Iată motive pentru care tot omul trebuie îndemnat să fie cu evlavie faţă de zei: pe de o parte, ca să scăpăm de noi nenorociri, pe de alta, b pentru a izbuti să refacem unitatea spre care Eros ne călăuzeşte ca un suveran. Nimeni deci să nu săvârşească ceva împotriva lui (şi lucrează potrivnic cine se face urât zeilor). Devenind însă prietenii lui şi păstrându-ne legăturile cu acest zeu, vom afla şi ne vom întâlni cu iubitul nostru, cu propria noastră

jumătate, ceea ce la puţini din cei de astăzi li-i dat s-o facă.

Aici, parcă-1 văd pe Eriximah că-şi zice: „Ăsta nu-i discurs, ci curată comedie!" Ca şi cum vorbesc gândindu-mă

la Pausania şi Agaton2.

Nu voi tăgădui că-ntâmplarea face ca dânşii să fie tocmai din c rândul acelora, şi încă amândoi coborâtori din firea bărbătească. Dar susţin că toţi bărbaţii, toate femeile, că întreg neamul omenesc ar fi fericit numai dacă

fiecare şi-ar duce la bun sfârşit amorul său, şi dacă tot insul s-ar întâlni cu dragostea lui, refăcându-şi vechea natură. Şi dacă o asemenea reconstituire face desăvârşirea, urmează cu necesitate că dintre cele prezente ceea ce stă cel mai aproape de reconstituire e şi cel mai învecinat cu desăvârşirea. Ei bine, asta nu-i altceva decât întâlnirea cu iubitul care a fost creat, în spirit, la fel cu dânsul.

Fireşte, dacă-i vorba să preamărim divinitatea-cauză, numai lui Eros i se cuvin laude pe bun drept. Numai el ne dă: şi în viaţa prezentă d

Aceste bucăţi de arşic serveau, între prieteni, ca motive de reciprocă amintire; eventual, ca semne de recunoaştere reciprocă, dacă bineînţeles adaptarea celor două jumătăţi era perfectă, spre a forma împreună vechiul arşic.

Aluzie la amorul lui Pausania pentru Agaton; aceştia ar intra în categoria de care se vorbeşte supn la 191e şi urm.

103

PLATON

BANGHETUL

cel mai preţios dintre bunuri, călăuzindu-ne spre scopul propriu; şi pentru viitor ne hărăzeşte cele mai vii speranţe în sensul că, dacă ne purtăm evlavios cu zeii, ne va întregi în vechea alcătuire, ne va vindeca şi ne va face neprihăniţi şi fericiţi.

Iată, Eriximah, acesta-i cuvântul meu asupra lui Eros; cum vezi, e

conceput altfel decât al tău. Dar, precum te-am rugat, nu face dintr-însul acum subiect de comedie, fiindcă mai avem şi pe alţii de ascultat şi

e trebuie să auzim pe fiecare ce spune; adică, mai exact, pe fiecare din cei

doi, fiindcă numai Agaton şi Socrate au mai rămas.

— Bine, zise Eriximah, să te-ascult! Mai ales că ţi-am auzit cu plăcere discursul. îţi spun drept că, de n-aş şti cât sunt de tari şi Socrate şi Agaton în privinţa treburilor lui Eros, grozav m-aş teme că n-au ce să mai spună... după

multele şi feluritele explicaţii ce s-au dat. Totuşi, fiind vorba de dânşii, am curaj.

Atunci interveni Socrate:

194a — Frumos te-ai luptat, Eriximah! Să fii însă în locul meu de acum, sau mai exact în acela pe care îl voi avea după ce va vorbi frumos şi Agaton, nu ştiu de n-ai fi mai înfricoşat ca mine; în tot cazul, ai fi şi tu în starea mea de acum!

— Socrate, m-ai dat gata, sări Agaton; m-ai înspăimântat cu părerea ce vrei s-o faci crezută, cum că voi vorbi aşa de fiumos, încât să fiu aşteptai cu mare nerăbdare, ca un fel de spectacol.

b — Agaton! Ar trebui să fiu uituc, zise Socrate, dac-aş crede că

te-ar putea tulbura un număr de-aameni aşa de mic, câţi suntem noi acum, când ţi-am cunoscut şi îndrăzneala şi demnitatea cu care ai păşit pe scenă alături de actori şi cu care ai rostit versurile introductive, înfruntând priveliştea atâtor capete!

— Ce, Socrate? Nu cumva mă crezi, zise Agaton, aşa de îmbuibat de teatru, încât să nu-mi dau seama că pentru orice om cuminte puţinii inteligenţi sunt mai temuţi decât proştii cei mulţi?

c — Agaton, n-ar fi frumos din parte-mi, zise Socrate, să descopăr, eu, în caracterul tău trăsături grosolane. Ştiu prea bine că, dacă te-ai întâlni cu te miri cine pe care îi socoti înţelepţi, te-ai îngriji mai mult de dânşii decât de mulţime. Frica mea este că măcar nu suntem noi aceşti înţelepţi. Doar am fost şi noi la teatru şi am făcut parte din gloată! Dar dacă te-ai întâlni cu alţii,care să fie înţelepţi, sunt convins că-n faţa lor

f

te-ai ruşina, văzându-te făptuitorul unei acţiuni urâte. Sau poate nu

crezi?

— Adevăr vorbeşti, răspunse el.

