întâlni cu Palamede şi cu Aias1 al lui Telamon şi cu oricare dintre cei vechi, care au murit şi ei în urma unei judecăţi nedrepte. Cred că nu mi-ar fi deloc neplăcut să pun alături propriile mele suferinţe cu ale lor.
Dar cea mai mare plăcere a mea va fi, desigur, de a mă îndeletnici să cercetez şi să ispitesc şi pe cei de acolo ca şi pe cei de aici. Să văd care dintre ei este înţelept şi care crede numai că este, însă nu este?
Şi ce n-ar da cineva, judecătorilor, să poată cerceta pe acel căpitan al marii oştiri împotriva Troiei2, sau pe Odiseu, sau pe Sisif, sau pe alţii, zeci de mii, pe care i-arn putea cita, bărbaţi sau chiar femei? Să stai de vorbă cu aceştia, să fii mereu cu dânşii, să-i cercetezi: iată o nespusă fericire! Căci, fără îndoială, ei nu osândesc la moarte pe cineva pentru asemenea fapte. Deşi, de altfel, lumea de acolo are faţă de cea de aici, pe lângă alte fericiri, şi pe aceea de a fi nemuritoare pentru restul vremii, dacă cel puţin cele ce se spun sunt adevărate.
Dar şi voi, judecătorilor, s-ar cădea să fiţi cu bune nădejdi faţă de moarte şi un lucru mai ales să-1 adânciţi ca pe un adevăr: că pentru omul drept nimic nu este rău, nimic în viaţă, nimic după ce moare; chiar treburile lui nu sunt lăsate în părăsire de zei. Cele ce mi se fac mie acum, să nu credeţi că sunt din întâmplare; eu sunt încredinţat că
cel mai bun lucru pentru mine este să mor acum, şi cu aceasta să scap de toate grijile. Iată de ce glasul tainic nu mi s-a împotrivit deloc de astă dată. Drept aceea, nu mă pot deloc supăra pe cei ce m-au osândit, ca şi pe cei ce m-au pârât, deşi gândul lor, când mă osândeau şi mă pârâu, n-a fost să-mi facă bine, ci aveau toată voinţa să-mi facă rău. Şi singurul lucru la înălţimea mustrării mele acesta este.
Dar oricum, îi voi ruga măcar atât: pe copiii mei, când vor fi vârstnici, să-i pedepsiţi, bărbaţi, şi să le pricinuiţi aceeaşi mâhnire pe care şi eu v-am pricinuit-o vouă, ori de câte ori veţi găsi că se îngrijesc fie de averi, fie de altele mai mult ca de virtute; şi să-i certaţi, cum şi eu v-am certat, de câte ori se vor arăta a fi ceva, nefiind nimic.
Aceasta, pentru că nu se îngrijesc de cele ce trebuie şi-şi închipuie că este ceva de capul lor, când în fapt n-ar fi
vrednici de nimic. Şi dacă-mi vor împlini dorinţa aceasta, voi socoti că am îndurat pe bună dreptate ce-am îndurat de la ei — şi eu şi copiii mei.
Acum este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din noi păşeşte spre lucru mai bun, nimeni nu ştie, fără de numai Zeul.
EUTIFRON
sau
DESPRE EVLAVIE (dialog etic)
Eutifron, Socrate
Prolog
EUTIFRON: Ce mai e nou, Socrate? Ce s-a mai întâmplat de-ai lăsat discuţiile de la Liceu şi-ai venit să-ţi treci vremea pe-aici, pe lângă porticul regelui?1 Nu-mi vine a crede să ai cumva şi tu, ca mine, vreun proces la arhontelele-rege.
SOCRATE: Procesul pe care-1 am eu, Eutifron, atenienii nu-1 numesc acţiune, ci urmărire!
EUTIFRON: Ce vorbeşti? Cum, eşti urmărit în penal? Că doar n-oi fi tu cel ce urmăreşti pe cineva!
SOCRATE: Eu? Sigur că nu.
EUTIFRON: Atunci altul pe tine?
SOCRATE: Nici vorbă!
EUTIFRON: Cine-i acela?
SOCRATE: Nu ştiu bine nici eu singur, Eutifron; nu-1 cunosc. Mi se pare că-i un tânăr necunoscut; pe cât ştiu, se numeşte Meletos şi este din demul Pitthos; poate reţii în amintire un pittheian cu numele Meletos; este unul cu părul lung şi neted, cam fără barbă, şi are nasul
adus.
EUTIFRON: Nu pricep nimic, Socrate; dar ce vină ţi-a adus?
1 Palamede şi Aias, eroi de frunte în războiul troian.
2 Agamemnon.
1 în acest portic, arhontelele-rege împărţea dreptatea în materie penală.
41
PLATON
SOCRATE: Ce vină? Nu-i fără importanţă, după părerea mea. în adevăr, nu-i puţin să fii tânăr ca dânsul şi să
cunoşti un lucru atât de însemnat. Ştie — după spusa lui — cum sunt stricaţi tinerii; ştie cine sunt cei care-i strică. Pasămite, e vreun înţelept care a putut observa neştiinţa mea, datorită căreia stric pe cei de-o vârstă cu el.
Iată de ce a venit să-mi facă proces înaintea soborului ca în faţa unei mame.
Cât îmi pare, este singurul dintre oamenii politici care ştie de unde
d să înceapă lucrul aşa cum se cuvine. în adevăr, e şi drept să se ocupe la început de cei tineri, să-şi dea osteneala întâi pentru dânşii, spre a-i face mai buni, ca agricultorul cel cuminte care se ocupă întâi de răsadurile 3a tinere, pe urmă de celelalte. Sigur că din aceleaşi pricini Meletos începe cu noi purificarea cetăţii, fiindcă noi stricăm — cum zice el — vlăstarele în creştere. Pe urmă va veni rândul, desigur, şi celor mai în vârstă; se va ocupa şi de dânşii, revărsând statului adevărată comoară de multe şi însemnate bunătăţi. Cum vezi, se prea poate să şi izbutească, de vreme ce a luat-o din loc aşa de frumos!
EUTIFRON: Ar fi bine să fie aşa, Socrate! Mi-e însă teamă să nu se întâmple pe dos. Nu ştiu cum, dar credinţa mea e că a luat-o prost de la început; că va face mai mult rău cetăţii apucându-se de proces împotriva ta. Acum, oricum ar ii, spune-mi te rog ce pretinde că ai
b făcut? Şi cum strici pe tineri?
SOCRATE: Ciudate la auz, minunate prieten! Zice că sunt un fel de creator de zei; adică eu născocesc divinităţi noi şi nu respect pe cele vechi. Aşa sună plângerea şi învinuirea lui.
EUTIFRON: Acum înţeleg, Socrate. Fără îndoială, e vorba de acel demon pe care tu spui că-1 auzi la fiecare pas.
Sigur... de-aici şi-a tras învinuirea că introduci credinţe noi în lăcaşul celor sfinte. Asta-i pricina ce-1 aduce în faţa judecăţii... ca să te ponegrească. El ştie că astfel de chestiuni se răstălmăcesc uşor în ochii mulţimii. Şi mie mi s-a întâmplat
c adesea că, vorbind într-o adunare despre cele sfinte sau prevestindu-le viitorul, lumea a început să mă
