194a — Frumos te-ai luptat, Eriximah! Să fii însă în locul meu de acum, sau mai exact în acela pe care îl voi avea după ce va vorbi frumos şi Agaton, nu ştiu de n-ai fi mai înfricoşat ca mine; în tot cazul, ai fi şi tu în starea mea de acum!
— Socrate, m-ai dat gata, sări Agaton; m-ai înspăimântat cu părerea ce vrei s-o faci crezută, cum că voi vorbi aşa de fiumos, încât să fiu aşteptai cu mare nerăbdare, ca un fel de spectacol.
b — Agaton! Ar trebui să fiu uituc, zise Socrate, dac-aş crede că
te-ar putea tulbura un număr de-aameni aşa de mic, câţi suntem noi acum, când ţi-am cunoscut şi îndrăzneala şi demnitatea cu care ai păşit pe scenă alături de actori şi cu care ai rostit versurile introductive, înfruntând priveliştea atâtor capete!
— Ce, Socrate? Nu cumva mă crezi, zise Agaton, aşa de îmbuibat de teatru, încât să nu-mi dau seama că pentru orice om cuminte puţinii inteligenţi sunt mai temuţi decât proştii cei mulţi?
c — Agaton, n-ar fi frumos din parte-mi, zise Socrate, să descopăr, eu, în caracterul tău trăsături grosolane. Ştiu prea bine că, dacă te-ai întâlni cu te miri cine pe care îi socoti înţelepţi, te-ai îngriji mai mult de dânşii decât de mulţime. Frica mea este că măcar nu suntem noi aceşti înţelepţi. Doar am fost şi noi la teatru şi am făcut parte din gloată! Dar dacă te-ai întâlni cu alţii,care să fie înţelepţi, sunt convins că-n faţa lor
f
te-ai ruşina, văzându-te făptuitorul unei acţiuni urâte. Sau poate nu
crezi?
— Adevăr vorbeşti, răspunse el.
— Şi cum? Faţă de gloată nu-i ruşine să te faci vinovat de-o ispravă urâcioasă?
în acest moment Fedru zise, întrerupând: d
— Iubite Agaton! Dacă vrei să răspunzi lui Socrate, te asigur, el nu se va tulbura deloc că lucrul nu se desfăşoară după cum l-am pus la cale aici, împreună; el numai să aibă cu cine convorbi, şi-i mulţumit; darmite când mai are în faţă şi un om frumos? Cât despre mine, îl ascult cu plăcere pe Socrate oricât ar sta de vorbă cu noi... decât, datoria mea este să observ că acum este timpul a preamări pe Eros; în plus, să mă ocup de cuvântarea fiecăruia dintre voi. Numai după ce veţi fi dat fiecare tributul cuvenit zeului, se va putea convorbi, astfel, cât poftiţi.
— De bună seamă, Fedru, zise Agaton, tu exprimi o părere e cuminte, şi nimic nu mă împiedică să-ncep a vorbi; mai ales că mai târziu voi putea sta de vorbă oricât de des cu Socrate.
Cuvântarea lui Agaton
Dar aş dori să vă spun mai întâi un cuvânt despre modul cum înţeleg eu să pun chestiunea, pe urmă să trec la fondul însuşi; aceasta fiindcă toţi înainte-vorbitorii mi-au făcut impresia nu că preamăresc pe zeu, ci mai degrabă
că fericesc pe oameni pentru bunuri al căror izvor le este zeul acesta. Dar în ce fel este el însuşi autorul harurilor de care-i vorba — iată ce n-a spus-o nimeni. Şi totuşi... există o cale dreaptă spre 195a a lăuda pe cineva pentru orice fel de merite. Este să lămurim întâi natura intimă a celui pe care voim să-1 preamărim şi să arătăm apoi roadele celui ce-a fost lăudat astfel. Pentru a-i face, prin urmare, lui Eros lauda cuvenită, trebuie să-1 arătăm cum este în sine şi apoi care sunt harurile lui.
Cum este Eros?
Dacă mi-e legiuit s-o spun fără a trezi răzbunarea divină, eu susţin că Eros este cel mai fericit dintre toţi zeii care sunt fericiţi; că el este dintre toţi şi cel mai bun şi cel mai frumos. E cel mai chipeş, în primul 104
105
PLATON
BANGHETUL
rând, fiindcă-i şi cel mai tânăr dintre zei. Şi chezăşia cea mai sigură a susţinerii mele mi-o dă el însuşi. El fuge, fuge repede de bătrâneţe, care, precum se ştie, e grăbită totdeauna şi s-apropie de noi ceva mai iute decât ar trebui. Prin firea sa, Eros urăşte bătrâneţea şi nu se apropie de ea nici pe departe. Dimpotrivă, el este pururea cu tinerii, stă cu dânşii, după cum prea bine spune o veche zicătoare, că totdeauna cine s-aseamănă, s-adună1. Mă
învoiesc în multe cu Fedru; nu pot fi însă de părerea lui, când susţine că Eros e mai în vârstă decât Cronos şi Iapet; eu cred, din contră, că-i cel mai tânăr dintre zei şi că rămâne pururi tânăr.
