EUTIFRON: Ba bine că nu! Se întâmplă şi altele mai ciudate ca asta, Socrate; lucruri, de care mulţimea n-are habar.

SOCRATE: Cum? Crezi că între zei există în realitate război şi duşmănii crâncene şi lupte şi multe altele de aceeaşi natură, cum povestesc poeţii, şi mai cu seamă bunii noştri scriitori care ni le desfăşoară frumos pe la serbările religioase, cum se întâmplă de pildă pe la marile Panatenee, când o pânză cu tot felul de imagini pe dânsa este purtată în Acropolă? Putem spune, Eutifron, că astea sunt adevărate?

46

EUTIFRON: Nu numai atât, Socrate; dar, cum spuneam şi adineauri, am să-ţi mai povestesc, dacă vrei, o mulţime de lucruri cu privire la cele sfinte; şi sunt sigur că ai să rămâi încremenit.

SOCRATE: Nu m-aş mira. Cred însă că-i mai bine să spui toate astea cu alt prilej, când vom fi mai pe-ndelete.

Acum caută să-mi dai un răspuns ceva mai limpede la ce te-am întrebat; căci, prietene, e ceva pe care nu mi l-ai explicat mulţumitor mai înainte. Eu te-am întrebat ce este în sine evlavia, iar tu te-ai mulţumit doar să-mi răspunzi că evlavia este ce faci tu acum! Adică faptul că urmăreşti în justiţie pentru crimă pe propriul tău tată...

EUTIFRON: N-am spus decât adevărul, Socrate!

SOCRATE: Poate. Dar, Eutifron, tu declari sfinte încă o sumedenie de alte lucruri.

EUTIFRON: Şi sunt doar!

SOCRATE: Adu-ţi aminte că nu te-am rugat să-mi înfăţişezi o pildă-două din multele acte de evlavie; ţi-am cerut să-mi spui nota esenţială, căreia toate cele sfinte îi datorează sfinţenia lor. N-ai spus cumva că datorită unei singure idei cele nelegiuite sunt nelegiuite, iar cele sfinte sunt sfinte? Ce, nu-ţi aminteşti?

EUTIFRON: Ba da.

SOCRATE: Ei bine, tocmai acest caracter aş dori să mi-l lămureşti, ca să-1 studiez şi să mă folosesc de dânsul ca de un model; să pot şi eu declara, în sfârşit, despre oricare alt lucru — alcătuit de tine sau de altul — că dacă-i dintr-un material asemănător este sfânt; dacă nu,e nelegiuit.

EUTIFRON: De vrei aşa, îţi voi vorbi aşa, Socrate.

SOCRATE: Se-nţelege că vreau.

A doua definiţie

EUTIFRON: Atunci iată. Tot ce-i pe plac zeilor este sfânt; ce nu-i pe plac este nelegiuire.

SOCRATE: Foarte frumos, Eutifron! Abia acum mi-ai dat răspunsul pe care-1 ceream de la tine. De conţine şi adevărul, asta n-o ştiu încă; tu însă e sigur că-ţi vei da osteneala să dovedeşti cât sunt de adevărate cele ce-ai

afirmat.

EUTIFRON: Nici o îndoială.

47

7a

PLATON

EUTIFRON

SOCRATE: Haide acum, să purcedem şi să cercetăm mai de-aproape, ce susţinem. Aşadar, un fapt plăcut divinităţii, ca şi un om iubit de zeu, este sfânt; pe când fapta urâtă divinităţii şi omul urât de zeu sunt nelegiuite.

Deci, nu numai că nu-i acelaşi lucru, dar sfinţenia este cea mai mare duşmană a nelegiuirii; nu-i aşa?

EUTIFRON: Aşa este.

SOCRATE: Şi zici că formularea noastră e bună?

EUTIFRON: Cred că da, Socrate; este tocmai ce ţi-am spus.

SOCRATE: Dar ai mai afirmat, Eutifron, că zeii sunt dezbinaţi, că între dânşii e dihonie şi ură... n-ai zis asta?

EUTIFRON: Am zis-o.

SOCRATE: Asupra căror lucruri, preabunule, se produce deosebirea de vederi, de urmează apoi şi duşmănie şi uri? Dacă eu şi tu, spre exemplu, ne-am deosebi asupra unor numere, neînţelegându-ne împreună care-i mai mare

— oare un asemenea dezacord ne-ar putea face inamici care să-şi poarte ură unul altuia? Sau dimpotrivă, am căuta s-ajungem la calcul şi numaidecât am cădea la pace din privinţa aceasta?

EUTIFRON: Cu siguranţă.

SOCRATE: Şi oare nu-i la fel dacă s-ar întâmpla să nu ne înţelegem asupra unor dimensiuni date — care-i mai mare, care mai mică? N-am ajunge şi aici la măsurătoare şi n-am pune capăt, astfel, numaidecât oricărei deosebiri dintre noi?

EUTIFRON: Aşa este.

SOCRATE: Şi n-am alerga la cântare dacă între noi s-ar isca o discuţie referitoare la greutatea a două obiecte: care atârnă mai mult, care mai puţin? Şi nu ne-am lămuri îndată?

EUTIFRON: Cum de nu?

SOCRATE: Dar care-i lucrul şi care-i chestiunea din pricina căreia, dacă ne-am deosebi în păreri, am ajunge inamici unul altuia şi ne-am purta ură? Poate că nu-ţi vine răspunsul la îndemână; am să spun eu, iar tu, fii numai atent şi spune-mi dacă nu-s următoarele: dreptatea şi nedreptatea, frumosul şi urâtul, binele şi răul. Oare nu-s acestea subiecte din cauza cărora, dacă ne deosebim şi n-ajungem la un criteriu comun, ne facem inamici unul altuia — când ne facem — şi eu şi tu şi toţi ceilalţi oameni? "

EUTIFRON: Da, Socrate, există o astfel de neînţelegere tocmai asupra acestor chestiuni.

SOCRATE: Dar ce, Eutifron? Oare dacă şi zeii ar fi întrucâtva în dezacord între dânşii, n-ar diferi tocmai în această privinţă?

EUTIFRON: Cu necesitate.

SOCRATE: Aşadar şi după socotinţa ta, nobile Eutifron, o parte din zei consideră anumite lucruri sau drepte, sau frumoase, sau urâte, sau bune, sau rele, iar altă parte le consideră pe aceleaşi altminteri. Că de n-ar diferi în aceste privinţe, nu s-ar ciorovăi ei. E drept?

EUTIFRON: Drept.

SOCRATE: Şi nu cumva ei chiar iubesc lucrurile pe care fiecare le consideră frumoase, ori bune, ori drepte şi le urăsc pe cele opuse lor?

EUTIFRON: Nici o îndoială.

SOCRATE: Atunci, după părerea ta, o parte din zei consideră, spre exemplu, drepte aceleaşi lucruri pe care ceilalţi le cred nedrepte. Şi nu numai atât, dar se şi dezbină unii de alţii. Nu-i aşa?

EUTIFRON: Aşa e.

SOCRATE: Cât se pare, aceleaşi lucruri pot fi în acelaşi timp şi urâte şi iubite de zei; n-am greşi dacă pe aceleaşi le-am numi şi Iheomise (urâte de divinitate) şi theophile (iubite de divinitate).

EUTIFRON: Poate n-am greşi.

SOCRATE: Dar bine, Eutifron, după socoteala asta am ajuns să susţinem că aceleaşi lucruri pot fi şi sfinte şi nelegiuite!