110
BANGHETUL
de la început că fiecare dintre noi să pară că-1 preamăreşte pe Eros mai degrabă decât să-1 preamărească. Fireşte,
acum înţeleg de ce puneţi în mişcare toate mijloacele minţii, pentru a ridica osanale lui Eros, de ce-1 arătaţi astfel, şi de ce-1 scoateţi pricina unor fapte atât de însemnate... ca să iasă cel mai frumos şi cel mai bun — se înţelege, în ochii celor ce nu-1 cunosc, nicidecum pentru cei care-1 ştiu1. Şi-n adevăr, lauda se prezintă frumos şi impresionant. Cum eu nu ştiam acest mod de a lăuda, şi cum, neştiind, m-am potrivit totuşi vouă şi v-am promis să-1 laud pentru partea mea, spun şi eu că limba nu cugetuP- v-a făgăduit. Adio deci cu astfel de discursuri! în felul ăsta eu nu preamăresc pe nimeni, nici n-aş fi în stare s-o fac. Dacă-mi daţi voie, să fim bine înţeleşi; eu unul şi-n această ocazie nu voi spune decât adevărul,potrivit obiceiului meu, nu ca-n cuvântările voastre, căci nu vreau să mă fac de râs. De aceea, Fedru, vezi dacă mai este nevoie de o asemenea cuvântare asupra lui Eros; vezi dacă face să ascultaţi asupra lui un discurs care să spună adevărul; şi încă îmbrăcat în cuvinte şi într-o rânduială a frazelor făcută cum va voi să le-aducă întâmplarea.
Partea a doua3 Concepţia filosofică a iubirii
Şi Fedru şi ceilalţi au încuviinţat şi l-au îndemnat să vorbească aşa cum putea şi cum găsea el de cuviinţă...
— Şi încă ceva, Fedru, adăugă Socrate. Dă-mi voie să-1 întreb pe Agaton unele amănunte; având astfel şi consimţământul lui, voi putea vorbi în cunoştinţă.
- Cum de nu, zise Fedru, întreabă-1!
199a
1 în tot acest pasaj se face deosebirea între punctul de. vedere filosofic şi cel retoric (L. Robin.) 2 Celebru vers din piesa Hipolita lui Euripide (612).
3 Se încheie prima parte a operei Banchetul. Prin gura celor cinci vorbitori s-a rostit şcoala retorică: ei s-au luat la întrecere cine va face cel mai frumos elogiu în cinstea lui Eros.
în partea a doua, Socrate va rosti — el singur — în numele filosofiei, şi fără gândul întrecerii, lauda cea mai exacţii ce se poate aduce demonului. în partea întâi s-au auzit mai mult caracterizări subiective, aspecte particulare; Socrate va încerca o cercetare în spiritul adevărului universal şi veşnic, făcând şi o sinteză critică din expunerile anterioare.
111
PLATON
200a
După acestea — continuă Aristodem — Socrate începu vorba cam astfel:
— Găsesc, iubite Agaton, că ţi-ai început frumos discursul când ai spus că trebuie s-arăţi întâi ce fel este Eros, pe urmă faptele lui. Nespusă plăcere mi-a făcut acest început. Dar uite, fiindc-ai vorbit de Eros aşa de frumos, în toate, şi fiindcă ai arătat cu strălucire cum este el, mai spune-mi una: care-i natura lui? Este Eros amorul pentru ceva sau pentru nimic? Nu întreb dacă este pentru mamă sau tată (ar fi ridicolă întrebarea dacă Eros este iubirea mamei sau a tatălui), ci întreb ca şi cum, cercetând acelaşi lucru despre calitatea de tată, aş zice: cel ce este tată, este oare tată al cuiva sau al nimănui? Şi, negreşit, de-ai vrea să-mi dai un răspuns frumos, mi-ai spune că tatăl e tată al unui băiat sau al unei fete. Sau nu?
— Tocmai, zise Agaton.
— Şi despre mamă, nu se poate spune acelaşi lucru?
— Recunosc şi asta.
— Ca să vezi, zise Socrate. Răspunde-mi numai ceva, ca să înţelegi mai temeinic ce vreau. Presupune că te întreb: ce este un frate? Oare lucrul în sine înseamnă că eşti fratele cuiva sau al nimănui?
— Se înţelege că al cuiva.
— Oare nu al unuia care este şi el frate sau soră? Aprobă.
- — încearcă, adăugă Socrate, de-mi vorbeşte acum şi de Eros: este el iubirea cuiva sau a nimănui?
— Se-nţelege că-i iubirea pentru cineva.
— Acest răspuns, zise Socrate, păstrează-1; şi să ţi-aduci aminte de el. Deocainndată mai spune-mi atât: oare Eros doreşte lucrul de care-i înamorai sau nu?
— Se-nţelege că da.
— Dar care din două are loc: oare doreşte cineva şi-i amorezat de un lucru atunci când îl are deja, ori când nu-1
are?
— Când nu-1 are, zise, aşa e firesc.
— Bagă de seamă, face Socrate, dacă în loc de „e firesc" nu-i mai potrivit să spui „e necesar" să dorească lucrul de care duce lipsă şi să nu dorească ce nu-i trebuie. Mie cel puţin, Agaton, ce să-ţi spun,grozav îmi apare ca o necesitate. Ţie cum ţi se pare?
— La fel şi mie. zise.
BANGHETUL
— Bine spui. Dar dacă cineva este mare, ar mai pofti el oare să fie mare? Sau când e tare ar mai vrea să fie tare?
— Cu neputinţă; urmează doar din cele convenite.
— Se-nţelege, nimeni nu-i în suferinţă pentru lipsa lucrurilor pe care le are!
— Adevăr grăieşti. Socrate, reluând atunci vorba:
— Dar dacă unul care-i tare ar vrea să fie tare, unul care-i iute ar dori să fie iute şi unul sănătos ar râvni să fie sănătos! Este cineva care să creadă aşa ceva şi altele la fel? Ca există oameni într-o astfel de situaţie încât, deşi
au anumite însuşiri, doresc totuşi să le aibă? Ca să nu fim înşelaţi, prin urmare, iată de ce vorbesc în acest mod.
Cugetând la toate acestea este, Agaton, o necesitate să admitem că o dată ce are cineva în prezent unele însuşiri este stăpânul lor, al fiecăreia în parte, de vrea ori de nu vrea? Să presupunem însă că unul ne-ar înfrunta astfel:
