Stap a înghițit în sec.
— Îhî… a început el. A dus o mână spre haină. T-t-trusa mea de scule.
A scos din buzunar trusa, s-a întors tremurând către mașinărie și a desfăcut un panou.
Ușa din spatele lor a scos un țiuit. Zakalwe a găsit o bară cromată pe un raft, a dat deoparte lăzile din fața ușii - Stap s-a uitat peste umăr, dar a văzut că arma era încă îndreptată spre el, de aceea, a întors capul - și a blocat bucata de metal în spațiul gol dintre ușa glisantă și cadrul ei. Ușa a scos un ciripit furios, iar o lumină roșie a clipit des pe butonul de închidere/deschidere. Apoi a împins lăzile la loc.
— Stap, grăbește-te, i-a spus Zakalwe.
— Fac tot ce pot! a scheunat micuțul doctor.
Mașina a scos un bâzâit profund. În jurul unei secțiuni cilindrice, aflată la aproximativ un metru deasupra podelei, au licărit luminițe albastre.
Cu ochii mijiți, s-au uitat la acea secțiune.
— Ce vrei să faci? a întrebat doctorul cu voce tremurătoare.
— Doctore, fă-ți treaba; îți mai las un minut, apoi o să fac eu totul.
S-a uitat peste umărul doctorului și l-a văzut manevrând un buton circular de comandă pe care erau marcate grade.
Singura lui speranță era să vadă mașina în funcțiune, iar apoi să atace orice parte a navei. Să o afecteze într-un fel sau altul. Toate navele erau complicate și, într-un fel, cu cât mai simplă părea una, în mod paradoxal, cu atât mai complicată era. Trebuia să spere că va lovi o porțiune vitală fără să facă nava să se dezintegreze.
— Aproape gata, a spus doctorul.
Agitat, s-a uitat peste umăr, ducând un deget tremurător spre un buton mic, de culoare roșie.
— Bine, doctore, i-a spus Zakalwe doctorului, privind bănuitor spre lumina albastră care juca în jurul secțiunii cilindrice.
— A, a spus doctorul, înghițind în sec. Ar fi preferabil să rămâi în spate, acolo.
— Ba nu. Să facem o încercare, bine?
A apăsat butonul roșu. Din secțiunea cilindrică a mașinii a țâșnit un semidisc de lumină albastră trecând peste capetele lor, apoi a acționat ca un cuțit prin lăzile stivuite de el în fața ușii; din ele au țâșnit lichide. Cum discul albastru, care scotea un zumzet, a retezat suporturile rafturilor, acestea s-au prăbușit într-o parte. A surâs văzând acel prăpăd; dacă ar fi rămas în picioare, câmpul albastru l-ar fi retezat în două.
— Frumoasă încercare, doctore, a spus Zakalwe.
Micuțul doctor s-a năruit la podea ca un sac cu nisip ud când arma a scos un zumzet. Pachete de gustări și lăzi cu băuturi au căzut pe podea ca o ploaie de pe rafturile distruse; cele care au trecut prin dreptul fasciculului albastru au fost tocate; băuturile se scurgeau din lăzile aflate în fața ușii. De dincolo de lăzi s-a auzit zgomotul produs de loviturile date în ușă.
Aproape că i-a plăcut mirosul amețitor de alcool care umpluse micul depozit, dar a sperat că nu erau prea mulți aburi volatili care să declanșeze un incendiu. A răsucit mașinăria, călcând prin lichidul care se acumula treptat în depozit; licărind, semidiscul albastru a mai tăiat câteva rafturi, după care s-a înfipt în peretele aflat față-n față cu ușa.
Mașinăria s-a cutremurat; scheunatul înnebunitor a cuprins tot spațiul acela închis, iar în jurul rafturilor doborâte se învârtejea un fum negru, ca și cum ar fi fost propulsat de lumina albastră tăietoare, iar apoi a coborât spre suprafața lichidului acumulat, care ajunsese să aibă adâncimea de zece centimetri, unde se strânsese ca un front de ceață întunecată. A început să umble la dispozitivele de comandă ale mașinăriei; un mic ecran holografic i-a arătat forma câmpului; a găsit două joystick-uri care îl modificau, dând naștere unui câmp de formă eliptică. Mașina a scos un duduit mai puternic; zgomotul a crescut în intensitate și tonalitate, iar fumul negru a început să se vălătucească în jurul lui.
