i începe cuvântarea cu medicina, dorind să dau acestei arte cinstea cuvenită.

Natura corpurilor organizate conţine în ea ambii Eros. în adevăr, sănătatea şi boala sunt pentru un trup lucruri deosebite cu totul şi se recunoaşte în genere că nu seamănă una cu alta. Dar cele neasemenea sunt dornice şi iubesc pe cele neasemenea lor. Altul e deci amorul sănătăţii, altul al bolii. Ce ne-a spus adineauri Pausania, că-i frumos să ne bucurăm de iubirea oamenilor superiori şi ruşinos să ne amestecăm c între cei desfrânaţi, rămâne-n picioare şi pentru corpuri.

'Este, desigur, şi frumos şi necesar să ne bucurăm de tot ce-i zdravăn şi sănătos în fiecare organism (aceasta-i şi

chemarea medicinei), dar e ruşinos să ne apropiem de ce-i rău şi bolnav într-însul. Şi, de vrea cineva să ia rolul medicului, trebuie să le şi combată. Căci, mai la urmă, ce-i medicina — ca s-o spun într-un cuvânt — decât ştiinţa prin care se cunosc afecţiunile corpului referitoare la refacere şi istovire? Iar doctorul cel mai bun, în direcţia asta, este acela care pune un diagnostic sigur pentru a şti când avem de-a face cu amorul superior, d când cu cel ruşinos? Cât despre cel care-i în stare să transforme amorurile, care le poate înlocui reciproc, care-1

trezeşte cui îi lipseşte şi-i este necesar, sau îl înlătură de unde-i înrădăcinat, acela este adevăratul tehnician. Căci el e capabil să dezvolte o amiciţie între cele mai duşmănoase elemente ale corpului şi să trezească în toate o atracţie reciprocă. Ca doar care-s lucrurile cele mai duşmănoase? Tocmai cele mai opuse, ca frigul cu căldura, amarul cu dulcele, umedul cu uscăciunea şi celelalte de acelaşi fel) Prin astfel de puteri — că a ştiut să insufle amor şi unire celor contrarii — Asclepiu, străbunul nostru, a pus bazele medicinei, e aşa cum cântă şi aceşti poeţi1

şi cum eu sunt însumi convins. Susţin prin urmare că toată medicina-i călăuzită de această divinitate.

Muzica

Dar cred la fel pentru gimnastică şi agricultură.

Cât despre muzică, este învederat oricui îşi dă osteneala să cugete 187a un pic că are trăsături de aceeaşi natură

cu celelalte arte. Poate-i tocmai

1 Arată pe Aristofan şi pe Agaton.

95

PL.ATON

BANGHETUL

ceea ce o fi vrut să arate şi Heraclit când a spus — nu cu cei mai limpezi termeni — că „Unitatea, dezbinată ea însăşi faţă de sine, se recompune ca armonia arcului şi a /ire/"' .

Ar fi, cred, cu totul nelogic să se afirme că armonia este o dezbinare sau că se desprinde din opozite ce se menţin dezbinate! E mai probabil că Heraclit a vrut să înţeleagă ca-n muzică, adică, din note ce-au fost la început deosebite, cum sunt sunetul grav şi cel ascuţit, a rezultat totuşi, ulterior, armonia datorită unui acord făcut de arta muzicală. Altminteri, dacă admitem că notele înalte şi cele coborâte se menţin în dezacord, eu unul nu văd de unde poale ieşi armonia. Nu! Armonia este întâi o simfonie, iar simfonia stabileşte un acord; dar între sunete dezbinate nu poate fi în nici un fel acord, cel puţin cât timp se menţin astfel. Iată de ce zic că elemente deosebite, ce nu se pun de acord, nu-s capabile de a crea armonie.

La fel se petrece lucrul cu ceea ce noi numim ritm... ritmul silabei lungi şi scurte. El se naşte din elemente diferite la început, dar care se armonizează ulterior. Armonia între toate acestea, ca dincolo medicina, o face aici muzica; şi tot ea le insuflă amorul şi determină acordul reciproc. Căci ce este muzica? Nimic alta decât ştiinţa lucrurilor amoroase raportată la armonie şi ritm! Şi, dacă am căuta mai adânc în însăşi acţiunea de închegare a armoniei şi ritmului, nu-i deloc greu să aflăm acolo fibrele amorului...şi nu-i acum vorba de cei doi Eros.

Dar când împrejurarea cere să ne folosim de armonie şi ritm pentru a le aplica oamenilor, fie într-o acţiune de creare (numită invenţie muzicală sau melopee), fie într-una de executare corectă a unei melodii şi cadenţe create de alţii — fapt denumit „pregătire muzicală" —, atunci dăm de adevărate greutăţi şi simţim nevoia unui maestru de seamă. Iarăşi venim la vorba că trebuie să iubim numai pe înţelepţi, în scopul de a-i face poate şi mai cumpătaţi, dacă n-au ajuns încă măsura perfectă; şi, bucurându-ne de ei, să le păstrăm amorul neatins, acel frumos şi ceresc amor care este Erosul muzei Urania. Cât despre celălalt amor, cel inspirat de Polymnia şi numit amorul Obştesc, pe acela să-1 folosim numai cu luare-aminte şi într-o măsură în care plăcerea ce-o produce să

1 Heraclit, cf. Diels, Vorsokr.Jr. 51.

nu dea naştere la desfrâu. Este şi-n arta noastră o greutate destul de mare: aceea de a cumpăni poftele referitoare la plăcerile mesei şi de a gusta din aceste plăceri fără să cădem în patimă.

