„Ai răbdare, Skaffen-Amtiskaw.“

Pedanterie, a gândit drona, întrerupând legătura.

Cele două ființe umane au coborât pe poteci întortocheate, prin dreptul unor coșuri de gunoi și bănci, mese de picnic și puncte de informare. Skaffen-Amtiskaw a activat unul dintre vechile puncte de informație întâlnite pe drum. O înregistrare pe bandă, lentă și cu paraziți, i-a spus: „Nava pe care o vedeți în fața dumneavoastră…“

Asta avea să dureze secole, a socotit Skaffen-Amtiskaw. Și-a folosit efectorul pentru a accelera derularea benzii mașinii, făcând ca vocea să devină o liorbăială pe un ton ascuțit. Banda s-a rupt. Skaffen-Amtiskaw a administrat efectorului echivalentul unei palme date la supărare, și a lăsat mașina de informații să scoată fum și să picure plastic arzând pe pietrișul de dedesubt, timp în care cele două ființe umane au pătruns în umbra navei sfărâmate.

Aceasta fusese lăsată așa cum era: bombardată, penetrată de proiectile, mitraliată, lovită și sfârtecată, dar nu distrusă cu totul. În locurile în care nu ajunseseră mâini umane și nici nu lovise ploaia, urme ale funinginii originale ale flăcărilor din urmă cu două secole încă marcau plăcile de blindaj. Turelele tunurilor stăteau decojite ca niște cutii de conserve; țevile tunurilor și senzorii de distanță stăteau șui pe sistemele de montare de pe punte; stâlpi îndoiți și antene căzute zăceau împrăștiate peste reflectoarele strivite și antenele parabolice deformate; singurul coș impunător părea să fie scufundat și înclinat într-o parte, având metalul găurit și jupuit.

O scară mică acoperită de o copertină ducea spre puntea principală a navei; au mers în urma unei perechi cu doi copii mici. Aproape invizibil, aflat la zece metri depărtare, Skaffen-Amtiskaw a plutit, urcând odată cu ei. Unul dintre copii, o fetiță, a scos un țipăt când a văzut bărbatul chel bălăbănindu-se cu ochii dilatați în urma ei. Mama ei a luat-o în brațe și și-a continuat drumul.

În timp ce au urcat pe punte, el s-a văzut silit să se oprească. Sma l-a îndrumat spre o bancă. A stat ghemuit o vreme, apoi s-a uitat în sus spre navă, măsurând din ochi distrugerea întunecată și ruginită din jur. A clătinat din capul ras, a bolborosit ceva către sine, apoi a sfârșit prin a râde tăcut, ținându-se de piept și tușind.

— Muzeu, a spus el. Un muzeu…

Sma a dus o mână spre fruntea lui umedă de sudoare. A avut impresia că omul se simțea îngrozitor, iar capul ras nu i se potrivea defel. Hainele simple în care îl găsiseră când îl recuperaseră de pe zidul-cortină al citadelei fuseseră rupte și pătate de sânge uscat; acestea îi fuseseră curățate și cusute pe Xenofob, însă arătau nelalocul lor acolo, unde toată lume părea să fie îmbrăcată în culori sclipitoare. Până și fusta-pantalon și jacheta lui Sma erau sobre în comparație cu rochiile și hainele obișnuite viu decorate pe care le purtau mai toți oamenii de acolo.

— Ăsta e unul dintre locurile care te bântuie, Cheradenine? l-a întrebat ea.

El a confirmat cu o mișcare din cap.

— Da, a răspuns el răsuflând din greu și a ridicat privirea spre ultimele câteva firicele de ceață care pluteau și dispăreau ca niște flamuri gazoase din catargul principal, înclinat. Da, a repetat el.

Sma s-a uitat în jur, spre parcul din spatele orașului, puțin într-o parte.

— De aici ai venit?

El a lăsat impresia că nu a auzit întrebarea. După o vreme, părând derutat, s-a ridicat încet și a privit-o pe Sma direct în ochi. Ea a simțit că o cuprinde un tremur și a încercat să-și aducă aminte cât de bătrân era Zakalwe.

— Să mergem. Da… Diziet. A abordat un zâmbet pierit. Du-mă la ea, te rog.

Sma a ridicat din umeri și l-a sprijinit de ea. Au mers spre treptele care duceau spre sol.

— Dronă, a spus Sma către broșa pe care o avea pe rever.

— Da.

— Doamna noastră mai e unde știam noi ultima oară?

— Da, a spus drona. Vrei să luăm modulul?

— Nu, a spus el, împleticindu-se pe o treaptă, după care Sma l-a susținut din nou. Nu cu modulul. Să luăm… un tren sau un taxi sau…

— Ești sigur? l-a întrebat Sma.

— Da, sunt sigur.

— Zakalwe, a spus Sma oftând. Te rog să accepți o parte a tratamentului.

