care o întrebuinţează cizmarii spre-a întinrfc^iflrn îrolllfoiiT'îH pe calapod. Nu lăsă decât prea puţine creţuri în preajma pântecului, lângă" buric, pentru a păstra doar amintirea vechii pedepse.
Iar după ce natura s-a făcut în două, fiecare jumătate dorea să se alipească celeilalte jumătăţi. Când se întâlneau, se prindeau în braţe şi se strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau şi de mâncare şi de tot, şi deveneau incapabile pentru oricare altă treabă, întrucât una fără alta nu mai voiau să s-apuce de nimic. Când una din ele murea, partea rămasă singură căuta împreunarea cu altă jumătate părăsită, fie că dădea chiar peste jumătatea unei femei întregi (ceea ce noi numim astăzi „o femeie"), fie că era jumătatea unui bărbat. Rasa mergea astfel spre stingere. Atunci Zeus se milostivi de neamul omenesc şi inventă alt leac. El strămută în faţă
organele creatoare, căci pân-aci androginii le aveau în partea din afară. Ei zămisleau şi năşteau nu prin conlucrarea acestor organe, ci în pământ, ca greierii. Mutându-le Zeus în faţă, naşterea s-a făcut de-acum încolo numai printr-însele: bărbat cu femeie. Datorită acestei orânduieli, dacă bărbatul se uneşte c-o femeie, zămisleşte; şi astfel, neamul se păstrează. Dar dacă bărbatul s-ar întâlni tot cu bărbat, dintr-o unire ca asta urmează dezgustul şi-ndată ei ar pune capăt împreunării şi s-ar întoarce spre alte fapte, ar înclina spre o altfel de viaţă. Iată, de atunci este împlântat în oameni amorul unora către alţii! Eros este cel ce împreunează frânturile vechii naturi; el îşi da osteneala să facă din două fiinţe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane.
Explicarea pasiunii amorului
[Fiecare din noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcând două dintr-una; şi fiecare jumătate îşi caută necontenit frântura ruptă din el însuşi. Acei dintre bărbaţi care sunt frântură din fiinţa ambigenă, numită odinioară androgin, iubesc femeile; din această categorie de oameni provin cele mai multe cazuri de adulter. La fel cu femeile iubitoare de bărbaţi şi cu cele adultere: ele îşi trag fiinţa din aceeaşi categorie.
Cât despre cele ce-au rezultat din tăierea femeii, acestea nu dau nici o atenţie bărbaţilor; înclinarea lor este tot., către femei: heteristriile1 sunt din această categorie. De altă parte, cei 1 „Hetairistria «Ies petites amies de ces James»", interpretează L. Robjni 1" i"1- * **"*
683947,0, \ ■*".. ,CL"
.;.•■
"**
PLATON
ce provin din despicarea bărbatului înclină cât sunt copii înspre sexul bărbătesc şi, întrucât ei înşişi sunt părţi ale
acestui sex, iubesc pe bărbaţi 192a şi-s bucuroşi să trăiască împreună şi alăturea de aceştia. Iată de ce-s dânşii cei mai destoinici dintre copii şi tineri: fiindcă prin natura lor sunt cei mai bărbăteşti! Afirmă unij că sunt lipsiţi de ruşine. E o neexactitate: nu din neruşinare fac asta, ci din curaj, din bărbăţie şi din caracter viril, fiind dornici de ce le este asemeneaMm o dovadă importantă; astfel de exemplare, odată pregătirea terminată, sunt singurii bărbaţi care intră în politică.lApoi, când devin bărbaţi, ei iubesc copiii şi, prin firea lor, nu b dau vreo atenţie căsătoriilor, nici procreaţiei copiilor; sau o fac numai siliţi de lege. Plăcerea lor e să rămână burlaci şi să trăiască
unii cu alţii. Ca să spun într-un cuvânt, unul ca acesta devine iubitor de copii, se face alintător al lor şi-i pururea în căutarea celui de-o fiinţă ca sineJ;
,\Aşadar, când întâmplarea scoate cuiva în cale propria sa jumătate — fie că-i în joc un iubitor de copii, fie că~i oricare altul — atunci ca prin farmec el este fulgerat de-o simpatie, de-o afinitate, de-o dragoste... c care-i face, ca să spun aşa, incapabili să se mai despartă unul de altul, nici măcar o clipă! Ei trăiesc apoi viaţa împreună... dar, dacă i-ai întreba, nu ţi-ar putea spune ce aşteaptă fiecare pentru sine, unul de la altulA Nimeni nare impresia că legătura plăcerilor amoroase este ceea ce-i împinge să se bucure cu o adevărată patimă la apropierea unuia de 1 celălalt. Dimpotrivă, e vădit că altceva urmăreşte sufletul lor; ceva care-i incapabil s-o mărturisească, ceva care se ghiceşte numai, sau se întrevede. Iată: să zicem că în timp ce stau împreună li s-ar înfăţişa deodată Hefaistos cu uneltele, şi le-ar grăi astfel: „Care-i,oameni buni, dorinţa ce vreţi să se-mplinească
vouă din partea unuia către celălalt?" Să zicem că faurul, observându-i că pregetă să dea răspunsul, ar lua iarăşi cuvântul: „Nu cumva ceea ce doriţi este să rămâneţi de-a pururea împreună, unul alături de celălalt, şi ca nici noaptea nici ziua să nu vă depărtaţi unul de altul? Ei bine, dacă asta-i ce doriţi, aflaţi că eu vreau : să vă
unesc, să vă topesc împreună; vreau să fac din voi doi o singură fiinţă, astfel, cât veţi trăi, să trăiţi laolaltă, iar când veţi muri, să fiţi şi-n lăcaşul lui Hades o persoană în loc de două; să muriţi laolaltă. Observaţi de nu-i aceasta dorinţa voastră şi spuneţi-mi dacă n-aţi vrea să vă făuresc o astfel de soartă".