Cât despre vechile isprăvi privitoare la zei, povestite de Hesiod şi Parmenide... cred că se datorează nu lui Eros, ci Destinului, dacă bineînţeles considerăm adevărate acele poveşti despre stâlciri şi reciproce legături, despre nenumăratele silnicii care nici n-ar fi avut loc de-ar fi fost între dânşii Eros. Dimpotrivă, cu dânsul ar fi domnit mai degrabă prietenia şi pacea, care sunt şi acum şi au fost tot timpul de când Eros cârmuieşte peste zei.
E tânăr, am spus; dar pe lângă tinereţe adaug că-i delicat. Ce păcat că n-a existat şi pentru dânsul un poet de seama lui Homer, care s-arate gingăşia zeului! Homer arată pe Ate ca pe o zeiţă gingaşă; şi nu-i uită nici eleganţa picioarelor, când zice2:
„... căci picioruşele ei delicate nu calcă Jos pe pământ... ci pe capul bărbaţilor pururea umblă..."
După părerea mea, gingăşia Atei pentru dânsul s-arată printr-o frumoasă dovadă: zâna nu umblă pe drum tare, ci pe moale. Să ne folosim deci şi noi de aceeaşi dovadă pentru Eros, cum că-i delicat. El nu umblă pe pământ, nici chiar pe capete (care de altfel nu-s tocmai moi!), ci umblă şi locuieşte în cele mai gingaşe poziţii ale lumii: în moravurile, în sufletele zeilor şi oamenilor. Acolo şi-a clădit sălaşul! Şi încă: nu stă de-a rândul, în orice inima; ci, dacă în drumul lui dă peste una cu deprinderi aspre, se depărtează şi nu se opreşte decât în cea blândă. Astfel dar, fiind pururea în atingere — nu numai picioarele, ci
1 Originea acestei ziditori este în Odiseea, XVII, 218. De acolo Platon a împrumutat-o şi în Lysis, 214 a, b. Dar sensul filosofic al sentinţei că „cele ce seamănă sunt prietene" l-au dat Empedocle şi atomiştii.
2 Iliada, XIX, 92—93. Este vorba de zeiţa Rătăcire (Ate), care pe nesimţite împinge pe om la nenorocire.
106
fiinţa lui întreagă — cu cele mai plăpânde lucruri dintre cele ce sunt pe lume mai gingaşe, este învederat că Eros a devenit cu necesitate fiinţa cea mai delicată.
E cel mai tânăr şi mai gingaş, am spus. Adaug la asta că are o înfăţişare fluidă. De-ar avea o constituţie tare, ar putea oare să se înduplece la toată împrejurarea, să se furişeze întâi în inimi şi-apoi să dispară pe nesimţite? De puterea lui pentru adaptare, de fluiditatea fiinţei sale, găsim o dovadă puternică în însăşi graţia şi frumuseţea ce-1
caracterizează mai învederat decât pe orice altă făptură. în adevăr, între urâţenie şi amor războiul este veşnic.
Viaţa pe care Eros o duce printre flori destăinuie ceva din frumuseţea culorii chipului său. Eros nu stă pe ce nu-i înflorit sau pe ce s-a veştejit; corp, suflet sau orice ar fi. El s-aşază şi rămâne numai unde-i loc parfumat şi înflorit.
Asupra frumuseţii zeului, fie de-ajuns atât, cu toate că au rămas multe nespuse. Trebuie să vorbim după asta şi de virtutea lui Eros.
Cea mai însemnată trăsătură este că Eros nu săvârşeşte nedreptatea faţă de vreun zeu sau om, nici n-o suferă de la vreun zeu sau om; că silnicia nu-i în stare să-1 facă pe dânsul a suferi (ea nu-1 atinge pe Eros); la rându-i, nici el nu pricinuieşte suferinţe prin silă niciodată (lui Eros i se supune oricine în orice împrejurare). Că doar, ce-i dreptatea decât — cum spun Legile, cârmuitoarele statului — înţelegerea dintre o voinţă liberă cu alta tot atât de liberă?
Dar nu-i numai dreptatea. El are şi-un mare sentiment al măsurii. Căci sophrosyne e tocmai puterea cuiva de a-şi stăpâni plăcerile şi poftele. Şi care-i plăcerea superioară amorului? Dacă deci plăceri şi pofte îi sunt inferioare, cum n-ar fi Eros stăpânul lor? Adevărul e că Eros le domină şi că, avându-le în mână, se arată deosebit de cumpătat.
Mai mult. Ca s-ajungem şi la vitejia lui... nimeni, nici chiar Ares nu-1 înfruntă pe Eros*; căci nu Ares îl are pe Eros, ci Eros pune stăpânire pe Ares... ca să zicem aşa, în vederea Afroditei. Şi, oare, cel ce stăpâneşte nu-i mai tare decât cel stăpânit? Iată cum este el cel mai puternic, fiind stăpânitorul celui mai puternic dintre toţi!
Am vorbit de dreptatea, de cumpătarea şi puterea zeului. Rămâne să spunem ceva şi de înţelepciunea lui, căci trebuie să ne dăm osteneala, pe cât posibil, a nu lăsa nelămurit nici un punct.
