. Ar trebui să sărbătorim această aniversare importantă.
— Se întâmplă că tocmai am planificat un picnic împreună cu tatăl tău în parcul Holliday.
Mama nu se oprea niciodată din a încerca. M-am împins în canapea și m-am ridicat. Împreună, am făcut niște sendvișuri și am găsit un coș de picnic prăfuit în debaraua de pe hol.
Era o zi destul de frumoasă, în sfârșit vara adevărată în Indianapolis, caldă și umedă — genul de vreme care îţi amintește după o iarnă lungă că, în timp ce lumea n-a fost construită pentru oameni,
448/462
oamenii au fost construiţi pentru lume. Tata ne aștepta, îmbrăcat într-un costum de vară, de culoare deschisă, stând în locul de parcare pentru handicapaţi și tastând la smartphone-ul lui. Ne-a făcut din mână, în timp ce parcam, și apoi m-a îmbrăţișat.
— Ce zi! a spus el. Dacă am fi locuit în Cali-fornia, toate zilele ar fi fost așa.
— Da, dar în cazul acesta nu te-ar mai fi bucurat, i-a spus mama.
Ea se înșela, dar n-am contrazis-o.
Am sfârșit prin a ne întinde pătura lângă
Ruine, acel dreptunghi de ruine romane trântite în mijlocul unui câmp din Indianapolis. Dar nu sunt ruine adevărate: sunt recrearea unui ansamblu sculptural construit în urmă cu optzeci de ani, însă
ruinele false au fost lăsate în paragină destul de rău, astfel încât au devenit ruine adevărate din întâmplare. Lui Van Houten i-ar fi plăcut Ruinele.
Și lui Gus.
Așa că ne-am așezat la umbra Ruinelor și am luat un mic prânz.
449/462
— Ai nevoie de cremă de protecţie împotriva razelor de soare? m-a întrebat mama.
