— Da. „Odihnește-te“, am mai auzit placa asta, Saaz.
A ridicat fructul din poală și l-a pus pe noptieră.
— Data viitoare când vin, să-ți aduc ceva anume? a întrebat Insile. În afară de Talibe, față de care am și eu planuri, dacă tu refuzi să te ridici la înălțimea situației.
— Nu, mulțumesc.
— Băutură?
— Nu, mă păstrez pentru barul popotei.
— Cărți?
— Serios, Saaz, nu vreau nimic.
— Zakalwe, a spus Saaz râzând. Nu ai pe nimeni cu care să stai de vorbă. Ce faci toată ziua?
El s-a uitat spre fereastră, apoi la Saaz.
— Gândesc, și chiar mult, a spus el. Încerc să-mi aduc aminte.
Saaz s-a apropiat de patul lui. Arăta foarte tânăr. A ezitat o clipă, apoi l-a împuns ușor în piept. A aruncat o privire spre bandaje.
— Nu te pierde în amintiri, amice.
Zakalwe a rămas fără nicio expresie pe față pentru un moment.
— Da, nu-ți face griji. Însă oricum, sunt un navigator bun.
Mai era ceva ce voise să-i spună lui Saaz Insile, dar nu și-a amintit despre ce anume era vorba. Ceva care să îl avertizeze, deoarece exista un lucru despre care știa acum, dar despre care nu avusese habar înainte, și era ceva care trebuia… anunțat.
Câteodată, îi venea să urle de frustrare; să sfâșie pernele umflate, să ia scaunul alb și să lovească cu el în ferestre pentru a lăsa furia albă și dementă să pătrundă înăuntru.
Se întreba cât de repede ar muri înghețat dacă ferestrele ar fi deschise.
La o adică, asta s-ar potrivi; doar ajunsese acolo înghețat, și atunci de ce să nu plece la fel? S-a gândit că vreo celulă a memoriei, o afinitate memorată în străfunduri îl atrăsese acolo, nicăieri altundeva, unde se purtau bătălii mari pe calota titanică de gheață, născută din uriași ghețari, răsucindu-se ca niște cuburi de gheață într-un pahar de cocktail de mărimea unei planete, o puzderie de insule înghețate, aflate neîncetat în mișcare, unele dintre ele lungi de sute de kilometri, înconjurând lumea dintre pol și tropice, cu spinările largi ca niște pustietăți albe, presărate de sânge și cadavre, și de epavele tancurilor și avioanelor.
A lupta pentru ceea ce avea să se topească în mod inevitabil și probabil nu putea asigura hrană, substanțe minerale sau un loc permanent pentru trai părea a fi o caricatură desenată aproape deliberat al stupizeniei convenționale a războiului. Îi plăcea să lupte, dar până și felul în care se purta războiul îl tulbura și își făcuse dușmani în rândul celorlalți piloți și al superiorilor săi exprimându-și părerea fără ocolișuri.
Cu toate acestea, și-a dat seama că Saaz avea dreptate; nu ceea ce spusese în popotă îl determinase pe cineva să încerce asasinarea lui. Cel puțin (a rostit ceva lăuntric), nu în mod direct…
Thone, comandantul escadrilei, a venit să îl viziteze; în sfârșit, nu era vorba de adjuncți.
— Îți mulțumesc, asistentă, a spus el la ușă, apoi a închis-o, a zâmbit, și s-a apropiat de pat; adusese cu sine scaunul alb. S-a așezat pe el și s-a îndreptat de spate, astfel încât statura lui a părut mai puțin impunătoare. Ia spune, căpitane Zakalwe, cum îți revii?
Un miros floral, parfumul preferat de Thone, a ajuns la nările lui Zakalwe.
— Domnule, sper să pot zbura peste două săptămâni, a zis el.
Nu îl înghițise niciodată pe comandant, dar a făcut efortul de a zâmbi plin de curaj.
— Da? a spus Thone. Serios? Nu asta mi-au spus doctorii, căpitane Zakalwe. Decât dacă îmi spun altceva decât îți spun ție.
Zakalwe s-a încruntat.
— Mda, domnule, s-ar putea să dureze câteva săptămâni.
— Poate ar fi cazul să te trimitem acasă, așa cred, căpitan Zakalwe, a spus Thone, arborând un zâmbet nesincer, ori măcar pe continent, deoarece căminul tău e ceva mai departe, din câte mi s-a spus, nu-i așa?
— Sunt convins că mă voi putea întoarce la postul meu, domnule. Desigur, îmi dau seama că este vorba de ceva medical, dar…
— Exact, a spus Thone. Ei bine, va trebui să vedem care este situația, nu? Hâm. Prea bine. S-a ridicat. Pot face ceva…?
— Nu puteți face nimic pentru… a început el, apoi a observat expresia de pe fața lui Thone. Îmi cer scuze, domnule.
— Cum spuneam mai devreme, căpitane, îți pot aduce ceva?
Zakalwe a coborât ochii spre cearșafurile albe.
— Nu, domnule. Vă mulțumesc, domnule.
— Îți doresc să te însănătoșești cât mai repede, căpitane Zakalwe, a spus Thone pe un ton glacial.
L-a salutat pe Thone, care a dat din cap, s-a întors și a ieșit din rezervă.
A rămas cu privirea spre scaunul alb.
