PLATON
175a
adevărat al zicătorii, dar 1-a întrebuinţat şi-n bătaie de joc. După ce prezintă pe Agamemnon ca bărbat deosebit de viteaz în război, iar pe Menelau luptător moleşit, când cel dintâi închina jertfe zeilor şi era la ospăţ, îl pune pe Menelau să vină nepoftit la masă; unul mai rău care venea la masa altuia mai bun! Auzind asta, grăi:
— Poate şi eu stric proverbul, da nu cum zici tu, Socrate, ci tot ca Homer; adică unul prost care se duce neinvitat la masa înţeleptului.
Toate bune, dar nu uita că tu mă duci; şi atunci, cum ai să te aperi când nu voi recunoaşte c-am venit nepoftit, ci voi declara c-am fost chemat de tine?
— Mergând împreună, zise Socrate, ne-om sfătui pe drum ce să spunem. Să pornim dar.
Cam astea s-au vorbit între noi, zise Aristodem, şi pe urmă ne-am dus. Socrate însă, adâncit în gânduri, rămânea mereu în urmă. Eu îl tot aşteptam, până când odată îmi dădu poruncă să-mi văd de drum înainte.
Când am ajuns la locuinţa lui Agaton, am găsit uşa deschisă. Acolo mi s-a întâmplat, zise el, ceva nostim. Mi-a ieşit înainte un băiat din-năuntru şi m-a condus unde se aflau ceilalţi. Toţi erau aşezaţi la masă, gata să-nceapă a mânca.
Agaton, cum mă văzu, zise:
— La frumos lucru ai venit, Aristodem! Pofteşte acum, te rog, la masă cu noi. De-ai venit cumva pentru o treabă, amân-o pe mai târziu, deoarece eu şi ieri te-am căutat spre a te invita, însă nu te-am putut vedea. Dar cum de nu ne-aduci pe Socrate?
Eu mi-am întors atunci capul, însă Socrate nu mai era în urmă.
— Cu el am venit doar, şi chiar de dânsul am fost poftit la această masă, zisei.
— Frumos lucru... ce-ai făcut; dar unde-i el?
— Venea după mine până adineauri; mă mir şi eu unde să fi rămas acum!
— Băiete, strigă Agaton; nu vrei tu să ni-1 cauţi pe Socrate şi să ni-1 aduci aici?
Aristodem, tu întinde-te colea, lângă Eriximah. Băiatul să-i stropească picioarele, ca să se poată aşeza.
82
BANCHETUL
în clipa aceea un sclav apăru şi ne spuse că Socrate şedea retras în poarta unei case vecine. El sta nemişcat acolo; sta în picioare şi nu voia să intre, deşi era rugat.
— Ciudat lucru ne spui, zise Agaton. N-ai vrea să-1 strigi? Mi-e teamă că-1 scăpăm.
— Ba nu, răspunse Aristodem; lăsaţi-1, acesta-i obiceiul lui. Se retrage aşa, câteodată, şi stă pironit te miri unde.
Sunt sigur că va veni îndată; tocmai de-aceea, nu-1 stingheriţi, ci lăsaţi-1 în pace.
— Bine, să facem aşa, zise Agaton, dacă găseşti cu cale. Băieţi, de-acum puteţi să ne serviţi; începeţi cu ce vreţi, fiindcă nimeni nu v-a dat o poruncă anumită. Eu vă mărturisesc că niciodată nu port grija asta; voi însă
consideraţi-mă invitatul vostru, un musafir cum sunt ceştialalţi, şi aveţi grijă de noi, ca să vă putem lăuda.
După aceea — istorisi mai departe Aristodem — ei începură să mănânce fără a mai aştepta pe Socrate. în repetate rânduri Agaton tot voia să trimită după el, dar eu nu l-am lăsat. Nu trecu mult însă şi — ca de obicei —
iată pe Socrate că soseşte. Era pe la mijlocul mesei.
Agaton, care din întâmplare se aşezase singur în capul mesei, cum îl văzu, strigă:
— Aici, aici, Socrate! Stai colea, lângă mine; poale mă molipsesc cu ceva de la un înţelept... poate tocmai cu ceea ce ai descoperit cât ai stal în poarta casei vecine. Ai găsit desigur ce-ai dorit şi eşti acum stăpân pe acel lucru; altminteri, nici nu plecai poate de-acolo.
Socrate, aşezându-se, grăi:
— Ce bine ar fi, Agaton, dacă înţelepciunea ar avea darul să curgă ori de câte ori ne atingem unii de alţii, de la cel ce are mai multă la cel cu mai puţină! Să fie aşa, ca apa care trece prin fitilul de lână din vasul mai plin spre cel mai gol! Dacă înţelepciunea ar fi astfel, eu mi-aş preţui acum mult şederea lângă tine. Cred că în acest moment m-aş umple de multă şi frumoasă înţelepciune de la tine; cât priveşte pe aceea ce se află în mine, să ştii,
e slabă şi şovăitoare ca un vis, pe când a ta străluceşte şi are o măreţie izbitoare... mai ales că eşti şi tânăr. La tine, ea izbucneşte cu atâta putere, că alaltăieri chiar ţi-au mărturisit-o peste treizeci de mii de greci!
— îţi baţi joc de mine, Socrate, zise Agaton. De altfel, om discuta noi, tu şi cu mine, ceva mai pe urmă
chestiunea înţelepciunii noastre... şi vom lua arbitru pe Dionysos. Deocamdată aşază-te şi mănâncă.
83
PLATON
Rânduiala banchetului. Preamărirea amorului
176a Spunând asta, Socrate şezu pe pat. După ce au mâncat, şi el şi ceilalţi meseni, făcură împreună libaţii, cântară în cinstea Zeului, săvârşiră după datină toate cele cuvenite şi se puseră pe băut. Pausania luă cuvântul în acel moment şi spuse:
— Bine, fraţilor, s-o facem. Dar cum să bem cu cea mai puţină pagubă? Că eu unul, după beţia de ieri, vă
mărturisesc că mă simt rău de tot şi am nevoie să mai răsuflu puţintel. Şi dintre voi, care aţi fost ieri acolo, pe mulţi vă cred la fel. De aceea, gândiţi-vă cum am putea să bem mai fără urmări astăzi.
b — Da, da, zise Aristofan, ai spus vorbă cuminte, Pausania. Trebuie să ne facem cu orice preţ o cât de mică uşurare din partea băuturii azi; că şi cu îs unul din cei ce s-au botezai în vin pe ziua de ieril Eriximah al lui Akumenos, auzind astea, grăi:
