Opere complete (Ediție postumă).

Luna a-18-a, anul complet 335 (Shtaller, calendarul profetic).

Volumul IX: „Lucruri din tinerețe și ciorne aruncate“

Stare de război

Prolog

Poteca spre cea mai înaltă terasă cultivată urma un drum extravagant de sinuos, pentru a le permite celor în scaune cu rotile să facă față pantei. A avut nevoie de șase minute și jumătate de efort pentru a ajunge pe terasa cea mai de sus; era ud de transpirație când a ajuns acolo, însă își doborâse recordul precedent, de aceea era încântat. Respirația lui a scos aburi în aerul rece când și-a scos jacheta groasă, vătuită, și a îndreptat scaunul de-a lungul unuia dintre straturile puțin înălțate.

A ridicat coșul din poală și l-a așezat în echilibru pe zidul de susținere, a scos foarfeca din buzunarul jachetei și s-a uitat atent la plantele mici, încercând să decidă care dintre ele se dezvoltase mai bine după plantare. Încă nu o alesese pe prima când o mișcare în susul pantei i-a atras atenția.

A privit prin gardul înalt, spre pădurea de un verde-închis. Piscurile îndepărtate se profilau albe pe cerul albastru. La început, a crezut că era un animal; apoi silueta a ieșit dintre copaci și a pășit pe iarba albită de brumă spre poarta din gard.

Femeia a deschis poarta, apoi a închis-o în urma ei; purta o haină ce părea subțire și pantaloni. A rămas ușor surprins să vadă că nu avea un rucsac în spinare. Probabil că se plimbase pe terenurile institutului, iar acum se întorcea. Probabil era vreun doctor în vizită. Avea de gând să o salute cu o fluturare de mână dacă se uita înspre el când începea să coboare treptele spre clădirile institutului, însă ea s-a îndepărtat de poartă și a pășit drept spre el. Era înaltă; avea părul negru și fața ușor măslinie, ascunsă cumva de o pălărie din blană destul de ciudată.

— Domnule Escoerea, a spus ea, întinzându-i mâna.

El a lăsat deoparte foarfeca și i-a strâns mâna.

— Bună dimineața, domnișoară…?

Ea nu i-a răspuns, ci s-a așezat pe zid, împreunându-și mâinile înmănușate, apoi a privit spre vale, către munți și păduri, râu și către clădirile institutului, aflate în josul pantei.

— Cum te simți, domnule Escoerea? Ești bine?

El și-a coborât privirea spre ceea ce mai rămăsese din picioarele lui, amputate deasupra genunchilor.

— Ceea ce a rămas din mine este bine, doamnă.

Acesta devenise răspunsul lui obișnuit. Știa că unor oameni le suna amar, dar, de fapt, acesta era modul în care el arăta că nu dorea să susțină că suferea într-un fel sau altul.

Ea s-a uitat la cioturile învelite în stofa pantalonilor cu o franchețe pe care o cunoscuse doar în copilărie.

— A fost un tanc, nu-i așa?

— Da, a răspuns el, reluând foarfeca în mână. Am încercat să scap de el în drum spre Balzeit City; nu mi-a ieșit. S-a aplecat, a tăiat o porțiune de plantă și a așezat-o în coș. Și-a notat în minte de unde o tăiase și a atașat-o rămurelei. Iartă-mă…

Și-a mișcat scaunul cu rotile în față, iar femeia s-a tras deoparte, timp în care el a tăiat o altă ramură.

Apoi ea a ajuns din nou în fața lui.

— Am auzit că îl târai pe unul dintre camarazii tăi din calea…

— Da, a întrerupt-o el. Da, asta e povestea. Sigur, nu am știut că prețul unei fapte bune este să ai mușchi extrem de puternici la brațe.

— Ți-ai primit medalia?

S-a lăsat pe vine, lăsându-și o mână pe una dintre roțile scaunului. El s-a uitat la mâna ei, apoi la chipul ei, însă ea s-a mulțumit să zâmbească.

El și-a desfăcut jacheta matlasată, arătându-și tunica uniformei, pe care avea prinse toate baretele.

— Da, am primit-o.

Ignorând mâna ei întinsă, și-a împins scaunul de-a lungul aleii.

Femeia s-a ridicat și s-a ghemuit din nou alături de el.

— E impresionant pentru cineva atât de tânăr. Mă surprinde că nu ai fost promovat mai repede; e adevărat că nu ai adoptat o atitudine corectă față de superiori? Asta ar explica…

El a aruncat foarfeca în coș și a rotit scaunul pentru a ajunge față în față cu ea.

— Da, doamnă, a spus el pe un ton disprețuitor. Am spus ce nu se cuvenea, membrii familiei mele nu au avut legăturile potrivite nici măcar atunci când erau în viață, iar acum nici nu mai există, grație Forțelor Aeriene Imperiale ale Glaseen, iar aceste… A desfăcut din nou tunica, trăgând de baretele medaliilor, etalându-le. Le-aș da pe toate; toate pentru o pereche de pantofi pe care i-aș putea purta. Gata. S-a aplecat în față, spre ea, și a ridicat foarfeca. Am de lucru. În institutul de jos poți găsi un individ care a călcat pe o mină; nu are deloc picioare și a pierdut și un braț. Poate că-ți va fi mai ușor să îl iei pe el la întrebări. Iar acum, scuză-mă.

Și-a rotit scaunul, s-a îndepărtat câțiva metri și a tăiat două plante, oarecum la întâmplare. A auzit-o pe femeie pășind pe potecă în spatele lui, de aceea și-a dus ambele mâini spre roți, pentru a se îndepărta.

Ea l-a oprit. Cu o mână pusă pe spătar, a reținut scaunul cu rotile, ceea ce dovedea că era mai puternică decât părea. Brațele lui s-au încordat împingând roțile; cauciucul lor a scrâșnit pe poteca pietruită, dar asta nu l-a ajutat să se deplaseze. S-a liniștit și a ridicat ochii spre cer. Ea a venit în fața lui și s-a lăsat din nou pe vine.

El a oftat.

— Doamnă, ce dorești?

— Pe tine, domnule Escoerea. Apoi a abordat cel mai frumos zâmbet al ei. A făcut un semn cu capul către cioturile picioarelor. Apropo, târgul referitor la medalii și pantofi e destul de cinstit. Apoi a ridicat din umeri. Doar că-ți poți păstra medaliile. A întins mâna spre coș, a scos foarfeca și a înfipt-o în pământ sub plante, după care și-a așezat mâinile împreunate pe cadrul căruciorului cu rotile. Ascultă-mă, domnule Escoerea, a spus Sma tremurând. Ce-ar fi să accepți o misiune adevărată?

Notes

[

←1

]

În hinduism și budism, mandala este un simbol spiritual și ritual al Universului (n. tr.).

[

←2

]

Ambarcațiune, șalupă (n. tr.).

[