EUTIFRON: Cum, Socrate, tu crezi că zeii trag vreun folos din cele ce primesc din parte-ne?

SOCRATE: Atunci ce rost pot avea, Eutifron, daniile noastre către zei?

EUTIFRON: Ce alt rost decât că-i o cinste, un respect; este, în sfârşit, ce-am spus şi mai înainte — o pură

recunoştinţă.

SOCRATE: Să ne înţelegem: evlavia înseamnă deci să arăţi recunoştinţă şi nicidecum să fii folositor şi drag zeilor.

EUTIFRON: Ba, nu! Dintre toate, cred că evlavia-i mai degrabă să fii drag zeilor.

SOCRATE: Bun; atunci evlavia este iarăşi — cât se pare — a fi plăcut zeilor.

EUTIFRON: Da, da, aceasta este.

SOCRATE: Şi când vorbeşti aşa, te mai miri că vorbele tale nu stau în loc, ci umblă? Şi mă mai învinuieşti pe mine că sunt Dedal, artistul care le pune în mişcare, când tu însuţi eşti mult mai meşter decât Dedal, tu, care le faci să joace şi hora împrejurul nostru? Şi nu ai băgat de seamă că ne-am întors singuri pe urmele noastre, revenind la punctul de unde am plecat? Adu-ţi numai aminte că puţin înainte ajunsesem amândoi la încheierea că

evlavia nu-i acelaşi lucru cu ideea de a fi drag zeilor, ci-s fapte deosebite. Ori nu-ţi aduci aminte?

EUTIFRON: Ba,mi-aduc.

SOCRATE: Dar nu-ţi dai seama ce-ai spus chiar acum despre evlavie? Că este tocmai a te face plăcut zeilor? în acest caz, oare evlavia este altceva decât a fi plăcut zeilor? Sau nu?

EUTIFRON: Ba este.

SOCRATE: Atunci din două una: sau n-am vorbit bine mai înainte, sau dacă atunci am vorbit bine acum nu punem chestiunea cum se cuvine.

EUTIFRON: Poate.

SOCRATE: S-o luăm dar de la-nceput şi să cercetăm din nou ce este sfinţenia şi ce-i evlavia? Cât mă priveşte, eu nu dezarmez de bună voie, până ce nu aflu. Dar tu să nu-mi dispreţuieşti cercetarea, ci încordează-ţi atenţia cât poţi mai bine şi spune-mi măcar acum d adevărul. Căci dacă este cineva care-1 cunoaşte, acela eşti tu şi nu te voi lăsa din mână, tocmai ca pe Proteu, până ce nu spui. Cum? De n-ai şti temeinic ce este sfânt şi ce nu, te-ai fi putut gândi să învinuieşti de crimă pe bătrânul tău tată pentru un om de rând? Fără îndoială, te-ai fi temut de părerile lumii. în loc de asta văd că eşti sigur asupra ce-i sfânt şi ce nu; văd că nu te socoti înşelat. Spune-mi deci, preabunule Eutifron, şi nu-mi ascunde ce gândeşti!

e

EUTIFRON: Las-o pe altă dată, Socrate. Acum mă grăbesc într-un loc şi-i ora să plec.

SOCRATE: Ce faci, prietene? Cum, pleci? Mă faci să cad, eu care nădăjduiam atât să aflu de la tine care sunt lucrurile sfinte şi care nu. Da, eu mă bizuiam pe tine să mă scapi de învinuirea lui Meletos; socoteam să-i arăt că, fiind iniţiat de Eutifron în ştiinţa lucrurilor divine, 16a nu m-aş fi încumetat din neştiinţa mea să plăsmuiesc şi să

scornesc noutăţi asupra acestui fel de chestiuni. Şi, se-nţelege, aş fi putut duce de-acum o altă viaţă decât asta —

o viaţă cât se poate de bună!

60

CRITON

sau

DATORIA CETĂŢEANULUI (dialog etic)

Socrate, Criton

Introducere

SOCRATE: De ce-ai venit aşa de dimineaţă, Criton? Au nu-i încă prea devreme?

CRITON: Da, e foarte devreme.

SOCRATE: Cât să fie?

CRITON: Nu s-au revărsat încă zorile.

SOCRATE: Mă mir cum de-a vrut să te lase paznicul închisorii.

CRITON: îmi este prieten acum, Socrate, de când tot vin pe-aici; apoi, mai e şi cinstit de mine cu câte ceva.

SOCRATE: Şi... ai venit acum, ori mai de mult?

CRITON: Cam de mult.

SOCRATE: Atunci, de ce nu m-ai trezit îndată, ci ai stat tăcut lângă mine?

CRITON: Nu, pe Zeus, Socrate. Şi eu, în locul tău, n-aş voi să fiu într-o atât de mare nelinişte şi mâhnire. Pe tine însă de mult te privesc şi te admir cât de liniştit dormi! Şi într-adins nu te-am trezit... ca să mai trăieşti câteva clipe, cât este cu putinţă, fără de griji. De multe ori, şi mai înainte în tot cursul vieţii, eu ţi-am fericit caracterul; dar cu deosebire în nenorocirea de faţă, cât de uşor şi liniştit o înduri!

SOCRATE: Ar fi nepotrivit pentru mine, Criton, la vârsta mea, să mă mâhnesc prea mult că trebuie în sfârşit să

mor.

63

43a

PLATON

c CRITON: Şi alţii, Socrate, sunt copleşiţi de asemenea nenorociri, şi, deşi la aceeaşi vârstă, totuşi nimic nu-i împiedică de a se întrista foarte de soarta ce-i aşteaptă.

SOCRATE: Aşa este. Dar, în sfârşit, de ce ai venit aşa de dimineaţă?

CRITON: Rea veste să-ţi aduc, Socrate. Rea — nu pentru tine, pe cât văd, ci pentru mine şi pentru toţi prietenii tăi; rea şi greu de îndurat, căci o socotesc ca pe cea mai grozavă din câte am avut de suferit vreodată.

d SOCRATE: Ce veste? Nu cumva a venit corabia din Delos, a cărei sosire trebuie să-mi aducă moartea?

CRITON: Nu, n-a sosit încă, dar mi se pare că va sosi azi, după cât am aflat de la nişte călători veniţi din Sunion, care au lăsat-o în urma lor, acolo. Este aşadar sigur din aceste veşti că va sosi azi şi că tu, Socrate, până mâine trebuie să-ţi pui capăt vieţii.

SOCRATE: Să fie cu bun noroc, Criton! Dacă aşa le-a plăcut zeilor, aşa să fie. Totuşi, eu nu cred că va veni azi.

44a CRITON: De unde ai această credinţă?

SOCRATE: Iată de unde; în adevăr, eu trebuie să mor a doua zi după ce va sosi corabia.