— Puteai să mori! a zis el. S-a apropiat de draperie și s-a apucat să o netezească. Livueta, nu ți-aș fi putut spune că au prins-o pe Darckle; șocul…

— Șocul pentru această sărmană femeie slabă, a spus Livueta, clătinând din cap și continuând să tragă de firul de pe brațul canapelei. Aș fi preferat să mă scutești de acea prostie insultătoare decât să mă cruți de adevărul privind-o pe sora noastră.

— Am încercat să fac ce era mai bine, a spus el pornind spre ea, apoi oprindu-se și retrăgându-se spre colțul biroului, pe care ea se așezase mai devreme.

— Sunt convinsă, a spus ea laconic. Bănuiesc că obiceiul de a-ți asuma răspunderea s-a născut odată cu funcția ta înaltă. Fără îndoială că ar trebui să fiu recunoscătoare.

— Livvy, te rog, chiar trebuie să…?

— Să ce? L-a săgetat cu privirea. Trebuie să-ți îngreunez viața? Da?

— Vreau doar, a spus el rar, încercând să se controleze, să încerci… și să înțelegi. Trebuie să… rămânem alături, să ne sprijinim unul pe altul.

— Vrei să spui că trebuie să te sprijin chiar dacă tu nu vrei să o ajuți pe Darckle, a spus Livueta.

— La naiba, Livvy! a strigat el. Fac tot ce pot! Nu e vorba doar de ea; trebuie să-mi fac griji pentru o mulțime de oameni. Toți oamenii mei; civilii din oraș; întreaga țară! S-a apropiat de ea, a îngenuncheat în fața canapelei, apoi și-a lăsat capul pe brațul din care ea smulsese firul de aur cu unghiile lungi. Te rog, Livueta. Fac tot ce este posibil. Ajută-mă. Sprijină-mă. Ceilalți comandanți vor să atace; doar eu stau între Darckense și…

— Poate că ar trebui să ataci, a spus ea brusc. Poate că ăsta este ultimul lucru la care se așteaptă el.

Zakalwe a clătinat din cap.

— O are pe navă; ar trebui să o distrugem înainte de a cuceri orașul. A privit-o drept în ochi. Ești încredințată că nu o va ucide, chiar dacă ea nu moare în cursul atacului?

— Da, a spus Livueta. Așa cred.

Zakalwe a privit-o un timp în ochi, convins că ea își va retrage cuvintele, dar ea a continuat să se uite fix la el.

— Uite, a spus el în cele din urmă, nu-mi pot asuma riscul ăsta. Închizând ochii și lăsându-și din nou capul pe brațul canapelei, a oftat. Se exercită atât de multă… presiune asupra mea. A încercat să o prindă de mână, dar ea și-a retras-o. Livueta, crezi că eu nu am sentimente? Nu crezi că îmi pasă ce se va întâmpla cu Darckle? Crezi că nu mai sunt fratele pe care l-ai cunoscut la fel de bine ca și pe soldatul în care m-au transformat? Crezi că dacă am sub comandă o armată, aghiotanți și ofițeri care execută orice ordin sau capriciu al meu, eu nu mă simt singur?

Fără să-l atingă, ea s-a ridicat brusc.

— Da, a spus ea coborând ochii spre el, în timp ce el se uita la firele de aur din brațul canapelei. Ești singur, eu sunt singură și la fel și Darckense, dar și el este singur, toți suntem singuri!

S-a răsucit cu rapiditate, făcând rochia să se umfle și s-a îndreptat spre ușă, după care a ieșit. Zakalwe a auzit ușile trântite și a rămas pe loc, îngenuncheat în fața canapelei ca un pețitor respins. Și-a vârât degetul mic al unei mâini printr-o buclă a firului de aur de care trăsese din brațul canapelei și a tras de el până când acesta s-a rupt.

S-a ridicat încet, a mers până la fereastră, s-a strecurat printre aripile draperiei și a privit zorile cenușii. Soldații și mașinile se mișcau prin firele neconturate de ceață, ghemotoace cenușii ca plasele de mascare străvezii ale naturii.

I-a invidiat pe acei oameni. Era sigur că, la rândul lor, și ei îl invidiau; el comanda, avea un pat moale și nu era silit să meargă prin noroiul din tranșee sau să își proptească picioarele de pietre pentru a rămâne treji când stăteau de pază. Însă el îi invidia, deoarece ei trebuiau să facă doar ce li se ordona. Și - a recunoscut față de sine - îl invidia pe Elethiomel.

Ar fi vrut să semene mai mult cu el, a gândit. Să dea dovadă de acea șiretenie nemiloasă, de acea capacitate de a înșela pe nepregătite; voia asta.

Cu un sentiment de vinovăție pentru că îi venise acel gând, s-a retras în încăpere.

Ajuns lângă birou, a stins luminile și s-a așezat. Tronul lui, a gândit el și, pentru prima oară în ultimele zile, a râs puțin, pentru că asta crea o imagine a puterii, însă el se simțea cu totul neputincios.

