EUTIFRON: Nu mă dumiresc, Socrate, ce vrei să spui cu asta.

SOCRATE: Iată, să-ncerc a-ţi vorbi mai limpede. Facem o deosebire între ce este purtat şi ceea ce poartă, între ce este călăuzit şi ceea ce călăuzeşte, între ce este văzut şi ceea ce vede? Şi, ţi-ai dat oare seama cum se deosebesc între ele toate cele de acest fel şi în ce chip anume sunt deosebite?

EUTIFRON: Da, cred că mi-am dat seama.

SOCRATE: Nu cumva şi ce este iubit se deosebeşte de ceea ce iubeşte?

EUTIFRON: Cum de nu?

b SOCRATE: Spune-mi: oare ceea ce este purtat se zice că-i purtat fiindcă este în adevăr purtat, ori pentru vreun alt motiv?

EUTIFRON: Pentru nici un alt motiv, ci tocmai pentru acesta.

SOCRATE: Şi, ceea ce este călăuzit fiindcă-i în adevăr călăuzit, şi ceea ce-i văzut, fiindcă-i văzut în adevăr?

EUTIFRON: Fără îndoială.

SOCRATE: Atunci nu fiindcă un lucru este văzut de aceea-1 vedem, ci, dimpotrivă, fiindcă-1 vedem, de aceea este văzut. Şi nu fiindcă un lucru este călăuzit de aceea-1 călăuzim, ci fiindcă-1 călăuzim, de aceea este călăuzit.

Şi nu fiindcă este purtat îl purtăm, ci fiindcă-1 purtăm este purtat. E lămurit ce vreau să spun, Eutifron? Vreau lucrul următor: dacă ceva ia fiinţă sau suferă o acţiune, nu fiindcă-i creat l-am creat, ci fiindcă l-am creat este creat; nici fiindcă-i pătimit îl facem să sufere, ci fiindcă-1 facem să sufere este pătimit. Sau nu eşti de această

părere?

EUTIFRON: Ba sunt.

SOCRATE: Atunci şi lucrul iubit; sau e ceva creat de altul, sau ceva pătimit.

EUTIFRON: Se-nţelege.

SOCRATE: Şi acesta-i deci la fel cu cele de mai înainte: nu fiindcă-i iubit îl iubeşte cine-1 iubeşte, ci fiindcă-1

iubeşte este iubit.

EUTIFRON: Cu necesitate.

SOCRATE: Aşadar ce spunem despre evlavie, Eutifron? Este ea altceva sau este un lucru pe care-l iubesc toţi zeii, cum te exprimi tu însuţi?

EUTIFRON: Da, aceasta este.

SOCRATE: Oare pentru motivul că este evlavios, sau pentru altul?

EUTIFRON: Nu, pentru că-i evlavios.

SOCRATE: Este deci iubit fiindcă-i evlavios, şi nu fiindcă este iubit de aceea este evlavios?

EUTIFRON: Aşa se pare.

SOCRATE: Fiindcă-1 iubesc zeii de aceea se numeşte iubit şi plăcut lor?

EUTIFRON: Tocmai.

SOCRATE: Prin urmare, lucrul plăcut zeilor nu este tot una cu evlavia, Eutifron; nici evlavia nu-i acelaşi lucru cu a fi plăcut zeilor, ci fiecare din acestea sunt altceva.

EUTIFRON: Cum e asta, Socrate?

SOCRATE: Foarte simplu: întrucât am recunoscut că evlavia este iubită fiindcă-i evlavie, nu fiindcă este iubită e evlavie. Nu-i aşa?

EUTIFON: Da.

52

53

PLATON

SOCRATE: Iar lucrul plăcut zeilor este astfel, fiindcă ei îl iubesc, adică din însuşi faptul că zeii îl iubesc urmează că-i plăcut lor, iar nu fiindcă-i plăcut pentru aceasta e iubit de zei.

EUTIFRON: Grăieşti adevărul.

SOCRATE: Iubite Eutifron! Dacă a fi plăcut zeilor ar fi totuna cu evlavia, şi dacă evlavia ar fi iubită numai din

cauză că este evlavie, atunci şi ceea ce este plăcut zeilor ar fi iubit de dânşii tocmai fiindcă lla este plăcut lor.

Dacă apoi un lucru plăcut zeilor ar deveni astfel din pricină că-i iubit de dânşii, atunci şi evlavia ar fi evlavie numai fiindcă este iubită de zei. Iată însă că acum tu singur vezi lucrul petrecându-se pe dos, căci fiecare din acestea este altceva. în adevăr, în vreme ce unul este supus iubirii fiindcă-1 iubim, observ că pe celălalt îl iubim, fiindcă-i natura lui de a fi iubit. Şi bag de seamă, Eutifron, că tu, întrebat ce-i în sine evlavia, nu vrei să mă

lămureşti care-i adevărata ei natură, ci-mi scoţi înainte o simplă întâmplare; spui, anume, că se întâmplă

câteodată ca ceea ce este evlavios să fie şi iubit de toţi zeii. Dar ce este evlavia b însăşi, iată ce nu mi-ai spus pân-acum. Dacă-ţi face plăcere nu-mi mai ascunde lucrul, ci ia-o de la-nceput şi spune-mi în ce constă propriu-zis evlavia, indiferent dacă-i şi iubită de zei sau dacă suferă ceva; căci nu putem duce mai departe convorbirea pe această temă. Spune-mi deci cu bunăvoinţă care-i esenţa evlaviei şi care a nelegiuirii?

EUTIFRON: Vezi, Socrate! Nu mă simt în stare să exprim ce gândesc. Parcă se-nvârtesc în jurul nostru toate cele spuse mereu, şi parcă nu vor să stea pe locul în care le-am aşezat.

SOCRATE: Cele spuse de tine, Eutifron, parc-ar fi vorbe de-ale c străbunului nostru Dedal1. Dacă le-aş fi rostit eu, ai fi putut spune în bătaie de joc că, fiind o rudă a lui, operele clădite din imagini se risipesc în vânt şi nu vor să rămână unde le-am aşezat. Dar acum, întrucât ipotezele sunt ale tale, trebuie să umblăm după altă glumă; şi-i drept că nu-ţi stau pe loc; o mărturiseşti singur.

EUTIFRON: Socrate, mie mi se pare că gluma se potriveşte grozav de bine cu spusele noastre. Doar că cel care le-a pus să se-nvârtească de jur-împrejurul nostru şi să nu stea la un loc nu-s eu; aşa că tu semeni 1 Se ştie că Socrate era fiu de sculptor; Dedal era considerat oarecum străbunul legendar al sculptorilor.

54

EUTIFRON

a Dedal. Cât ar fi fost vorba de mine, v-asigur că toate ar fi rămas la locul lor.

SOCRATE: Dacă-i aşa, prietene, mi-e teamă să nu fiu mai dibaci decât bărbatul acela, în propria lui artă; căci dânsul punea să se mişte operele sale numai, pe când eu adaug la ale mele, cât se pare, şi lucrări străine. O notă

caracteristică a talentului meu e că sunt un maistru fără de voie. într-adevăr, eu n-aş dori să fac decât construcţii solide care să stea neşovăitoare; şi le-aş dori mai mult decât pe toate comorile lui Tantal adăugate artei lui Dedal.

Dar să încetăm acum cu acestea; şi, fiindcă pari a te înmuia, sunt gata să ascult cu bunăvoinţă cum ai să

documentezi asupra evlaviei. Numai să nu te descurajezi; observă dacă nu găseşti necesar să arăţi că orice este evlavios este şi drept.