Şi eu am spus:

— Bine, străino, văd că vorbeşti frumos; dar de este Eros cum spui, ce nevoie au oamenii de el?

— Asta mă voi sili să-ţi explic îndată, Socrate. Deocamdată ştim cum este Eros şi cum s-a născut; ştim că este, cum singur ai afirmat-o: dragostea pentru cele frumoase. Dar dacă unul ne-ar întreba: „Bine, Socrate şi tu, Diotima, ce-i dragostea pentru cele frumoase?" Sau, ca să ne exprimăm mai limpede: „Cine iubeşte cele frumoase, ce iubeşte el?"

Eros ne călăuzeşte spre cea mai înaltă formă a vieţii, care este contemplarea Ştiinţifică. Prin aceasta fiecare dintre noi se sileşte să imite pe y.eul ce admiră şi să participe astfel la nemurire. Demonul care ne dă prilejul acestei participări este Eros. Graţie lui înamoratul îşi dă

osteneala să contemple în sine însuşi tipul desăvârşirii până la care doreşte să înalţe pe iubitul său. Cf. Fedw, 253 c şi 255 d. De altfel, genealogia lui Eros, dată mai sus, simbolizează situaţia lui de mijloc, între Poros şi Penia.

119

PLATON

Aş răspunde: „Vrea să fie ale lui". Acest răspuns, adaugă dânsa, stârneşte o întrebare cum e de pildă aceasta: „Ce devine unul care va fi dobândit cele frumoase?"

— Nu-s deloc în stare, i-aş spune, să răspund la ce mă întrebi: n-am acum la îndemână răspunsul.

e — Dar, zise ea, dacă ar schimba cineva cuvintele şi s-ar folosi de vorba „bun" în loc de „frumos" şi dacă ar întreba: „Haide, Socrate, spune-mi: cine iubeşte cele bune, ce iubeşte el?"

— Vrea să fie ale lui, i-aş spune.

— Şi ce devine cel care va fi căpătat cele bune?

— De data asta-i mai uşor de răspuns, aş zice eu, fiindcă el devine fericit.

205a — Deci prin dobândirea celor bune, zise, se face că cei fericiţi sunt fericiţi; şi nu mai e nevoie să întrebăm de ce doreşte să fie fericit cel care vrea aceasta; răspunsul pare a pune punct aici chestiunilor.

— Adevăr grăieşti, zisei eu.

— Dar voinţa şi dragostea aceasta le crezi obşteşti? Adică toţi oamenii doresc să aibă pentru sine cele bune? Ori cum zici?

— Zic că-s obşteşti.

— Atunci, Socrate, pentru ce să nu spunem de toţi că iubesc, din b moment ce toţi iubesc totdeauna aceleaşi lucruri? De ce spunem de unii

că iubesc, de alţii că nu?

— Mă mir şi eu de ce, zisei.

— Nu te mira, zise dânsa. începem cu o formă anumită a iubirii, pe care o chemăm Eros; îi dăm adică numele cu care se indică tot amorul; apoi ne folosim de diferite alte cuvinte spre a denumi şi celelalte moduri de a iubi.

— Ai putea să-mi citezi un exemplu?

— Iată. Ştii că vorba poesis arată multe. Astfel, poesis este toată pricina ce stârneşte un lucru ca să treacă de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă. în modul acesta, creaţiile ce se fac prin orice tehnică sunt c „poesii"1, iar creatorii lor, oricare ar fi, se numesc „poeţi"2.

— Adevăr grăieşti.

i

'•2 Definiţia textului însuşi ne scuteşte de a da lămuriri mai amănunţite că aici poesie şi poet nu trebuie luate numai în sensul restrâns, de creator în arta literară.

120

BANCHETUL

— Şi totuşi, zise dânsa, tu ştii bine că nu toţi poartă numele de poeţi, ci au diferite alte denumiri; că din ce-i creaţie numai muzica şi versurile au primit numele generic de poesie. Numai această parte a creaţiei se numeşte poesie. şi numai cei care o posedă se numesc poeţi.

— Adevăr grăieşti, zic eu.

— Tot aşa-i cu amorul. Principalul aici este o sete universală a d celor bune... dorul după fericire — iată

unde-i cel mai mare, iată unde-i abilul Eros, cel sălăşluit în toate. însă unii sunt înclinaţi în chip şi fel către dânsul: spre afaceri, spre gimnastică ori spre filosofie; ei nu se cheamă că iubesc, nici că sunt înamoraţi. Alţii însă, care merg către ţinta

unui anumit mod de iubire, unul singur, îşi însuşesc prin zelul ce depun numai pentru ei numele întregului amor, şi-i zic: Eros, înamorare, înamoraţi...

— Mi-e teamă că spui adevărul, zic eu.

— S-a spus o vorbă, zise dânsa, după care înamoraţii nu fac altceva decât îşi caută jumătatea lor proprie'. Părerea mea este că iubirea nu stă e nici în jumătatea, nici în întregul tău însuţi, prietene... afară dacă nu se întâmplă

ca aceste frânturi să conţină în ele binele. Şi dovada o avem

în faptul că oamenii îngăduie să li se taie picioarele şi mâinile când aceste părţi ale corpului apar viciate. Nu cred deci că oamenii iubesc cu orice preţ ceea ce le aparţine, bineînţeles dacă nu considerăm bunul ca o proprietate personală, aparţinând fiecăruia din noi, iar răul ca ceva străin! Oricum ar fi, nu există un alt lucru de care oamenii să se simtă înamoraţi decât binele. Nu găseşti? 206a

— Cum să nu găsesc, pe Zeus.

— Şi oare-i destul să spunem pur şi simplu că oamenii se înamorează de ceea ce-i bun?

— Da, zic eu.

— Dar ce? N-ar trebui să se adauge, zise ea, că binele trebuie să le şi aparţină, tocmai lor, care îl iubesc?

— Trebuie.

— Şi că acest bine nu numai să-1 aibă, dar să-1 şi păstreze de-a pururea?

— Şi aceasta.

1 Aluzie la cuvântarea lui Aristofan, 191 d, 193 c.

121

PLATON

BANGHETUL

— Prin urmare, încheie ea, luat în totul, Eros este dorul de a stăpâni de-a pururea binele1.

— Foarte adevărat, zic eu.