— Nu vreau, a spus el când a atins solul.

— Există o stație de metrou la dreapta, și încă o dată la dreapta, i-a spus drona lui Sma. Stația Centrală Alight, peronul opt, pentru trenurile spre Couraz.

— Am înțeles, a spus Sma pe un ton reținut, aruncând o privire spre Zakalwe.

Acesta se uita spre poteca acoperită de pietriș, ca și cum s-ar fi concentrat pentru a hotărî ce picior să pună în fața celuilalt. Și-a întors capul când au trecut pe dedesubtul unghiului de avântare prova al navei distruse, uitându-se printre gene la V-ul curbat al provei. Sma a urmărit expresia de pe chipul lui transpirat și nu a putut să decidă dacă era vorba de respect religios, neîncredere sau ceva vecin cu groaza.

Metroul i-a dus rapid prin tunelurile din beton din centrul orașului; gara principală era înaltă, aglomerată, plină de ecouri și curată. Razele soarelui sclipeau pe bolta acoperișului din sticlă. Skaffen-Amtiskaw își luase înfățișarea de valiză și atârna discret de mâna lui Sma. Bărbatul rănit stătea ca o povară mai grea, susținută de celălalt braț.

Trenul pe pernă magnetică a sosit, pasagerii au coborât, iar alții s-au urcat în el.

— Cheradenine, o să supraviețuiești călătoriei? l-a întrebat Sma.

El stătea prăbușit pe un scaun, odihnindu-și brațele pe tăblia mesei într-un mod care făcea ca ele să arate ca și cum ar fi fost rupte sau paralizate. Fără să ia în seamă peisajul orașului, care defila cu repeziciune prin dreptul lui când trenul a accelerat de-a lungul unor viaducte, îndreptându-se spre suburbii și peisajul rural, el a privit lung spre scaunul din fața lui.

A dat afirmativ din cap.

— Voi supraviețui.

— Da, dar câtă vreme? a spus drona așezându-se pe masă, în fața lui Sma. Zakalwe, ești într-o stare îngrozitoare.

— E mai bine decât să arăt ca o valiză, spuse el aruncând o privire spre mașină.

— Vai, ce plicticos, a spus mașina.

„N-ai terminat cartografierea?“, l-a întrebat Skaffen-Amtiskaw pe Xenofob.

„Nu.“

„N-ai putea să-ți dedici o părticică din mintea ta, presupusă a fi uimitor de rapidă, pentru a afla de ce Zakalwe s-a arătat atât de interesat de acea navă?“

„A, cred că aș putea, dar…“

„Stai puțin, ce avem aici? Ascultă:“

— Vei afla, așa presupun. Vremuri trecute, așa ți-am spus, a zis el privind pe fereastră, dar de fapt adresându-i-se lui Sma.

Sclipitor în razele soarelui, orașul defila pe dedesubt. El avea ochii larg deschiși, pupilele dilatate și, într-un fel sau altul, Sma a trăit impresia că el se uita spre un oraș, dar vedea de fapt altul, ori îl vedea pe același, dar așa cum arăta demult, ca și cum ar fi existat într-o lumină polarizată temporal, pe care doar ochii lui febrili și întristați îl puteau vedea.

— De aici ai venit la noi?

— Cu mult timp în urmă, a spus el, tușind și încovoindu-se de durere, ținându-și un braț lipit de coaste. A făcut un mare efort pentru a respira. Aici m-am născut.

Sma a ascultat. Drona a ascultat. Nava a ascultat.

În timp ce el le-a spus povestea despre măreața casă care se afla între munți și mare, în susul râului care trecea prin marele oraș. Le-a povestit despre proprietatea care se găsea în jurul casei, despre grădinile frumoase și despre cei trei, apoi patru copii, care crescuseră în casă, și care se jucaseră în grădină. Le-a povestit despre casa de vară și corabia din piatră, dar și despre labirint, fântâni arteziene, peluze, ruine și animale din pădure. Le-a vorbit despre cei doi băieți și cele două fete, și despre cele două mame, precum și despre singurul tată sever și despre tatăl nevăzut, întemnițat în oraș. Le-a povestit despre vizitele făcute în oraș, pe care copiii le socoteau întotdeauna prea lungi, și despre momentul în care nu li s-a mai permis să intre în grădină neînsoțiți de gărzi, și despre felul în care, într-o zi, furaseră o armă, pe care intenționau să o scoată de pe domeniu pentru a trage cu ea, însă nu ajunseseră decât până la corabia din piatră, și luaseră prin surprindere un pluton asasin, venit să ucidă întreaga familie, și salvaseră situația după ce îi alertaseră pe cei din casă. Le-a povestit despre glonțul care o lovise pe Darckense, și despre așchia dintr-un os al ei, care pătrunsese în pieptul lui, aproape de inimă.