Auzind acestea, ştim bine că nici unul dintr-înşii n-ar tăgădui; nimeni n-ar spune că vrea altceva. Dimpotrivă, fiecare ar crede că a auzit apriat ceea ce dorea de multă vreme: să se apropie şi să se topească
102
BANGHETUL
împreună cu persoana iubită de dânsul; din două se face o singură fiinţă. Pricina lucrului stă tocmai în vechea noastră natură, care era astfel, încât alcătuia un întreg. Ei bine, Eros nu-i decât numele acestui dor, al acestei goane după unitate. Căci înainte de asta, cum am spus, eram una; 193a pe când acum, din cauza necuviinţei noastre, zeul ne-a separat cum au fost separaţi şi răsfiraţi arcazii de către spartani. De nu ne-om purta respectuos faţă de zei, teamă mi-e să nu fim tăiaţi încă o dată şi să rămânem ca acele figuri sculptate pe pietrele de mormânt, care profilează numai o secţiune din om, trasă de-a lungul nasului, sau să ne facem ca bucăţile arşicelor tăiate între doi prieteni'.
Iată motive pentru care tot omul trebuie îndemnat să fie cu evlavie faţă de zei: pe de o parte, ca să scăpăm de noi nenorociri, pe de alta, b pentru a izbuti să refacem unitatea spre care Eros ne călăuzeşte ca un suveran. Nimeni deci să nu săvârşească ceva împotriva lui (şi lucrează potrivnic cine se face urât zeilor). Devenind însă prietenii lui şi păstrându-ne legăturile cu acest zeu, vom afla şi ne vom întâlni cu iubitul nostru, cu propria noastră
jumătate, ceea ce la puţini din cei de astăzi li-i dat s-o facă.
Aici, parcă-1 văd pe Eriximah că-şi zice: „Ăsta nu-i discurs, ci curată comedie!" Ca şi cum vorbesc gândindu-mă
la Pausania şi Agaton2.
Nu voi tăgădui că-ntâmplarea face ca dânşii să fie tocmai din c rândul acelora, şi încă amândoi coborâtori din firea bărbătească. Dar susţin că toţi bărbaţii, toate femeile, că întreg neamul omenesc ar fi fericit numai dacă
fiecare şi-ar duce la bun sfârşit amorul său, şi dacă tot insul s-ar întâlni cu dragostea lui, refăcându-şi vechea natură. Şi dacă o asemenea reconstituire face desăvârşirea, urmează cu necesitate că dintre cele prezente ceea ce stă cel mai aproape de reconstituire e şi cel mai învecinat cu desăvârşirea. Ei bine, asta nu-i altceva decât întâlnirea cu iubitul care a fost creat, în spirit, la fel cu dânsul.
Fireşte, dacă-i vorba să preamărim divinitatea-cauză, numai lui Eros i se cuvin laude pe bun drept. Numai el ne dă: şi în viaţa prezentă d
Aceste bucăţi de arşic serveau, între prieteni, ca motive de reciprocă amintire; eventual, ca semne de recunoaştere reciprocă, dacă bineînţeles adaptarea celor două jumătăţi era perfectă, spre a forma împreună vechiul arşic.
Aluzie la amorul lui Pausania pentru Agaton; aceştia ar intra în categoria de care se vorbeşte supn la 191e şi urm.
103
PLATON
BANGHETUL
cel mai preţios dintre bunuri, călăuzindu-ne spre scopul propriu; şi pentru viitor ne hărăzeşte cele mai vii speranţe în sensul că, dacă ne purtăm evlavios cu zeii, ne va întregi în vechea alcătuire, ne va vindeca şi ne va face neprihăniţi şi fericiţi.
Iată, Eriximah, acesta-i cuvântul meu asupra lui Eros; cum vezi, e
conceput altfel decât al tău. Dar, precum te-am rugat, nu face dintr-însul acum subiect de comedie, fiindcă mai avem şi pe alţii de ascultat şi
e trebuie să auzim pe fiecare ce spune; adică, mai exact, pe fiecare din cei
doi, fiindcă numai Agaton şi Socrate au mai rămas.
— Bine, zise Eriximah, să te-ascult! Mai ales că ţi-am auzit cu plăcere discursul. îţi spun drept că, de n-aş şti cât sunt de tari şi Socrate şi Agaton în privinţa treburilor lui Eros, grozav m-aş teme că n-au ce să mai spună... după
multele şi feluritele explicaţii ce s-au dat. Totuşi, fiind vorba de dânşii, am curaj.
Atunci interveni Socrate:
