A închis ochii. A clătinat din cap, ceea ce i-a produs o durere, dar a continuat mișcarea. A deschis din nou ochii.
Femeia rămăsese în același loc.
Îngenunchease pe jumătate în fața lui, cu mâinile lipite de un genunchi acoperit de rochie, iar fața ei a ajuns în dreptul ochilor lui. A privit înainte și a smuls din nou o mână de pe zăpadă (era amorțită, dar, când a rotit-o, a văzut carnea pe care o smulsese din stratul de zăpadă). A încercat să îi atingă fața, dar ea i-a luat mâna între ale ei. Era caldă. I s-a părut că niciodată nu mai simțise o asemenea căldură binefăcătoare.
Zakalwe a râs când ea l-a ținut de mână, iar furtuna s-a despărțit trecând pe lângă ea cu aburii respirației ei.
— La naiba, a spus el. Și-a dat seama că vocea îi suna nesigură din cauza gerului și a drogului. Am fost ateu toată viața, și se pare că proștii aceia credincioși au avut mereu dreptate! A scos un hârâit din piept și apoi a tușit. Ori îi uimești și pe ei când nu apari?
— Mă simt măgulită, domnule Zakalwe, a spus femeia, cu un glas profund și erotic. Nu sunt Moartea și nici vreo zeiță. Sunt la fel de reală ca și tine. I-a mângâiat palma sângerândă cu degetul mare al unei mâini. Chiar dacă sunt ceva mai caldă.
— A, sunt sigur că ești reală, a spus el. Simt că ești reală și…
Vocea i s-a stins; a privit în spatele femeii. În ninsoarea învârtejită apărea o formă uriașă. Alb-cenușie ca zăpada, dar ceva mai întunecată, tăcută gigantică și stabilă, ea a apărut plutind în spatele femeii. În jurul lor, ninsoarea a părut să înceteze.
— Ăsta este un modul pentru douăsprezece persoane, Cheradenine, a spus femeia. A venit să te ia de aici, dacă vrei asta; să te ducă pe continent, dacă acolo vrei. Ori mai departe, împreună cu noi, dacă preferi.
Zakalwe obosise să tot clipească și să clatine din cap. Partea dementă a minții lui care voia să continue acel joc bizar trebuia să fie ținută activă cât de mult posibil. Nu-și dădea seama ce legătură avea asta cu familia Staberinde și Scaun, dar dacă despre asta era vorba - și ce altceva putea fi? - atunci, în acea stare de slăbiciune, încercarea de a i se opune nu avea niciun rost. Va lăsa lucrurile să curgă. Nu avea de ales.
— Cu voi? a spus el, străduindu-se să nu râdă.
— Cu noi. Am dori să-ți încredințăm o altă misiune. A zâmbit. Dar să discutăm într-un loc mai cald, bine?
— Mai cald?
Ea a făcut o mișcare scurtă din cap.
— În modul.
— A, da, a confirmat el. Acolo.
A încercat să-și retragă cealaltă mână de pe zăpada bătucită din spatele lui, dar nu a reușit.
Și-a întors privirea spre femeia care scosese o sticlă din buzunar. A venit în spatele lui și a turnat conținutul ei peste mâna lui. Mâna s-a încălzit și a putut să o ridice; din ea se ridicau încet aburi.
— E bine? l-a întrebat ea luându-l de mână și ajutându-l cu grijă să se ridice. A scos niște pantofi din buzunar. Poftim.
— A, a făcut el, și a râs. Da, mulțumesc.
Ea și-a petrecut un braț pe sub unul de-al lui, apoi o mână sub celălalt umăr al lui. Femeia era puternică.
— Se pare că-mi știi numele, a spus el. Tu cum te numești, dacă întrebarea nu e cumva impertinentă?
În timp ce au pășit printre puținii fulgi de zăpadă care cădeau încet, îndreptându-se spre masivitatea pe care ea o numise modul, ea a zâmbit. Se făcuse liniște aproape deplină - în ciuda ninsorii -, astfel că el a auzit scârțâitul scos de pașii lor pe zăpadă.
— Numele meu este Rasd-Coduresa Diziet Embless Sma da’ Marenhide, a spus ea.
— Chiar așa?
— Dar îmi poți spune Diziet.
El a râs.
— Da, bine. Diziet.
Ea a pășit, el a intrat împleticindu-se în căldura parcă portocalie a modulului. Pereții păreau a fi din lemn lustruit, canapelele arătau ca și cum ar fi fost din piele, iar podeaua era ca un covor din blană. Totul mirosea ca o grădină de munte.
A încercat să-și umple plămânii cu aerul proaspăt și cald. Uimit, s-a legănat, apoi s-a întors spre femeie.
— Totul e real! a spus el pe nerăsuflate.
Dacă ar fi avut mai multă putere ar fi strigat.
Femeia a confirmat cu o mișcare a capului.
— Bun venit la bord, Cheradenine Zakalwe.
El a leșinat.
Doisprezece
Stătea în picioare în galeria lungă, cu fața spre lumină. Perdelele albe se unduiau încet în jurul lui, tăcute în adierea călduță. Părul negru și lung i-a fost ridicat ușor de curentul blând de aer. Și-a prins mâinile la spate. Părea gânditor. Cerul tăcut și puțin înnorat de deasupra munților, dincolo de fortăreață și oraș, arunca o lumină inexpresivă și pătrunzătoare asupra feței lui și, stând astfel acolo, cu haine negre și simple, părea lipsit de substanță, ca o statuie sau ca un om mort rezemat de metereze pentru a înșela dușmanul.
Cineva i-a rostit numele.
