— Fără-ndoială că da.
— Oare tot aşa-i şi când cineva nu-i înţelept? Urmează că-i 202a neapărat prost? Nu bagi de seamă că este şi un punct mijlociu între înţelepciune şi prostie?
— Care-i ăsta?
the man and his work, p. 210 şi urm), de pildă, o crede personaj real; Ast., Hermann şi alţii o socot ficţiune. Leon Robin, unul dintre ultimii mari platonişti, în notiţa sa introductivă la ediţia Banchetului (p. XXII—XXVIII), produce dovezi şi susţine cu tărie părerea că nu pe Diotima o ascultăm aici, nici pe Socrate, ci pe Platon însuşi. Teoria sa generală asupra chestiunii se rezumă în Fedon (p. XXII) şi în Banchetul (p.
XXVIII) astfel: „...dans le Banquet ce que nous avons â chercher et â etudier, c'est lapensee, non de Diotime ni meme de Socrate surl'amour, wais de Platon, hertier de Socrafe, certes, jaloux pourtant d 'enrichir I 'heritage qu 'ii a recu, et la pensee de Platon en opposion â d'autres conceptions, râelles ou possibles, du meme sujet.
1 Aluzie la ciuma din anul 430, de care a murit şi Pericle după un an.
2 Formulă sacramentală.
115
PLATON
l
— Să judeci cele drepte chiar fără să poţi arăta raţiunea lucrului; nu crezi, zise el, că aceasta nu se cheamă a şti (cum poate fi ştiinţă lucrul săvârşit fără o raţiune?) şi nu-i nici neştiinţă (cum o să fie neştiinţă ceea ce atinge totuşi realitatea?), ci nu este decât o dreaptă părere, adică ceva care stă între ştiinţă şi neştiinţă?1
— Adevăr grăieşti, zic eu.
— Prin urmare nu căuta să prezinţi cu necesitate urât un lucru ce nu-i frumos, nici ca rău pe cel care nu-i bun.
La fel cu Eros. Dacă singur recunoşti că nu-i bun nici frumos, nu urmează deloc că trebuie să fie urât şi rău, ci mai e o situaţie, zise ea: este punctul de trecere între acestea două.
— Şi totuşi, spusei eu, se recunoaşte de toată lumea că-i un mare zeu.
— De care lume vorbeşti, zise ea? De a celor ce nu ştiu nimic ori de a celor ce ştiu?
— De toată lumea. Atunci ea zise râzând:
— Dar bine, Socrale, cum poale fi el recunoscut mare zeu de toţi cei care nici măcar nu-1 cred zeu?
— Care-s ăştia? zic eu.
— Iată, unul eşti tu, altul eu... Iar eu:
— Cum poţi spune aşa ceva? Dânsa:
— Cu uşurinţă, zise. Ia spune-mi, nu socoti pe toţi zeii fericiţi şi frumoşi? Ori poate cutezi să arăţi pe unul din ei că nu-i frumos şi fericit?
— Nu, pe Zeus, nici nu mă gândesc, zisei.
— Pe cine numeşti fericiţi? Nu pe cei care au dobândit cele bune şi frumoase?
— Fără-ndoială.
— Dar pe Eros l-ai recunoscut dornic al lucrurilor de care este lipsit, din lipsa celor bune şi frumoase?
1 Este cunoscuta deosebire pe care o face Platon între adevărata ştiinţă (CTHOTIÎUTI) graţie căreia luăm cunoştinţă de realitatea imperceptibilă
simţurilor fizice, faţă de simpla părere (6d£a), ce rezultă din dibuială şi credinţă, care sunt faze premergătoare ştiinţei. Se înţelege, doxa rămâne ca un punct mijlociu între ştiinţă şi neştiinţă, U€Ta{v ooc^ias1 KGI 116
BANGHETUL
— L-am recunoscut.
— Şi cum poate fi zeu unul ce nu-i măcar părtaşul lucrurilor
frumoase şi bune?
— în nici un fel; aşa cred cel puţin.
— Vezi deci, zise ea, că nici tu nu socoti zeu pe Eros!
— Dar ce-ar putea fi Eros atunci, întreb eu,... muritor?
— Da deloc.
— Ce dar?
— Cum vorbeam mai înainte, zise: ceva între muritor şi nemuritor.
— Ce anume, Diotima?
Eros este un demon
