— Fiindcă astfel e întotdeauna amorul, zise ea, să băgăm de seamă acum la cei ce-1 urmăresc şi să vedem în ce mod şi în care anume acţiune zelul şi încordarea lor s-ar putea numi amor? Ce poate să fie lucrul acesta? Eşti în stare să-mi spui şi mie?

— Dac-aş fi în stare, Diotima, nu ţi-aş admira acum înţelepciunea şi n-aş fi venit la tine să-nvăţ asemenea lucruri!

— Atunci să-ţi spun tot eu, zise. Amorul e creaţie în frumos, creaţie în corp şi spirit.

— Am nevoie de un ghicitor, zic eu, ca să-mi tălmăcească ce spui, căci nu înţeleg.

— Iată, îţi voi spune chiar eu mai clar. Bagi de seamă, Socrate, cum toţi oamenii zămislesc şi prin corp şi prin suflet? Şi, când ajung la o vârstă, natura singură ne împinge la procreaţie? Nu-i însă cu putinţă a crea în urât, ci numai în frumos. însăşi mergerea împreună a bărbatului cu femeia nu-i decât creaţie; şi lucrul este de ordin divin, Socrate, căci, deşi se petrece într-o fiinţă muritoare, el conţine nemurirea, adică zămislirea şi naşterea. Aşa ceva nu are loc în ceea ce-i nearmonizat, şi urâtul nu se armonizează deloc cu divinul; frumosul însă e în perfectă

armonie.

Astfel dar Kallone2 nu-i altceva decât Moira3 şi Eileithyia4 în vederea procreării. Acesta-i şi motivul că ori de câte ori creatorul s-apropie de frumos se dispune de bucurie, se revarsă în plăcere..., concepe şi naşte. Dar când vine aproape de urât, ce mâhnit, ce trist se retrage, cum se întoarce din drum, cum îşi reţine puterea de concepere şi cu câtă greutate se stăpâneşte! De aici vine, la orice vieţuitoare ce creează şi-i plină de viaţă, acea patimă

arzătoare după frumos, în scopul

1 S-a stabilit (2(X) a—e) că obiectul iubirii este fie ceea ce ne lipseşte acum, fie ceea ce ne poate răpi viitorul. Aici ideea se dezvoltă: binele este obiectul amorului^binele care ne aparţine, binele pe care-1 stăpânim pentru totdeauna Acest din urmă progres de gândire capătă prin ideea de naştere în frumos (206 b) o îndrumare spre definiţia amorului ca sete de nemurire (206 a sqq); L. Robin.

2-' Cuvintele înseamnă în limba greacă frumuseţe, destin.

4 Zeiţa naşterilor. Destinul şi Naşterea sunt divinităţi cunoscute în mitologie, pe când Kallone pare o creaţie a lui Platon.

de a se libera de marea durere a procreării, care-o stăpâneşte. Vezi dar, Socrate, că amorul nu umblă după

frumos, cum ţi se pare.

— După ce umblă dar?

— După naştere şi creaţie în frumos.

— Fie, zic eu.

— Ba-i tocmai aşa, adause dânsa. Şi de ce umblă după creaţie? Fiindcă naşterea ne face să ne împărtăşim de eternitate şi face nemuritor tot ce-i născut muritor. Dar vezi, fiindcă după cele convenite mai înainte amorul constă în dorinţa de a face ca binele să ne aparţină mereu, este necesar să legăm acum dorinţa binelui de aceea a nemuririi. Urmează cu necesitate din chiar cuvintele noastre că amorul aleargă şi după nemurire.

Setea de nemurire

Toate acestea mi le-a spus Diotima când am vorbit odată cu dânsa despre treburile amorului. Şi mai spunea următoarele:

— Ce crezi, Socrate, care să fie cauza acestui amor şi care a pasiunii ce el o insuflă? N-ai simţit tu ce grozav pătimesc toate dobitoacele când le-abate să procreeze? Vieţuitoare care umblă, vieţuitoare care zboară, toate suferă ca de o boală a iubirii, toate caută mai întâi să se întâlnească împreună, iar în urmă să se ocupe de hrana celui născut; toate sunt gata, chiar cele mai slabe, să dea luptă cu cele mai puternice pentru apărarea puilor şi să

moară pentru ei; de multe ori ele chiar mor de foame şi fac orice, numai să-şi hrănească odraslele. Cât priveşte pe oameni, zise ea, s-ar putea susţine că fac acestea din raţiune. Dar pe animale... ce cauză le pune astfel pe goană sub îmboldirea amorului? Poţi să-mi dai un răspuns?

— Se-nţelege — i-am spus iarăşi — că nu mă simt în stare. Iar dânsa:

— Nădăjduieşti să te faci vreodată stăpân pe tainele amoroase fără să cunoşti acestea?

— Dar bine, Diotima, cum spuneam şi mai înainte, eu tocmai de aceea am venit la tine, fiindcă-mi dau seama că

am nevoie de învăţători. Deci spune-mi tu cauza acestor întâmplări şi a celorlalte pe care le mai produce pasiunea amorului.

207a

122

123

PLATON

— Dacă găseşti şi acum că Eros înseamnă de la natură dragostea lucrului asupra căruia am convenit de mai multe ori înainte, atunci să

d nu te miri de explicaţie; eu şi aici pun aceeaşi raţiune ca mai înainte; că firea muritoare se străduieşte pe cât cu putinţă să existe de-a pururea, adică să devină nemuritoare. Şi singurul mijloc ce-i stă la îndemână pentru aceasta este creaţia. Datorită neîncetatelor naşteri se înlocuieşte fiinţa veche prin alta nouă, pe care cea veche o lasă în urma ei. De fapt, deşi despre fiecare vieţuitoare se zice că trăieşte şi că-i pururea aceeaşi, din copilărie până

îmbătrâneşte, ea nu rămâne identică sieşi nici un moment, deşi îşi păstrează numele1. Se înnoieşte necontenit, cu toate că-şi pierde mereu câte ceva: din păr, din carne, din oase, din sânge... şi, până la urmă, corpul întreg.

e Şi prefacerea n-atinge numai trupul, ci şi sufletul. Se schimbă

apucăturile, caracterul, părerile, înclinările, plăcerile, mâhnirile, temerile... fiecare din acestea nu se menţine în clipa următoare, ci-n

208a vreme ce unele dispar, apar altele. Dar lucrul cel mai ciudat este ce se întâmplă cunoştinţelor. Nu numai că

sunt cunoştinţe care se nasc în noi în vremea când altele se pierd (căci şi-n această privinţă fiecare din noi nu-i niciodată acelaşi), dar fiecare cunoştinţă în parte urmează acelaşi drum. Ceea ce se numeşte „a medita"2 nu-i altceva decât rechemarea în minte a unei cunoştinţe care s-a pierdut. Uitarea este tocmai dispariţia unei cunoştinţe, iar „studiul", creând o cunoştinţă nouă în locul celei care s-a dus, o continuă aşa de bine pe cea dintâi, încât ni se pare că-i

b una şi aceeaşi. Astfel se păstrează toată fiinţa muritoare; nu fiind mereu şi în totul identică sieşi, cum este existenţa divină, ci determinând fiinţa ce dispare ca îmbătrânită să lase în urmă-i alta nouă, cum a fost ea însăşi.

Iată, Socrate, prin ce mijloc un muritor are parte de nemurire în privinţa corpului şi în toate celelalte3.

Nemuritorul însă are această calitate în chip deosebit4. Nu te mira deci dacă orice vieţuitoare îşi 1 Idee expusă şi în Fedon, 87 d şi în Timaios, 43 a.

2 Cu alte cuvinte: a menţine, a întreţine sau a reţine o cunoştinţă prin continuă împrospătare.

1 Asupra acestei idei vezi şi Legile, IV, 721 b, c. L. Robin crede că şi Aristotel s-ar fi inspirat de aici în De anim», 11,4,415 a, 26 b, 7.

■* La 208 b, rândul 4, urmăm pe Robin în locuţiunea ăhâvaiov (nu dSiivonov).

BANGHETUL

preţuieşte în mod natural atât de mult odrasla proprie! Nemurirea — iată pricina pentru care orice vietate are în sine această grijă... acest

amor.

Ascultam cuvântul Diotimei, mă minunam şi astfel o întâmpinam:

— Bine, preaînţeleaptă Diotima, crezi tu că lucrurile stau în adevăr chiar aşa?

Iar ea, ca filosofii desăvârşiţi:

— De asta, zise, să fii sigur, Socrate. Dacă, de altfel, ai vrea să te uiţi puţin la ambiţia omenească, te-ai minuna câtă lipsă de logică e într-însa faţă de principiile pomenite de noi... afară numai dacă te-ai gândi cât de tare sunt oamenii stăpâniţi de iubirea unui nume, căutând „Glorie nemuritoare să-şi facă în vremea ce vine' , sau dacă-ţi dai seama că pentru acest motiv, mai degrabă decât pentru iubirea odraslelor proprii, atâţia au fost gata să

înfrunte primejdii, să risipească o avere, să îndure orice suferinţă şi să moară chiar. Crezi tu, zise ea, că Alcesta ar fi murit pentru Admet, Ahile s-ar fi dus după Patroclu2,regele vostru Kodru3 ar fi ieşit înaintea morţii numai ca să asigure fiului său regatul, dacă nu credeau că lasă în urmă-le prin fapte o amintire nepieritoare despre vitejia lor, o amintire care trăieşte şi azi între noi? Departe de asta. Ci pentru virtute, cred eu, pentru nemuritoare vitejie şi pentru zvonul cel încărcat de glorie al ei — iată pentru ce se dau toţi peste cap; şi o fac cu atât mai mult cu cât sunt mai aleşi... fiindcă iubesc nemurirea.