Drumul se termina dintr-o dată. Se lăsa în vale ca un drum obișnuit, printre povîrnișurile pietroase și sterpe, printre stejarii aprinși de toamnă, străbătînd apoi un lan mare de grîu, stingher în mijlocul sălbăticiei.

Ajungea pînă în apropierea căsuței albe care străjuia lanul și pe urmă pur și simplu dispărea, ca și cum n-ar mai fi fost nevoie de el. Faptul nu avea prea mare însemnătate, pentru că tocmai se dusese și ultimul strop de benzină.

Drew Erickson frînă bătrîna mașină în dreptul unui stîlp și rămase tăcut, privindu-și fix mîinile mari și aspre de fermier.

Fără să se miște din locul în care zăcea, Molly spuse:

- Trebuie că am ales drumul greșit la răscrucea aia.

Drew dădu din cap.

Aproape la fel de albe ca fața erau buzele lui Molly, singurul lucru uscat pe pielea brobonită de sudoare. Vocea îi era plată, inexpresivă.

- Drew, spuse ea, Drew, ce-o să facem acum?

Drew continuă să-și privească mîinile. Mîini de fermier, mîini din care ferma dispăruse ca suflată de vîntul uscat și flămînd, niciodată sătul de pămînt roditor.

Pe bancheta din spate copiii se treziră și ieșiră din culcușul de boarfe și așternuturi prăfuite. Ițindu-și capetele peste spătar, începură:

- De ce ne-am oprit, Tata? Mergem acum să mîncăm, Tata? Tata, ne e foame tare. Putem să mîncăm acum, Tata?

Drew închise ochii. Îi făcea rău să-și vadă mîinile.

Degetele lui Molly îi atinseră încheietura. Foarte ușor, abia simțit.

- Drew, poate ne-or da ceva de mîncare cei din casa de acolo?

Gura îi era încercuită de o dîră albă.

- Milogeală, spuse aspru bărbatul. Nici unul de-ai noștri nu s-a milogit pînă acum. Și nici unul n-o să facă asta vreodată.

Mîna lui Molly îl strînse de încheietură. Se întoarse și-i văzu ochii.

Văzu și ochii lui Susie și ai micului Drew, privindu-l întrebători. Încet,

încrîncenarea care-i ținea spatele și gîtul drepte se duse. Trăsăturile i se muiară, fața îi era acum goală și amorfă ca un lucru bătucit prea mult și prea tare. Coborî din mașină și o luă pe cărăruie, spre casă. Avea un mers nesigur, de om căruia îi e rău sau nu vede bine.

Ușa era deschisă. Drew ciocăni de trei ori. Înăuntru nu era decît tăcerea și o draperie albă, ondulînd în aerul stătut și fierbinte.

Știuse încă înainte de a intra. Știuse că în casă era moartea.

Tăcerea din jur era tăcerea ei.

Trecu prin sufrageria mică și curată, pe urmă ieși într-un hol îngust.

Nu se mai gîndea la nimic. Se gîndise prea destul. Acum se ducea spre bucătărie, de-a dreptul și fără să întrebe, ca un animal.

Privi apoi printr-o ușă deschisă și zări mortul.

Era bătrîn și zăcea întins pe un pat alb și curat. Nu murise de prea mult timp; oricum, nu de atît cît să i se șteargă ultima liniștită și împăcată

privire. Trebuie să fi știut că trage să moară, avusese timp să-și pună

hainele de îngropăciune – un costum negru, vechi, curățat și periat, cămașă

albă, curată, cravată neagră. De zidul de lîngă pat era rezemată o coasă. În mîini, bătrînul ținea o tulpină de grîu, încă proaspătă. Grîu copt, cu spicul auriu și încărcat.

Drew intră în dormitor umblînd cu grijă. Simți că i se face frig. Își scoase pălăria prăfuită și cu fundul spart și se opri lîngă pat, cu privirea în pămînt.

Hîrtia era așezată la vedere, pe perna de sub capul bătrînului. Era acolo ca să fie citită. Vreo dorință cu privire la înmormîntare, poate, sau un mesaj pentru o rudă. Drew se încruntă asupra cuvintelor, murmurîndu-le cu buzele-i palide și uscate.

Celui ce stă lîngă patul în care eu zac mort: Fiind cu mintea întreagă și singur pe lume, precum mi-a fost sortit, eu, John Buhr, încredințez și las prin testament această fermă, cu toate acareturile ei, omului ce va să vină. Numele și obîrșia lui n-au nici o însemnătate, oricare ar fi ele. A lui e ferma și al lui grîul; a lui coasa și slujba hotărîtă ei.

Nestînjenit să și le însușească, fără să întrebe și fără să uite, că eu, John

Buhr, sînt doar cel ce dă nu cel ce hărăzește. Am scris și pecetluiesc cele de mai sus, în cea de-a treia zi a lui aprilie, 1938.

Semnat: John Buhr. Kyrie eléison!

Drew se întoarse în sufragerie și deschise ușa din față:

- Molly, vino înăuntru. Copii, voi rămîneți în mașină.

Molly intră și el o duse în dormitor. Se uită la testament, la coasă, la lanul de grîu unduind în vîntul fierbinte de dincolo de fereastră. Fața albă i se aspri, își mișcă buzele și îl apucă strîns pe Drew:

- E prea frumos ca să fie adevărat. Trebuie să fie o șmecherie la mijloc.

- Norocul nostru se schimbă, asta-i tot, zise Drew. O să avem de lucru, de mîncare și ceva deasupra capetelor care să oprească ploaia.

Puse mîna pe coasă. Sclipea ca o semilună. Pe lamă erau gravate cuvinte: CINE MĂ MÎNUIEȘTE, LUMEA ORÎNDUIEȘTE.

Nu însemnau prea mult pentru el, în clipa aceea.

- Drew, zise Molly privind cu atenție mîinile încleștate ale bătrînului, de ce-o fi strîngînd așa de tare între degete tulpina asta de grîu?

Chiar atunci tăcerea grea fu spartă de zgomotul copiilor care se cățărau în tindă.

Molly simți că i se taie respirația.

Se instalară în casă. Pe bătrîn îl îngropară pe un deal, rostind cîteva cuvinte pentru odihna sufletului, apoi coborîră și făcură curățenie prin casă, descărcară lucrurile din mașină și mîncară ceva, pentru că acum aveau hrană, era destulă în bucătărie. Trei zile n-au făcut altceva decît să aranjeze casa, să privească pământurile și să stea tolăniți în paturile moi, uitîndu-se unul la celălalt, uimiți de ceea ce se întîmpla cu ei. Stomacurile lor erau acum pline și se găsea chiar și cîte o țigară pe care Drew să o fumeze seara.

În spatele casei era un grajd mic și în grajd un taur și trei vaci; mai era și o pivniță sub niște copaci stufoși care țineau răcoare. Înăuntru se lăfăiau hălci mari de carne de vită, de porc și de oaie, destul pentru a hrăni

un an, doi, poate trei, o familie de cinci ori cît a lor. Tot acolo se aflau un putinei și o ladă de brînză și vase mari, de metal, pentru lapte.

În dimineața celei de-a patra zile, Drew Erickson stătea în pat, uitîndu-se la coasă și spunîndu-și că e timpul să înceapă munca, pentru că

erau destule grîne coapte în lanul cel mare; le văzuse cu ochii lui și nu mai voia să trîndăvească. Trei zile de odihnă sînt de-ajuns pentru orice bărbat.