— Eriximah, nimeni nu va vota împotriva ta, zise Socrate. în nici un caz eu nu m-aş putea împotrivi, ca unul ce declar de la început că nu cunosc nimic mai bine decât arta de a iubi. Dar nici pe Agaton şi Pausania nu-i văd împotrivindu-se, ca să nu mai vorbim de Aristofan, a cărui singură preocupare este Dionysos şi Afrodita. Şi nu-i văd, în sfârşit, refuzând pe nici unul din cei de faţă. Cuvântările însă nu se vor 85

177a

PLATON

desfăşura egal în ce ne priveşte pe noi, care suntem aşezaţi aici, mai la urmă. Ci, dacă cei dintâi au să vorbească

mult şi frumos, vor grăi de-ajuns şi pentru noi. Şi acum, cu noroc bun! Să-nceapă Fedru a preamări pe Eros.

Ceilalţi au încuviinţat cu toţii, ba repetară îndemnul făcut de 178a Socrate.

Desigur, toate câte fiecare le-a fost spus nu şi le-a adus aminte Aristodem; apoi nici eu n-am putut reţine tot ce mi s-a părut vrednic de amintire. Cel întâi care a vorbit a fost, cum spun, Fedru; şi cuvântul lui începu cam astfel: Cuvântarea lui Fedru

Mare şi minunată divinitate este Amorul, nu numai la oameni, dar şi între zei. Aceasta — pentru multe şi felurite pricini, dar mai cu seamă b din cauza naşterii. Mai întâi, este o cinste, zise el, că-i cea mai veche divinitate.

Dovada? Eros n-are nici spiţa neamului; în orice caz ea nu-i pomenită de nimeni, de nici un prozator, de nici un poet. Singur Hesiod spune că Haosul s-ar fi născut cel dintâi; dar adaugă:

„... însă pe urmă

Largul Pământ, un puternic sălaş tuturora de-a pururi;

Şi zeul Eros..."

El spune, prin urmare, că după Haos au luat fiinţă Pământul şi Eros. Parmenide, vorbind de facerea lumii, adaugă:

„Primul la care zeiţa gândi, dintre zei, a fost Eros..."

c Cu Hesiod se potriveşte Acusileos; încât se recunoaşte din multe părţi că Eros este dintre cele dintâi zeităţi.

Dar lăsând la o parte că-i cel mai vechi, el e pentru noi şi izvorul celor mai mari binefaceri. Cel puţin eu, despre nimic n-aş afirma că este pricina unei fericiri mai de seamă decât poate fi iubitorul virtuos pentru un tinerel sau tinerii pentru un astfel de iubitor. Căci ceea ce ar trebui să călăuzească pe oameni întreaga viaţă — fireşte, pe aceia cjirj^vorjŞH3_ trăiască frumos — nu-s legăturile de înrudire apropiată, nici onorurile, nici avuţia; nici una din astea nu-i în stare s-o facă aşa de frumos ca

BANCHETUL

amorul. Susţin aceasta cu tărie, şi iată de ce: faptelor urâte le urmează d ca sancţiune ruşinea; celor frumoase, râvna pentru cinstire. Nu-i cu putinţă fără acestea să facă, nici statul nici individul, ceva mare şi frumos. Ei bine, vă asigur că bărbatul care iubeşte, dacă-i prins săvârşind o faptă urâtă sau îndurând cu lipsă de curaj o jignire pe care n-a răzbunat-o, nu suferă mai mult când e văzut de tată-său ori de prieteni, sau de cine poftiţi, cum suferă în faţa persoanei iubite. Acelaşi lucru-1 vedem la cel iubit. Altfel se ruşinează faţă de cine-1 iubeşte, e dacă-ar fi prins cu o faptă urâtă! Să ne închipuim numai c-ar exista un oraş sau o tabără de război cu îndrăgostiţi şi iubiţi; nu va fi cu putinţă o mai bună rânduială ca acolo! S-ar stăpâni de la orice fapte urâte şi fiecare s-ar întrece cum să fie mai onorat de ceilalţi. Mult mai greu i-ar I79a veni unui îndrăgostit sa fie văzut de iubitul său cum părăseşte frontul sau aruncă armele decât să-1 ştie armata întreagă; moartea i-ar fi nesfârşit mai bună decât aşa ceva. încalţe, când e vorba să-şi părăsească cineva iubitul ori să-1 ajute în primejdii, nu există pentru asta un om atât I de rău căruia Eros să nu-i fi insuflat o bărbăţie egală cu a celui mai viteaz caracter. Vorba lui Homer, care spune că unora dintre eroi divinitatea „le insuflă curajul păgân" •, se potriveşte grozav de bine lui b Eros. El hărăzeşte îndrăgostiţilor această patimă ce purcede dintr-însul! Şi încă; cei ce iubesc sunt singurii care primesc să moară pentru alţii... şi nu numai bărbaţii, ci şi femeile. Destulă

