106

fiinţa lui întreagă — cu cele mai plăpânde lucruri dintre cele ce sunt pe lume mai gingaşe, este învederat că Eros a devenit cu necesitate fiinţa cea mai delicată.

E cel mai tânăr şi mai gingaş, am spus. Adaug la asta că are o înfăţişare fluidă. De-ar avea o constituţie tare, ar putea oare să se înduplece la toată împrejurarea, să se furişeze întâi în inimi şi-apoi să dispară pe nesimţite? De puterea lui pentru adaptare, de fluiditatea fiinţei sale, găsim o dovadă puternică în însăşi graţia şi frumuseţea ce-1

caracterizează mai învederat decât pe orice altă făptură. în adevăr, între urâţenie şi amor războiul este veşnic.

Viaţa pe care Eros o duce printre flori destăinuie ceva din frumuseţea culorii chipului său. Eros nu stă pe ce nu-i înflorit sau pe ce s-a veştejit; corp, suflet sau orice ar fi. El s-aşază şi rămâne numai unde-i loc parfumat şi înflorit.

Asupra frumuseţii zeului, fie de-ajuns atât, cu toate că au rămas multe nespuse. Trebuie să vorbim după asta şi de virtutea lui Eros.

Cea mai însemnată trăsătură este că Eros nu săvârşeşte nedreptatea faţă de vreun zeu sau om, nici n-o suferă de la vreun zeu sau om; că silnicia nu-i în stare să-1 facă pe dânsul a suferi (ea nu-1 atinge pe Eros); la rându-i, nici el nu pricinuieşte suferinţe prin silă niciodată (lui Eros i se supune oricine în orice împrejurare). Că doar, ce-i dreptatea decât — cum spun Legile, cârmuitoarele statului — înţelegerea dintre o voinţă liberă cu alta tot atât de liberă?

Dar nu-i numai dreptatea. El are şi-un mare sentiment al măsurii. Căci sophrosyne e tocmai puterea cuiva de a-şi stăpâni plăcerile şi poftele. Şi care-i plăcerea superioară amorului? Dacă deci plăceri şi pofte îi sunt inferioare, cum n-ar fi Eros stăpânul lor? Adevărul e că Eros le domină şi că, avându-le în mână, se arată deosebit de cumpătat.

Mai mult. Ca s-ajungem şi la vitejia lui... nimeni, nici chiar Ares nu-1 înfruntă pe Eros*; căci nu Ares îl are pe Eros, ci Eros pune stăpânire pe Ares... ca să zicem aşa, în vederea Afroditei. Şi, oare, cel ce stăpâneşte nu-i mai tare decât cel stăpânit? Iată cum este el cel mai puternic, fiind stăpânitorul celui mai puternic dintre toţi!

Am vorbit de dreptatea, de cumpătarea şi puterea zeului. Rămâne să spunem ceva şi de înţelepciunea lui, căci trebuie să ne dăm osteneala, pe cât posibil, a nu lăsa nelămurit nici un punct.

1 Fragment dintr-o tragedie a lui Sofocle, Thyestes, fr. 235 Nauck.

107

196a

PLATON

Ca să-mi cinstesc şi eu arta, cum Eriximah şi-a cinstit-o pe-a sa,

e voi arăta mai întâi că acest zeu este un inspirator de poezie aşa de mare că poate să împărtăşească şi altuia din harul său. Şi orice om, oricât de străin de muze ar fi fost mai înainte^, devine creator de artă îndată ce Eros s-atinge de el.

Trebuie să ne folosim de această ocazie, spre a mărturisi că Eros este un poet distins în orice ramură inspirată de muze; doar ceea ce nu posedă cineva şi ce nu cunoaşte, se înţelege, nu poate da în dar, nici nu poate preda altuia ca învăţătură.

197a Acum, să ne gândim numai la creaţia vieţuitoarelor. Poate tăgădui careva lui Eros această înţelepciune, datorită căreia toate fiinţele vii se zămislesc şi se nasc? Să privim, pe de altă

parte, şi spre diferitele feluri de arte: oare nu ştim că oricui acest zeu i-a slujit de învăţător a devenit renumit şi superior, pe când acela de care Eros nu s-a atins a rămas în întuneric? Dar apoi, mânuirea arcului, medicina, aflarea viitorului, b Apolo nu le-a descoperit decât sub imboldul dorinţei şi amorului! Astfel încât am putea spune că Eros este şi dascălul acestuia, cum sunt muzele pentru muzică, Hefaistos pentru lucrul arămii, Atena pentru ţesături, Zeus pentru cârmuirea zeilor şi oamenilor2.

Iată, de-aici a purces rânduiala în faptele zeilor din clipa când între dânşii se ivi amorul; se înţelege, amorul pentru frumos, căci Eros n-are de-a face cu urâtul! în adevăr, înaintea lui, cum am spus şi la-nceput, zeii avură

mult de furcă; se spune că au suferit cumplit, din pricina atotputerniciei Destinului. Dar când apăru acest zeu, au

ieşit la iveală toate bunătăţile, pentru zei şi oameni, din iubirea ce-o nutrea pentru lucrurile frumoase.

Harurile lui Eros

c Iată, Fedru, de ce găsesc că Eros este întâi de toate cel mai frumos şi mai bun dintre fiinţe; în al doilea rând că şi pentru alţii e pricinuitorul 1 Citat dintr-o piesă pierdută a lui Euripide, Stheneboia, fr. 663 Nauck (L. Robin).

2 Un citat a cărui origine a rămas necunoscută. Toate artele de care se vorbeşte mai sus sunt inspirate de Eros, încât toate provin dintr-o lipsă, dintr-o necesitate, dintr-o dorinţă... însuşiri speciale ale zeului Eros, de la care Ie luăm, oarecum, prin participare (M.M.).