— Şi cum? Faţă de gloată nu-i ruşine să te faci vinovat de-o ispravă urâcioasă?

în acest moment Fedru zise, întrerupând: d

— Iubite Agaton! Dacă vrei să răspunzi lui Socrate, te asigur, el nu se va tulbura deloc că lucrul nu se desfăşoară după cum l-am pus la cale aici, împreună; el numai să aibă cu cine convorbi, şi-i mulţumit; darmite când mai are în faţă şi un om frumos? Cât despre mine, îl ascult cu plăcere pe Socrate oricât ar sta de vorbă cu noi... decât, datoria mea este să observ că acum este timpul a preamări pe Eros; în plus, să mă ocup de cuvântarea fiecăruia dintre voi. Numai după ce veţi fi dat fiecare tributul cuvenit zeului, se va putea convorbi, astfel, cât poftiţi.

— De bună seamă, Fedru, zise Agaton, tu exprimi o părere e cuminte, şi nimic nu mă împiedică să-ncep a vorbi; mai ales că mai târziu voi putea sta de vorbă oricât de des cu Socrate.

Cuvântarea lui Agaton

Dar aş dori să vă spun mai întâi un cuvânt despre modul cum înţeleg eu să pun chestiunea, pe urmă să trec la fondul însuşi; aceasta fiindcă toţi înainte-vorbitorii mi-au făcut impresia nu că preamăresc pe zeu, ci mai degrabă

că fericesc pe oameni pentru bunuri al căror izvor le este zeul acesta. Dar în ce fel este el însuşi autorul harurilor de care-i vorba — iată ce n-a spus-o nimeni. Şi totuşi... există o cale dreaptă spre 195a a lăuda pe cineva pentru orice fel de merite. Este să lămurim întâi natura intimă a celui pe care voim să-1 preamărim şi să arătăm apoi roadele celui ce-a fost lăudat astfel. Pentru a-i face, prin urmare, lui Eros lauda cuvenită, trebuie să-1 arătăm cum este în sine şi apoi care sunt harurile lui.

Cum este Eros?

Dacă mi-e legiuit s-o spun fără a trezi răzbunarea divină, eu susţin că Eros este cel mai fericit dintre toţi zeii care sunt fericiţi; că el este dintre toţi şi cel mai bun şi cel mai frumos. E cel mai chipeş, în primul 104

105

PLATON

BANGHETUL

rând, fiindcă-i şi cel mai tânăr dintre zei. Şi chezăşia cea mai sigură a susţinerii mele mi-o dă el însuşi. El fuge, fuge repede de bătrâneţe, care, precum se ştie, e grăbită totdeauna şi s-apropie de noi ceva mai iute decât ar trebui. Prin firea sa, Eros urăşte bătrâneţea şi nu se apropie de ea nici pe departe. Dimpotrivă, el este pururea cu tinerii, stă cu dânşii, după cum prea bine spune o veche zicătoare, că totdeauna cine s-aseamănă, s-adună1. Mă

învoiesc în multe cu Fedru; nu pot fi însă de părerea lui, când susţine că Eros e mai în vârstă decât Cronos şi Iapet; eu cred, din contră, că-i cel mai tânăr dintre zei şi că rămâne pururi tânăr.

Cât despre vechile isprăvi privitoare la zei, povestite de Hesiod şi Parmenide... cred că se datorează nu lui Eros, ci Destinului, dacă bineînţeles considerăm adevărate acele poveşti despre stâlciri şi reciproce legături, despre nenumăratele silnicii care nici n-ar fi avut loc de-ar fi fost între dânşii Eros. Dimpotrivă, cu dânsul ar fi domnit mai degrabă prietenia şi pacea, care sunt şi acum şi au fost tot timpul de când Eros cârmuieşte peste zei.

E tânăr, am spus; dar pe lângă tinereţe adaug că-i delicat. Ce păcat că n-a existat şi pentru dânsul un poet de seama lui Homer, care s-arate gingăşia zeului! Homer arată pe Ate ca pe o zeiţă gingaşă; şi nu-i uită nici eleganţa picioarelor, când zice2:

„... căci picioruşele ei delicate nu calcă Jos pe pământ... ci pe capul bărbaţilor pururea umblă..."

După părerea mea, gingăşia Atei pentru dânsul s-arată printr-o frumoasă dovadă: zâna nu umblă pe drum tare, ci pe moale. Să ne folosim deci şi noi de aceeaşi dovadă pentru Eros, cum că-i delicat. El nu umblă pe pământ, nici chiar pe capete (care de altfel nu-s tocmai moi!), ci umblă şi locuieşte în cele mai gingaşe poziţii ale lumii: în moravurile, în sufletele zeilor şi oamenilor. Acolo şi-a clădit sălaşul! Şi încă: nu stă de-a rândul, în orice inima; ci, dacă în drumul lui dă peste una cu deprinderi aspre, se depărtează şi nu se opreşte decât în cea blândă. Astfel dar, fiind pururea în atingere — nu numai picioarele, ci

1 Originea acestei ziditori este în Odiseea, XVII, 218. De acolo Platon a împrumutat-o şi în Lysis, 214 a, b. Dar sensul filosofic al sentinţei că „cele ce seamănă sunt prietene" l-au dat Empedocle şi atomiştii.

2 Iliada, XIX, 92—93. Este vorba de zeiţa Rătăcire (Ate), care pe nesimţite împinge pe om la nenorocire.