113

PLATON

— Adu-ţi acum aminte, de care lucruri ai spus în cuvântare că Eros te face înamorat? Dacă vrei, îţi amintesc chiar eu. Cred că te-ai exprimat cam aşa: zeii au pus rânduiala în lucruri din dragostea celor frumoase, căci nu există un Eros al celor urâte! N-ai spus cam aşa?

— Am spus, întări Agaton.

— Văd, prietene, că vorbeşti cum se cuvine, adăugă Socrate. Şi, dacă lucrurile stau aşa, poate fi Eros altceva sau este tocmai iubirea frumosului şi nicidecum a urâtului?

Am convenit.

— Recunoaştem dar că omul iubeşte lucrul de care-i lipsit şi pe care nu-1 are?

— Da, zise.

— Atunci Eros duce lipsă şi nu are... tocmai frumuseţea.

— Cu necesitate.

— Dar ce? Pe unul lipsit de frumuseţe, pe unul ce nici n-a trecut vreodată pe lângă ea, poţi să-1 numeşti frumos?

— Nu, desigur.

— Şi dacă lucrurile stau aşa, mai susţii acum că Eros e frumos? Şi Agaton, la rându-i:

— Mi-e teamă, Socrate, că-n acel moment nici n-am ştiut ce spun.

— Şi totuşi, Agaton, tu ai vorbit frumos. Dar spune-mi încă ceva: oare cele bune nu-ţi par a fi şi frumoase?

— Mi se par.

— Dacă deci Eros e lipsit de cele frumoase şi dacă lucrurile bune sunt tocmai cele frumoase, atunci el este lipsit de cele bune.

— Eu n-aş putea, zise Agaton, să mă-mpolrivesc ţie, Socrate! De aceea... fie cum zici tu.

— Nu te poţi împotrivi adevărului, zise acesta. Dar cred, iubite Agaton, că nu-i greu să înfunzi pe Socrate!

Ce ştie Socrate de la Diotima

Te las acum pe tine. Vreau să vă spun despre Eros un cuvânt pe care l-am auzit odată din gura unei femei din Mantineia, numită Diotima1, înţeleaptă şi-n treburile amorului şi-n multe alte direcţii.

1 Cine este Diotima'.' O realitate istorică sau un personaj fictiv? Părerile criticii sunt în genere împărţite, după cum se acordă sau nu istoricitate operei platonice. Taylor (Plato,

114

BANCHETUL

Dânsa puse pe atenieni să facă jertfe înainte de a izbucni ciuma1, şi aduse prin asta o amânare de zece ani a molimei. Ea mi-a împărtăşit şi mie cele referitoare la Eros. Având deci în vedere înţelegerea ce am cu Agaton, voi încerca să vă spun şi vouă cuvântul ei, de data asta singur, fără ajutor, aşa... cum voi putea. Găsesc că trebuie să desfăşor lucrul ca şi tine, Agaton; voi arăta mai întâi cine şi ce fel este Eros, pe urmă voi vorbi de faptele lui.

Mi se pare că-i ma; lesne din toate să vă istorisesc e tocmai cum s-a desfăşurat convorbirea mea cu străina. De mirare că şi eu i-am făcut cam aceleaşi întâmpinări pe care Agaton le rostea către mine adineauri: că Eros este zeu mare şi că-i amorul lucrurilor frumoase; iar dânsa m-a înfruntat cam cu aceleaşi vorbe pe care eu i le-am răspuns acestuia: că după părerea mea Eros nu-i nici frumos, nici bun.

Natura lui Eros este mijlocie

Luând cuvântul, am spus:

— Cum gândeşti, Diotima? Atunci Eros este şi urât şi rău? Iar ea răspunse:

— Ce, nu ştii vorbi fără să huleşti?2 Crezi că dacă un lucru nu-i frumos, urmează cu necesitate că-i urât?

— Fără-ndoială că da.

— Oare tot aşa-i şi când cineva nu-i înţelept? Urmează că-i 202a neapărat prost? Nu bagi de seamă că este şi un punct mijlociu între înţelepciune şi prostie?

— Care-i ăsta?

the man and his work, p. 210 şi urm), de pildă, o crede personaj real; Ast., Hermann şi alţii o socot ficţiune. Leon Robin, unul dintre ultimii mari platonişti, în notiţa sa introductivă la ediţia Banchetului (p. XXII—XXVIII), produce dovezi şi susţine cu tărie părerea că nu pe Diotima o ascultăm aici, nici pe Socrate, ci pe Platon însuşi. Teoria sa generală asupra chestiunii se rezumă în Fedon (p. XXII) şi în Banchetul (p.

XXVIII) astfel: „...dans le Banquet ce que nous avons â chercher et â etudier, c'est lapensee, non de Diotime ni meme de Socrate surl'amour, wais de Platon, hertier de Socrafe, certes, jaloux pourtant d 'enrichir I 'heritage qu 'ii a recu, et la pensee de Platon en opposion â d'autres conceptions, râelles ou possibles, du meme sujet.

1 Aluzie la ciuma din anul 430, de care a murit şi Pericle după un an.

2 Formulă sacramentală.

115

PLATON

l

— Să judeci cele drepte chiar fără să poţi arăta raţiunea lucrului; nu crezi, zise el, că aceasta nu se cheamă a şti (cum poate fi ştiinţă lucrul săvârşit fără o raţiune?) şi nu-i nici neştiinţă (cum o să fie neştiinţă ceea ce atinge totuşi realitatea?), ci nu este decât o dreaptă părere, adică ceva care stă între ştiinţă şi neştiinţă?1

— Adevăr grăieşti, zic eu.

— Prin urmare nu căuta să prezinţi cu necesitate urât un lucru ce nu-i frumos, nici ca rău pe cel care nu-i bun.

La fel cu Eros. Dacă singur recunoşti că nu-i bun nici frumos, nu urmează deloc că trebuie să fie urât şi rău, ci mai e o situaţie, zise ea: este punctul de trecere între acestea două.

— Şi totuşi, spusei eu, se recunoaşte de toată lumea că-i un mare zeu.

— De care lume vorbeşti, zise ea? De a celor ce nu ştiu nimic ori de a celor ce ştiu?

— De toată lumea. Atunci ea zise râzând:

— Dar bine, Socrale, cum poale fi el recunoscut mare zeu de toţi cei care nici măcar nu-1 cred zeu?

— Care-s ăştia? zic eu.

— Iată, unul eşti tu, altul eu... Iar eu: