SOCRATE: Dar atunci putem trăi dacă ni se strică acea parte a fiinţei noastre pe care nedreptatea o vatămă, iar dreptatea o păstrează? Sau socotim că acea parte a fiinţei noastre în care sălăşluieşte nedreptatea şi dreptatea este de mai mic preţ ca trupul?
CRITON: Ba nicidecum.
SOCRATE: Atunci, mai de preţ?
CRITON: Cu mult.
SOCRATE: Aşadar, preabunule, trebuie să ne îngrijim foarte mult de ceea ce vor zice despre noi, nu cei mulţi, ci numai cel care pricepe lucrurile drepte şi nedrepte; ce va zice unul singur; în sfârşit, ce va zice însuşi Adevărul1.
Vezi prin urmare că n-ai judecat drept adineauri, când socoteai că noi trebuie să ne ocupăm de părerea mulţimii
despre lucrurile drepte, cinstite, bune şi de potrivnicele lor.
Bine, ar putea zice unul, nu-s capabili cei mulţi să ne omoare?
CRITON: Da, desigur; este învederat că ar putea să zică cineva, Socrate.
SOCRATE: Adevăr grăieşti. Dar, minunatule, judecata pe care am desfăşurat-o se pare că-i la fel cu aceea de mai sus. De rândul acesta cercetează lucrul următor: dacă mai rămâne în picioare faptul că nu a trăi e de mare preţ, ci a trăi cinstit.
CRITON: Rămâne.
SOCRATE: Rămâne şi faptul că a trăi cinstit este totuna cu a trăi corect şi drept, sau nu rămâne?
1 Adevărul - zice M. Croiset, nota, op. cit., 223 —, conceput ca atribut esenţial al lui Dumnezeu, pare aici identificat cu Dumnezeu însuşi.
69
48a
PLATON
CRITON
49a
CRITON: Rămâne.
SOCRATE: Acum, după aceste puncte de reazem recunoscute de tine, să cercetăm dacă este drept ca eu să ies de aici fără voia atenienilor, sau nu este drept. Şi, dacă ni se va părea drept, s-o facem, dacă nu, să lăsăm gândul ăsta.
Cât despre observările pe care le-ai înşirat cu privire la risipirea de bani, la renume... nu le lua în serios, Criton, căci sunt observări tocmai ale mulţimii care cu uşurinţă omoară un om şi l-ar învia cu uşurinţă dac-ar fi în stare
— atât e de mintoasă! Noi însă, fiindcă raţiunea ne învaţă aşa, n-avem de cercetat nimic alta, decât ce-am vorbit şi adineauri; anume dacă, miruind prin bani şi prin obligaţiile noastre, atât voi, care mă scăpaţi, cât şi eu, mântuitul, vom lucra cele drepte; sau dacă, făcând acestea, vom săvârşi în adevăr o nedreptate. Şi, dacă ni se va părea că săvârşim lucruri nedrepte, să mai fie oare nevoie de a pregeta dacă trebuie să murim rămânând aici şi păstrând liniştea şi dacă trebuie să îndurăm orice suferinţă mai înainte de a săvârşi o nedreptate?
CRITON: Cred că ai dreptate; Socrate, cercetează acum ce e de făcut?
SOCRATE: Să cercetăm, bunule, împreună. Şi dacă ai pe undeva de întâmpinat ceva, în timp ce eu vorbesc, spune şi te voi asculta; dar dacă nu vei avea, încetează odată, fericitule, de a-mi tot spune vorba că trebuie să plec de aici fără voia atenienilor. De altfel, eu pun mare preţ dacă mă poţi convinge să fac aşa ceva. Observă deci începutul cercetării mele şi încearcă să-mi răspunzi la întrebare, întocmai după convingerile tale.
CRITON: Voi încerca.
SOCRATE: Oare putem susţine că niciodată nu trebuie să săvârşim cu ştiinţă o nedreptate, sau în unele împrejurări o putem săvârşi, în altele nu? Ori dimpotrivă: în nici o împrejurare nu este nici bine nici cinstit a săvârşi nedreptatea, lucru asupra căruia ne-am înţeles şi mai înainte adeseori şi acum, de curând, iarăşi? Oare toate acele vechi mărturisiri ale noastre s-au risipit în câteva zile şi este cu putinţă, Criton, ca noi, bărbaţi aşa de vârstnici, care am discutat împreună cu seriozitate, să fi uitat până într-atât de noi înşine, încât să nu ne deosebim întru nimic de copii? Oare mai presus de toate nu stă faptul, pe care noi l-am susţinut înainte, că a săvârşi o nedreptate rămâne pentru făptuitor în orice împrejurare ceva necinstit şi ruşinos, fie că vor aproba cei mulţi, i
fie că nu; fie că vom avea de îndurat suferinţe mai grele ca astea, fie mai uşoare? Spunem sau nu?
CRITON: Spunem.
SOCRATE: Aşadar, în nici o împrejurare nu trebuie să săvârşim nedreptatea.
CRITON: Nu, desigur.
SOCRATE: Prin urmare nici când cineva a îndurat o nedreptate nu trebuie s-o întoarcă cum cred cei mulţi, de vreme ce în nici o împrejurare nu trebuie să săvârşim o nedreptate.
CRITON: Nu, pe cât se pare.
SOCRATE: Dar ce zici, Criton? Se cade să facem rău sau nu?
CRITON: Nu se cade defel, Socrate.
SOCRATE: Ce zici însă: dacă cineva a suferit un rău, este drept sau nu să răspundă cu rău, cum zic cei mulţi?
CRITON: în nici o împrejurare, nu.
SOCRATE: în adevăr, nu este nici o deosebire între a săvârşi un rău şi a pricinui cuiva o nedreptate.
CRITON: Adevăr grăieşti.
SOCRATE: Aşadar nici cu nedreptate nu trebuie să răspundem, nici cu rău, nici unui om, oricât am fi fost nedreptăţiţi de dânsul1. Bagă de seamă, Criton! Recunoscând aceasta, să nu spui ceva împotriva convingerii tale; doar eu ştiu cât de puţini oameni au o astfel de credinţă şi mai ales câţi şi-o vor menţine!
Iar când unii cred într-un fel, alţii în altul, ştii că nu este cu putinţă între dânşii un temei comun de discuţie.