mărturie ne dă pentru aceasta, la greci, Alcesta, copila lui Pelias; este singura care a vrut să moară pentru bărbatul ei, deşi dânsul avea şi tată şi mamă. Atât de mult c i-a întrecut în iubire din cauza lui Eros, că au rămas faţă de fiul lor ca nişte străini şi numai cu numele rude. Săvârşind această faptă frumoasă, ea s-a ridicat atât de sus în ochii oamenilor şi chiar ai zeilor, încât, din mulţimea celor ce îndeplinesc lucruri mari şi numeroase, prea puţinor zeii le-au d făcut hatârul — ca ei — de a le rechema sufletul din lăcaşul lui Hades, încântaţi de purtarea Alcestei, au încuviinţat să-i dea înapoi viaţa, onorând în gradul cel mai înalt şi zelul şi virtutea insuflate de Eros.

Cât priveşte pe Orfeu al lui Oiagru, zeii l-au întors din Hades înainte să-şi fi atins ţelul; i-au arătat doar umbra soţiei pentru care se coborâse acolo; însă pe ea nu i-au dat-o, fiindcă el se arătase cu moliciune în suflet, ca un citared ce era! N-a avut ca Alcesta tăria să moară din cauza iubirii, ci s-a străduit în fel şi chip s-ajungă viu în 1 ///a</a,X,482;XV,262.

86

87

PLATON

e Hades. Pentru aceeaşi pricină zeii i-au rânduit şi o pedeapsă. Departe de a-1 cinsti ca pe Ahile, fiul Tetidei, pe care l-au trimis în Insulele Fericiţilor, ei au făcut ca moartea sa i se tragă de la femei. Ahile, după ce aflase de la mumă-sa că ucigându-1 pe Hector va muri şi dânsul, iar de nu-1 va omorî se va-ntoarce acasă şi va muri bătrân, a avut tăria să aleagă ajutorarea şi apoi răzbunarea iubitului său Patroclu. Ahile, însă, 180a nu numai că a murit, dar 1-a şi urmat pe acesta în moarte. Iată de ce au fost zeii aşa de încântaţi şi de ce l-au onorat în chip deosebit; fiindcă Ahile şi-a pus tot sufletul pentru iubitorul său!

Eschil bate câmpii când zice1 mereu că Ahile iubea pe Patroclu; doar Ahile era mai frumos nu numai decât Patroclu, dar, după cum se ştie, decât toţi eroii; el, căruia încă nu-i dăduseră tuleii de barbă! Era prin urmare, cum spune Homer, „mai tânăr decât mulţi".

E fapt că zeii onorează foarte mult virtutea ce se referă la Eros; dar b ci admiră, se desfată şi răsplătesc bine mai degrabă cazul iubitului pasionat după iubitor decât pe al acestuia din urmă pentru amorurile lui. Dar iubitorul este ceva mai divin decât iubiţii; şi-n el zeul s-a făcut stăpân. Iată de ce zeii, cinstindu-1 pe Ahile mai mult decât pe Alcesta, l-au trimis în Insulele Fericiţilor.

Astfel, eu cel puţin, socotesc pe Eros dintre zei drept cel mai vechi, cel mai preţuit şi cel mai cu autoritate, pentru ca oamenii să dobândească virtutea şi fericirea în cursul vieţii şi după moarte.

c Cam aşa a grăit Fedru. După el au mai vorbit câţiva, dar nu-mi aduc aminte ce, zise Aristodem. Trecându-i deci cu vederea, el începu să ne spună cuvântarea lui Pausania, care a vorbit următoarele:

Cuvântarea lui Pausania

Fedru, nu găsesc potrivit modul cum ni s-a hotărât subiectul, fiind îndemnaţi aşa, fără vreo precizare, să

preamărim pe Eros. Dacă am avea de-a face cu un singur Eros, desigur, ar fi foarte frumos. Iată însă că nu-i unul; şi nefiind aşa, e mai drept să lămurim întâi în ce mod se cade a-1 proslăvi. Voi încerca să dreg eu greşeala, spunând în primul rând cum d trebuie să-1 lăudăm. Pe urmă i-om închina laude vrednice de-o divinitate.

1 în Mirmidonii, cf. fr. 135, nr. 2.

88

BANGHETUL

Cei doi Eros

Ştim cu toţii că fără Eros nu poate fi Afrodita. Dacă această zână e una, există neîndoios şi un singur Eros; dar cum sunt două Afrodite, cu necesitate sunt şi doi Eros.

Cum n-ar fi două? Una, pe cât se pare, este cea mai veche şi-i fără mamă. Fiind copila Cerului, o numim Afrodita Cerească. A doua, mai e tânără, s-a născut din Zeus şi Diona; o poreclim Afrodita Obştească.

