— … este omul care a luat numele fratelui meu, tot astfel cum i-a luat și viața, așa cum i-a luat viața surorii mele…

Dar ea…

— El a fost comandantul navei Staberinde. El e Făcătorul de scaune. El este Elethiomel.

Livueta Zakalwe a ieșit și a închis ușa în urma ei.

Cu chipul aproape livid, Sma s-a întors pentru a privi bărbatul care stătea întins pe pat… în timp ce Skaffen-Amtiskaw a continuat să acționeze, concentrată în zbaterea ei de a face un bine.

Epilog

Ca de obicei, praful îi urma, deși tânărul spusese în câteva rânduri că s-ar putea să plouă. Bătrânul l-a contrazis, spunând că norii de deasupra munților erau înșelători. Au înaintat prin tărâmuri devastate, pe lângă terenuri înnegrite, căsuțe distruse, ferme în ruină, sate arse și orașe care încă fumegau, după care au ajuns la orașul abandonat. Ajunși acolo, au gonit cu zgomot pe străzile largi și pustii, iar la un moment dat, derapând, vehiculul a intrat pe o alee îngustă, izbindu-se de tarabe de piață goale și stâlpi nesiguri care susțineau copertine zdrențuite, doborându-le pe toate într-o învălmășeală amețitoare de lemn sfârtecat și țesătură care se agita frenetic.

Au ales Royal Park drept cel mai potrivit loc în care să plaseze bomba, deoarece soldații puteau fi încartiruiți comod în spațiul generos al parcului, iar înalta comandă va voi probabil să ocupe pavilioanele mari. Bătrânul s-a gândit că ei vor dori să ocupe palatul, însă tânărul era convins în sinea sa că invadatorii erau oameni ai deșertului și vor prefera locurile din parc în dauna harababurii din citadelă.

De aceea, au plasat bomba în Marele Pavilion și au armat-o, după care s-au certat, întrebându-se dacă procedaseră bine. Au discutat în contradictoriu în legătură cu locul în care trebuiau să aștepte desfășurarea lucrurilor, și ce trebuiau să facă dacă armata ignora cu desăvârșire orașul și trecea pe lângă el și dacă, după Evenimentul anticipat, celelalte armate se vor retrage îngrozite, ori se vor sparge în unități mai mici pentru a continua invazia, sau să afle dacă arma folosită era singura, și astfel, să își continue înaintarea, neîndoielnic într-un spirit de răzbunare mai nemilos decât până atunci. Au discutat despre posibilitatea ca dușmanul să bombardeze mai întâi orașul, după care să trimită iscoade și - dacă aveau să efectueze un bombardament - care vor fi țintele. Au făcut și un rămășag pe tema aceasta.

Singurul lucru asupra căruia au fost cât pe ce să se înțeleagă a fost că ceea ce făceau însemna pierderea singurei bombe atomice pe care tabăra lor - de fapt, fiecare tabără - o deținea, deoarece, chiar dacă ar fi ghicit, iar invadatorii s-ar fi comportat așa cum anticipaseră, puteau cel mult să spere că vor distruge o armată și că ar lăsa altele două neatinse, iar oricare dintre ele ar fi reușit probabil să realizeze invazia. Prin urmare, bombele nucleare, ca și viețile umane, vor fi pierdute.

Prin radio au cerut instrucțiuni de la superiorii lor și, transmițând un mesaj codificat, au comunicat ceea ce făcuseră. După o vreme, au primit binecuvântarea înaltei comenzi, sub forma unui alt cuvânt unic. Stăpânii lor nu credeau cu adevărat că arma va funcționa.

Bătrânul se numea Cullis, iar el a câștigat disputa privind locul în care ar trebui să aștepte, de aceea s-au instalat în citadela masivă și înaltă, au descoperit nenumărate arme și vin, astfel că s-au îmbătat, au spus bancuri și au schimbat povești scandaloase despre fapte îndrăznețe și cuceriri, iar la un moment dat, unul dintre ei l-a întrebat pe celălalt ce era fericirea, și a primit un răspuns foarte tăios, însă apoi niciunul dintre ei nu și-a amintit cine întrebase și cine răspunsese.

Au dormit, s-au trezit, după care s-au îmbătat din nou și au spus alte bancuri și minciuni, iar la un moment dat, peste oraș s-a abătut o ploaie scurtă și, când și când, tânărul și-a trecut palma peste capul ras, printre șuvițe lungi și bogate de păr care nu mai existau.

Cu toate acestea, au așteptat, iar când au început să cadă primele proiectile, au constatat că aleseseră locul nepotrivit pentru a aștepta, de aceea au fugit în grabă de acolo, coborând treptele și ajungând în curte și pe jumătatea de drum, după care au plecat spre pustietatea de dincolo de ziduri, unde, la apusul soarelui, au făcut tabără și s-au îmbătat din nou și au rămas treji în acea noapte, mai ales că așteptau să vadă flacăra exploziei.

Cântecul lui Zakalwe

Urmărind din cameră

Cum soldații defilează.

Cred că ai putea spune

Dacă pleacă sau se întorc

Doar numărând golurile din rândurile lor.

Ești un neghiob, am spus.

Și m-am întors cu gând să plec,

Ori poate doar amestec o băutură

Pentru ca gâtlejul meu abil să o înghită

Ca pe oricare dintre minciunile mele cele mai iscusite.

Am înfruntat umbrele lucrurilor,

Cât tu te-ai aplecat spre fereastră,

Privind la nimic.

Când vei pleca?

Am putea rămâne blocați aici,

Prinși,

Dacă încercăm să stăm prea mult.

(întorcându-mă)

De ce nu pleci?

Nu am rostit nimic,

Am mângâiat un pahar ciobit,

O cunoaștere exclusivă:

Bomba trăiește atâta timp cât cade.

— Shias Engin.