108

BANGHETUL

aceloraşi însuşiri. îmi vin în minte nişte versuri... vi le spun, fiindcă-n ele se arată că Eros este zeul care

^acea-ntre oameni aduce şi somnului pat fără grijă. Mării cei mult zbuciumate-i dă liniştea despre furtune"1.

Acesta ne-alungă orice duşmănie din suflete, ne umple de d sentimentul apropierii sociale, face înrudiri între noi şi ne călăuzeşte la serbări, la coruri şi praznice. El deschide drum plăcerilor şi înlătură orice grosolănie; e darnic în bunătate, zgârcit în ură; e milostiv şi bun. Pentru înţelepţi, devine obiect de contemplare; pentru zei, de minunare. Râvnit de cine nu-1 are, comoară cui îl posedă. Tată al îndestulării, al Delicateţii, al Toropelii, al Harurilor, al Dorinţei, al Patimii aprinse, el veghează asupra celor buni şi nu-i pasă de răi. La necaz, la spaimă, la patimi arzătoare, la gândire e cârmaci, e înainte-mergător, e susţinător e şi-i cel mai bun mântuitor. El este podoaba tuturor zeilor şi oamenilor. Prea frumoasă, prea bună călăuză, căreia fiece bărbat se cuvine a-i da ascultare, a-1 preamări frumos prin imnuri, şi a lua el însuşi parte la cântecul cu care Eros farmecă gândirea zeilor şi oamenilor!

Asta-i, Fedru, cuvântul meu. Asta-i închinarea pe care o fac zeului. Am dat o dreaptă măsură fanteziei şi seriozităţii, pe cât mi-a stat în putere2.

Intervine Socrate

Când Agaton sfârşi vorba, toţi cei de faţă, după spusa lui 198a Aristodem, aplaudară zgomotos. în adevăr, tânărul vorbise frumos şi pentru cinstea lui şi pentru a zeului. Atunci Socrate, aruncându-şi privirile spre Eriximah:

— O tu, zise, tu odraslă a lui Akumenos, nu cumva ţi-am părut înainte un fel de înfricoşat de-o frică...

neînfricată3, mai degrabă decât

1 După Orfeu, pacea şi liniştea erau în grija Afroditei. Cf. Fragm. Orphka XXVIII, ediţia Didot(M.M.).

2 Discursul lui Agaton imită stilul înflorit al retoricii lui Gorgias. Socrate se pronunţă împotriva acestui mod de vorbire (198 d până la 199

a), unde nu adevărul este primul obiectiv al cuvântării.

3 Se parodiază stilul lui Agaton.

109

PLATON

un proroc care am prevăzut că Agaton va vorbi aşa de minunat, încât mă va pune în încurcătură şi pe mine?

— Prima parte, răspunse Eriximah, o găsesc şi eu bună; da, ai grăit ca un proroc când ai spus că Agaton va vorbi bine. Cât priveşte însă partea cealaltă, că te pune şi pe tine în încurcătură, asta n-o cred.

— Şi cum, fericitule, zise Socrate, cum sa nu fiu în încurcătură, şi eu şi oricare ar mai vorbi după o aşa de frumoasă şi de înflorită cuvântare? Iată... să trecem peste celelalte părţi pe unde frumuseţea nu era aceeaşi; dar cine n-ar rămâne încremenit ascultând sfârşitul cuvântării lui Agaton, strălucirea vorbelor şi armonia frazelor lui?

Eu unul îndată mi-am dat seama cât de puţin voi fi în stare să vorbesc ca dânsul, ori să m-apropii cât de cât de frumuseţea acelei cuvântări. Mai că-mi venea să mă furişez de-aici şi să plec de ruşine, dac-aş fi avut pe unde!

Cuvântarea lui mi-adusese-n minte figura lui Gorgias şi, nu ştiu cum, mi-a trecut deodată prin minte cunoscutul vers al lui Homer1; mi-a fost teamă ca Agaton, sfârşind vorbirea, să nu-mi arunce în faţă capul lui Gorgias, groaznicul orator, care m-ar fi încremenit şi m-ar fi lăsat fără glas!

Observări critice asupra discursurilor rostite

Şi m-am gândit atunci cât de ridicol am fost când m-am potrivit vouă şi m-am încumetat să iau parte cu voi la preamărirea lui Eros, afirmând eu însumi că-s grozav în chestiunile de iubire, deşi în realitate nu ştiam nimic din lucrul pe care trebuia să-1 proslăvesc cu orice preţ. în prostia mea credeam că pentru orice era de lăudat nu trebuia să spun decât adevărul: că acesta-i temeiul; că dintre cele adevărate era de ajuns să facem cea mai frumoasă alegere şi s-o înfăţişăm în chipul cel mai cuviincios. Şi mă bucuram foarte că am să vorbesc bine, ca unul ce ştiam să ridic în slavă adevărul, oricare ar fi fost el. Pe cât se pare însă nu acesta-i cel mai bun chip de a lăuda, ci altul. Este să dai lucrului tot ce-ţi închipui mare şi frumos, fără să te uiţi de este aşa sau nu, chiar fără să

mai cauţi dacă cele ce-ai spus sunt false. Pe cât se vede, s-a convenit 1 Aluzie la un vers din Homer, Odiseea, XI, 632. Aici este şi un joc de cuvinte cu vorbele asemănătoare Gorgias, Gorgo. Aceasta din urmă

era un monstru despre care se zice că împietrea pe oricine-i ieşea în cale. întreaga caracterizare a discursului de la 19Sb ad fienem este o ironie la adresa retorilor.