E necesar să luăm aminte şi asupra lui Eros: că trebuie să fie doi, unul Obştesc, care ajută pe Afrodita din urmă, altul Ceresc, care e tovarăşul celei dintâi. S-ar cuveni să le lăudăm pe toate aceste zeităţi... Voi încerca prin urmare să arăt soarta hărăzită fiecăreia.

Orice lucru se înfăţişează astfel, încât, luat în el însuşi ca fapt săvârşit, nu-i nici bun, nici rău. Ceea ce facem de pildă acum, bând, 181a cântând, discutând... nici unul din aceste lucruri nu-i frumos în sine. Numai prin modul cum le săvârşim, ele pot deveni frumoase; adică procedând frumos şi drept. Dacă nu, urmează răul. La fel cu amorul. Nu orice Eros e frumos şi vrednic de laudă, ci numai acela care ne îmbie să iubim în chip frumos.

Amoral pe care îl insuflă Afrodita Obştească este cu adevărat ceva de rând. Dintr-însul nu poate veni decât ce-aduce întâmplarea, căci nu b încălzeşte decât pe cei mai bicisnici dintre oameni. Şi, mai întâi, unii ca aceştia se-namorează deopotrivă de femei ca şi de tineri; al doilea, ei iubesc de dragul trupurilor mai curând decât de-al sufletelor] în sfârşit, fac tot ce pot ca iubiţii lor să fie dintre cei mai simpli oameni. Gândul lor nu caută altceva decât cum să petreacă mai bine şi nesocotesc întrebarea dacă viaţa trebuie trăită frumos sau nu. Aşa se face că, duşi de-ntâmplare, săvârşesc în mod egal binele sau răul. Desigur, la dânşii a rămas ceva de la zeiţa care, mult mai tânără decât cealaltă, s-a împărtăşit ea însăşi la naştere din femeie şi bărbat. Dimpotrivă, Afrodita c Cerească

întâi că nu-şi trage fiinţa din femeie. E născută numai din bărbat (există şi un Eros al tinerilor); apoi, este mai în vârstă şi nu-i pătrunsă de patimi. Urmează de-aici că spre bărbat se-ndreaptă cei însufleţiţi de acest Eros, iubind sexul care de la natură este mai tare şi mai inteligent. Afară de asta, din însăşi iubirea pentru tineri, cineva ar putea deosebi pe cei inspiraţi de Eros Cerescul. Căci ei nu se-namorează d de băieţi decât din clipa când şi mintea acestora începe a li se coace,

89

PLATON

fapt care se întâmplă cam pe când le mijesc tuleii de barbă. După credinţa mea, cine se prinde într-un astfel de amor e pregătit a iubi viaţa-ntreagă şi a trăi împreună. Acela nu-şi înşală iubitul, căci nu 1-a luat captiv ca pe un copil fără experienţă, nici nu-1 va batjocori spre a-1

e părăsi şi a umbla după altul. Ar trebui chiar prin lege să se oprească iubirea copiilor, pentru a nu se mai risipi atâta zel în vederea unui lucru nesigur; căci la copii este nesigur dacă sfârşitul îi conduce spre viciu sau virtute, spre spirit sau trup! Oamenii superiori îşi impun singuri o astfel de lege; este însă necesar să-mpiedicăm de la aşa ceva şi pe cei ce iubesc vulgar, cel puţin tot atât pe cât îi putem opri de la amorul pentru femeile libere. Dar tocmai ăştia sunt cei care l-au coborât aşa de

182a jos? mcât au dat unora prilej să spună că-i ruşinos pentru cineva să răspundă dragostei. Neîndoios, la unii ca dânşii s-or fi gândit cei ce au găsit prilejul să vorbească aşa. îi văd îndrăgostindu-se la timp nepotrivit, îi simt însufleţiţi de spiritul nedreptăţii... pe câtă vreme, dacă lucrul s-ar face legiuit şi cu măsură, nimic nu le-ar putea aduce vreo osândă meritată.

Datini felurite

Este uşor să-nţelegem rânduiala pe care celelalte state au pus-o în privinţa amorului. Pretutindeni se hotărăşte neted; numai la noi şi-n Lacedemonia o astfel de legiuire are înfăţişări felurite.

b în Elida, bunăoară, sau la beoţieni şi pe oriunde oamenii nu-s meşteri în arta de a convinge cu vorba, se spune simplu. E considerat lucru frumos ca un tânăr să se bucure de iubitori şi nu există om, tânăr sau bătrân, care să ia drept o ruşine aşa ceva. După socotinţa mea, ei fac aceasta —

ei care sunt slabi în arta vorbirii — spre a nu-şi mai face de lucru fiecare, bătându-şi capul să-nduplece pe tineri la dragoste.