— Da (sughiţul) a încetat, însă nu mai înainte de a-mi fi provocat strănutul. Ce mă miră pe mine aici este că
„buna rânduială a organismului" are nevoie totuşi de asemenea zgomote şi de gâdilări... cum e bunăoară
strănutul.
Şi Eriximah:
— Ia aminte ce faci, prietene Aristofan! Eşti imprudent dacă mă b batjocoreşti tocmai acum când vrei să
începi a vorbi. Ai fi avut putinţa
să vorbeşti în tihnă... acum văd că mă sileşti să te pândesc şi să dau la iveală tot ce-i de râs în cuvântarea ce vei ţine. Aristofan, surâzând, zise:
— Bine spui tu, Eriximah! Rogu-te, consideră ca nespuse vorbele ce-am grăit şi nu mai sta la pândă. Ce mă tem pentru cuvântarea pe care o voi ţine, nu-i că voi rosti şi lucruri înveselitoare (aşa ceva ar fi şi succesul şi obiceiul muzei mele), ci este să nu spun prostii din cele care stârnesc râsul.
— Crezi tu, Aristofan, adăugă Eriximah, că tot ciocnindu-mă aşa vei scăpa de mine? Mai bine fii cu luare-aminte şi vorbeşte cum se
c cuvine, căci ai să dai seamă de tot ce rosteşti... deşi, dacă voi găsi că e cazul, s-ar putea să te iert.
98
BANGHETUL
— Ei bine, zise Aristofan, află, Eriximah, că eu am în minte un alt mod de a pune problema, şi decât tine şi decât Pausania.
Mie-mi pare că oamenii n-au simţit în genere puterea amorului. Ce? Dac-ar fi simţit-o, oare nu i-ar fi ridicat ei cele mai măreţe temple şi altare? Nu i-ar fi închinat cele mai mari jertfe? Altminteri, v-asigur că Eros n-ar fi rămas cum e azi... lipsit de orice atenţie — el, zeul demn de toate onorurile! Căci, neîndoios, dintre zei el este cel mai iubitor de oameni, el poartă de grijă nevoilor omenirii, el e doctorul tuturor durerilor... Vindecându-le —
Eros aduce neamului omenesc prinosul celei mai înalte fericiri. Eu am să încerc a vă tălmăci1 puterea lui; la rându-vă, fiţi voi învăţătorii celorlalţi.
Schimbările fiinţei omeneşti
Trebuie mai întâi să vă spun cum e fiinţa omenească şi ce schimbări a suferit ea.
Mai demult, natura omului nu era cum este azi, ci cu totul alta. Trei genuri de oameni au fiinţat la început, nu ca acum: bărbat şi femeie; era şi-al treilea sex, având câte ceva comun cu fiecare din celelalte două. Astăzi, doar numele a mai rămas dintr-însul; fiinţa însăşi a dispărut. Acest sex se numea pe-atunci androgin, căci şi înfăţişarea lui conţinea, ca şi numele, câte o parte din bărbat şi din femeie. Acum numele lui nu-i altceva decât o poreclă aruncată cuiva spre a-1 jigni. Afară de asta, corpul întreg al fiecărui androgin era de o înfăţişare rotundă; spatele şi coastele în formă de cerc; avea patru mâini şi tot atâtea picioare. Aveau şi două chipuri, exact la fel, aşezate pe un gât circular, un singur cap pe care se desenau cele două feţe opuse una alteia, patru urechi, două
organe de procreaţie şi, în sfârşit, toate celelalte pe care, prin comparaţie cu acestea, le puteţi reconstitui lesne2.
Umblau drept, ca noi, şi se îndreptau în orice direcţie ar fi dorit s-o apuce. Când însă voiau să iuţească pasul, se sprijineau consecutiv pe cele opt membre şi-şi luau
1 Aliuie la teoriile filosofului Empedocle, care arătase că înainte de separarea sexelor noi eram alcătuiri plăsmuite dintr-o bucată şi răsărisem din pământ (fr. 62, Diels şi mai ales V , 4; cf. fr. 61 şi op. ci(.,V, 839; nota ap. M. Croiset).
2 Sunt două idei precumpănitoare: sfericilatea şi separarea în două, în patru, a întregului care era la început unul.
190a
99
PLATON
BANGHETUL
BIBLIOTECA JUO
„OCJAV:A'i
fuga într-o grăbită rostogolire circulară, întocmai ca cei care fac tumbe şi cad mereu în picioare.
Iată acum şi cauza pentru care aceste trei genuri de oameni se
b deosebeau între ele. Sexul bărbătesc a fost încă de la început copilul Soarelui; cel femeiesc al Pământului, iar ambigenul al Lunii, căci şi ea se împărtăşeşte din Soare şi Pământ. Aceşti androgini aveau şi formele rotunde şi mişcările circulare, chiar de la părinţi. Hărăziţi cu o rezistenţă şi-o virtute miraculoase, cu o cutezanţă fără de margini tocmai cum spune Homer despre Efialte şi Otus, ei s-apucară să se suie-n cer ca să
c pună mâna pe zei. Atunci Zeus şi ceilalţi zei s-au sfătuit ce trebuie să facă... şi nu erau în stare să ia o hotărâre.
Nu era locul, în adevăr, nici să-i ucidă, nici — trăsnindu-i ca pe giganţi — să şteargă de pe faţa pământului neamul lor. Aşa ceva ar fi însemnat pentru dânşii să desfiinţeze chiar onorurile şi daniile ce le vin din partea oamenilor. Dar nu le putea ierta nici cutezanţa. După oarecare gândire, Zeus abia se hotărî, în sfârşit.
Luând deci cuvântul, zise:
„Cred c-am găsit mijlocul de-a sili pe oameni să-şi lase obrăznicia.
d îi voi face mai slabi. Iată, am să-i tai în două pe fiecare şi-au să se facă pe dată mai neputincioşi; ba, ne-or fi şi mai productivi, din cauza numărului mai mare. Şi vor umbla drept, pe două picioare. Dar dacă şi aşa se vor arăta necuviincioşi, nevoind să se potolească, iarăşi am să-i tai în două — zise dânsul —, ca să umble pe un singur picior, sărind ca şchiopii".
Spunând asta, Zeus tăie în două pe androgini, cum tăiem noi scoruşele spre a le pune la uscat, sau cum unii despică ouăle cu firul de
e păr1. Pe care, cum îl făcea în două, poruncea lui Apolo să-i întoarcă figura şi-o jumătate a gâtului spre partea unde era tăietura, pentru ca omul văzând-o să devină mai modest. Cât priveşte celelalte părţi, zeul porunci să se vindece. Şi Apolo îi întoarse atunci figura; şi, cum strângi la gură o pungă, aşa adună el toate pieliţele peste ceea ce numim acum pântec. N-a lăsat decât o deschizătură pe care o strânse în mijlocul burţii, într-un punct ce se numeşte buric. Netezi şi celelalte cute, destul
191a de multe, întocmi pieptul, folosindu-se de-o unealtă asemenea celeia pe 1 Loc confuz. Ideea de căpetenie este faptul tăierii în două a unui întreg, care apoi se recompune cu greu, din cau/ă că părţile şi-au de/voltat după tăiere o individualitate proprie (ap. L. Robin).
100