A auzit motorul unui camion care s-a apropiat de fereastră, un loc în care nu ar fi trebuit să se afle. A rămas nemișcat, gândindu-se brusc la o posibilă bombă aflată acolo, afară… și s-a îngrozit. A auzit un sergent răcnind un ordin, iar apoi camionul s-a îndepărtat, dar el a continuat să asculte huruitul motorului.

După o vreme a auzit voci ridicate pe casa scării. Ceva din tonul acelor voci l-a făcut să înghețe. A încercat să-și spună că era nătâng și a aprins luminile, dar a auzit în continuare acele voci. A urmat ceva ca un urlet, întrerupt brusc. S-a cutremurat. Și-a scos pistolul din toc, regretând că nu avea la el ceva mai ucigător decât acea armă mică, neînsemnată, mai mult de paradă. S-a apropiat de ușă. Vocile sunau ciudat; unele erau ridicate, în timp ce alți oameni încercau să și le controleze. A crăpat ușa, apoi a trecut de ea; aghiotantul lui era lângă ușa de la capătul celălalt al holului, pe scară și privea în jos.

A vârât pistolul în toc. S-a apropiat de aghiotant și a privit în aceeași direcție ca și el. Livueta, uitându-se cu ochi dilatați la el; mai erau câțiva soldați și unul dintre comandanți. Stăteau toți în jurul unui scaun mic, alb. S-a încruntat; Livueta părea tulburată. A coborât grăbit treptele; rotindu-se și făcând poalele rochiei să se ridice, Livueta s-a repezit să îl întâmpine. S-a izbit de el și i-a pus ambele mâini în piept pentru a-l împinge înapoi. Tulburat, el a făcut un pas împleticit înapoi.

— Nu, a spus ea. Avea ochii sclipitori și dilatați; fața ei era mai palidă decât oricând. Înapoi, a spus ea.

Avea glasul gros, ca și cum nu ar fi fost al ei.

— Livueta… a spus el, iritat, și s-a împins din perete, încercând să privească pe după ea spre ceea ce se petrecea în hol, în jurul micului scaun alb.

Ea l-a împins din nou în spate.

— Întoarce-te, i-a spus ea cu glas gros, ciudat.

El a prins-o de încheieturile mâinilor.

— Livueta, a zis cu glas scăzut, făcând semn din ochi spre oamenii strânși în holul de jos.

— Du-te înapoi, a spus ea cu glas straniu, înfiorător.

Iritat, el a împins-o deoparte și a încercat să treacă pe lângă ea. Livueta a încercat să-l prindă din spate.

— Înapoi! a spus ea pe nerăsuflate.

— Livueta, încetează!

De astă dată stânjenit, s-a eliberat din mâinile ei.

A coborât precipitat treptele, înainte ca ea să îl poată reține din nou.

Cu toate acestea, ea s-a aruncat după el și l-a prins de talie.

— Du-te înapoi! a urlat ea.

El s-a răsucit.

— Dă-mi drumul! Vreau să văd ce se petrece!

Era mai puternic decât ea; i-a desprins mâinile și a îmbrâncit-o în josul scării. A coborât și a traversat holul a cărui podea era acoperită cu dale, îndreptându-se către grupul de militari care stăteau în jurul micul scaun alb.

Era foarte mic; părea atât de delicat încât greutatea unui adult l-ar fi făcut să se spargă. Mic și alb și, după ce a mai făcut doi pași, iar restul oamenilor din hol, din castel, din lume, din univers au dispărut în întunericul și tăcerea care s-au lăsat când s-a apropiat încet, a văzut că el fusese făcut din oasele lui Darckense Zakalwe.

Femurele alcătuiau picioarele din spate, tibiile și alte câteva oase, picioarele din față. Oasele brațelor formau cadrul șezutului; coastele formau spătarul. Dedesubtul lor era pelvisul; pelvisul care fusese sfărâmat cu ani în urmă, în corabia din piatră, dar fragmentele de os se sudaseră; materialul de culoare neagră folosit de chirurgi era vizibil. Deasupra coastelor era clavicula, de asemenea ruptă și vindecată, amintire lăsată de un accident de călărie.

Pielea îi fusese tăbăcită și devenise o pernă; un cerculeț care fusese buricul și, într-un colț, doar ca o sugestie, începutul părului negru, dar având o nuanță ușor roșcată.

Fuseseră treptele, Livueta, aghiotantul și biroul acestuia, între acolo și aici, s-a trezit el gândind, când s-a așezat la masa de lucru.

A simțit gust de sânge în gură și a coborât privirea spre mâna dreaptă. Și-a amintit confuz că o lovise cu pumnul pe Livueta în timp ce urcase treptele. Un lucru îngrozitor să-și lovească sora. Cu mintea pustiită, a privit un moment în jur. Totul părea neclar.