Loviturile puternice în ușă s-au întețit. Camera a început să se umple de fum negru, făcându-l să se simtă ușor amețit. A împins puternic mașinăria cu umărul, iar aceasta a înaintat puțin cu un urlet, apoi a cedat ceva.
S-a lipit cu spinarea de mașină și a împins cu picioarele; din fața mașinii s-a auzit un dangăt, după care ea s-a îndepărtat de el; s-a întors, a împins-o din nou cu umărul, trecând pe lângă rafturi fumegânde, printr-o gaură înroșită de căldură și a ajuns într-o încăpere înțesată de dulapuri metalice înalte. Prin gaură se revărsa băutură. A menținut mașina pe loc vreme de o clipă; a deschis unul dintre dulapuri și a descoperit o masă de filamente subțiri cât firul de păr înfășurate în jurul unor cabluri și tije. Pe un panou de comandă lung și subțire licăreau luminițe care arătau ca un oraș liniar văzut la vreme de noapte.
Și-a țuguiat buzele și a scos un sunet ca un sărut către fibre. „Felicitări“, și-a spus el. „Ai câștigat potul cel mare.“ S-a aplecat spre mașina care bâzâia și a reglat niște comenzi cam la fel ca Stap, dar obținând un câmp circular, apoi a comutat pe putere maximă.
Discul albastru a izbit dulapurile metalice, scoțând un vârtej orbitor de scântei; zgomotul a fost asurzitor. A lăsat mașina pe loc și a trecut pe sub discul albastru, retrăgându-se în camera de comandă. A pășit peste doctor, care era lipsit de cunoștință, a îndepărtat lăzile cu lovituri de picior și a scos unealta din metal care bloca ușa. Fasciculul albastru nu ajungea prea departe prin gaura din camera de comandă, de aceea s-a ridicat, a deschis ușa folosindu-se de un umăr și a căzut în brațele unui ofițer uimit, exact în momentul în care mașina de câmp a explodat, iar suflul i-a azvârlit pe amândoi prin bar, până în salon.
Toate luminile din salon s-au stins.
III
Tavanul spitalului era alb, la fel ca pereții și cearșafurile. Afară, pe suprafața ghețarului, totul era alb. Ziua era complet albă; un colind strălucitor de cristale uscate care treceau prin dreptul ferestrelor spitalului. Cât bătuse vântul de furtună, ultimele patru zile fuseseră la fel, iar meteorologii anunțaseră că nu se așteptau la vreo îmbunătățire a vremii în următoarele două sau trei zile. S-a gândit la soldați, ghemuiți în tranșee și peșteri de gheață, temându-se să blesteme furtuna dezlănțuită, deoarece asta însemna că probabil nu vor mai trebui să lupte. Și piloții se bucurau, dar se prefăceau că nu era adevărat, și de aceea blestemau vehement furtuna care îi împiedica să zboare; după ce ascultaseră prognoza vremii, probabil că mulți dintre ei erau deja beți-criță.
S-a uitat spre ferestrele albe. Se spunea că vederea cerului albastru ajută. De aceea spitalele se construiau la suprafață; restul se afla sub gheață. La exterior, zidurile spitalului erau văruite într-un roșu sclipitor, astfel încât să nu fie atacate de aviația dușmană. Văzuse spitale dușmane din aer, înșirate pe strălucirea albă a dealurilor înzăpezite, ca niște picături de sânge înghețat, căzute din rana vreunui soldat.
O spirală de alb a apărut fugar la o fereastră, semn că zăpada era purtată de un vârtej al furtunii, după care a dispărut. A privit intens haosul de dincolo de straturile de sticlă, apoi și-a îngustat ochii, ca și cum concentrându-se ar fi putut găsi un tipar în viscolul în devenire. A ridicat o mână și a atins bandajul alb din jurul capului.
Încercând din nou să își aducă aminte, a închis ochii. Mâna i-a căzut moale pe cearșaful tras peste piept.
— Cum te simți azi? l-a întrebat tânăra asistentă.
Ținând în mâini un mic scaun, a apărut la căpătâiul lui. A așezat scaunul între patul lui și patul neocupat din dreapta lui. Toate celelalte paturi erau goale; era singurul pacient din acea rezervă. De o lună și ceva nu se mai desfășurase niciun atac major.
Femeia s-a așezat. Bucuros să o vadă, și încântat că ea își făcuse timp să stea de vorbă cu el, i-a zâmbit.
— Bine, a spus el dând din cap. Încă încerc să-mi amintesc ce s-a întâmplat.
Ea și-a netezit uniforma albă în dreptul poalelor.
— Cum îți sunt degetele?