Şi-n muzică, şi-n medicină, şi-n toate celelalte împrejurări omeneşti sau divine, trebuie pe cât cu putinţă să ţinem seama de ambii 188a Eros, căci ei sunt amestecaţi în toate.

Astronomia

Iată, sa luăm desfăşurarea anului. Rânduiala anotimpurilor este plină de cei doi Eros. Ori de câte ori amorul superior pătrunde în legăturile reciproce dintre potrivnicele de care am pomenit mai înainte — cald, rece, uscat, umed — el le insuflă o proporţie cumpătată şi o înţeleaptă contopire. Ele vin cu belşug şi sănătate pentru oameni, pentru celelalte vieţuitoare, ca şi pentru plante. Nici una nu îndură vreo suferinţă. Dar când e mai tare amorul pătimaş şi biruie orânduiala anotimpurilor, urmează prăpădul şi toate-s lovite de pagubă. Atunci dau năvală

bucuros şi molime şi boli... care atacă şi animale şi plante. b Atunci şi geruri şi grindină şi tăciuni se ţin lanţ din cauza excesului şi a lipsei de măsură ce caracterizează amorul reciproc al elementelor pomenite. Cunoaşterea acestor relaţii stârnite de Eros face obiectul ştiinţei care se ocupă cu evoluţia astrelor şi anotimpurilor, ştiinţă ce se numeşte astronomie.

Aflarea viitorului

Mai mult decât atât. Chiar jertfele şi slujbele religioase făcute pentru aflarea viitorului (slujbe care stabilesc legătura dintre zei şi oameni) nu se săvârşesc pentru vreun alt motiv decât ca Eros să fie ţinut c în pază şi, dacă e cazul, să fie tămăduit.

Hula, oricare ar fi, vine de-acolo că în orice lucrare noi nu luăm aminte să folosim numai amorul superior, să-1

cinstim şi să-1 respectăm numai pe el, ci ne-ndreptăm mai degrabă spre celălalt, atât când e vorba de părinţi —

în viaţă sau morţi —, cât şi faţă de zei. Iată de ce arta cunoaşterii viitorului are chemarea să supravegheze amorurile şi să le înnobileze; iată de ce această artă este, ca să zic aşa, făuritoarea de d meserie a prieteniei dintre zei şi oameni, şi de ce prietenia, pe care ea o

96

97

PLATON

stabileşte prin cunoaşterea faptelor amoroase, ţinteşte să impună oamenilor respectul legii divine şi cultul zeilor.

Precum vedeţi, multe, nemăsurate-s puterile amorului; ba, aş afirma că întregul Eros din univers dispune de toată

energia acestuia. Dar puterea cea mai mare el şi-o desfăşoară faţă de noi sau faţă de zei, când săvârşeşte binele cu înţelepciune şi măsură; amorul ne făureşte atunci suprema fericire, de-o parte stabilind între noi comunicarea, de alta făcându-ne prieteni ai celor ce-s mai tari decât noi — prietenii zeilor.

Poate că trec multe cu vederea în această închinare adusă lui Eros;

e dar am făcut-o fără voie. De altminteri, dacă mi-a scăpat câte ceva, este acum sarcina ta, Aristofan, să mă completezi. Oricum ar fi, chiar dacă

în mintea ta e altfel orânduită lauda zeului, fie, preamăreşte-1 cum ştii, mai ales că... ţi-a trecut sughiţul.

Cuvântarea lui Aristofan

189a Urmându-şi vorbirea, Aristodem zicea că-n acel moment a luat cuvântul Aristofan:

— Da (sughiţul) a încetat, însă nu mai înainte de a-mi fi provocat strănutul. Ce mă miră pe mine aici este că

„buna rânduială a organismului" are nevoie totuşi de asemenea zgomote şi de gâdilări... cum e bunăoară

strănutul.

Şi Eriximah:

— Ia aminte ce faci, prietene Aristofan! Eşti imprudent dacă mă b batjocoreşti tocmai acum când vrei să

începi a vorbi. Ai fi avut putinţa

să vorbeşti în tihnă... acum văd că mă sileşti să te pândesc şi să dau la iveală tot ce-i de râs în cuvântarea ce vei ţine. Aristofan, surâzând, zise:

— Bine spui tu, Eriximah! Rogu-te, consideră ca nespuse vorbele ce-am grăit şi nu mai sta la pândă. Ce mă tem pentru cuvântarea pe care o voi ţine, nu-i că voi rosti şi lucruri înveselitoare (aşa ceva ar fi şi succesul şi obiceiul muzei mele), ci este să nu spun prostii din cele care stârnesc râsul.

— Crezi tu, Aristofan, adăugă Eriximah, că tot ciocnindu-mă aşa vei scăpa de mine? Mai bine fii cu luare-aminte şi vorbeşte cum se

c cuvine, căci ai să dai seamă de tot ce rosteşti... deşi, dacă voi găsi că e cazul, s-ar putea să te iert.