— Și ce înseamnă asta?
— Foarte mult. În cele din urmă, vor descoperi ce s-a întâmplat; nu vom ajunge la Breskial înaintea lor.
— Și atunci?
— Atunci, dacă nu găsesc vreo soluție, Cultura va trebui să ne lase din nou prizonieri, ori să preia nava asta, lucru care va fi greu de explicat, și care va distruge o parte din credibilitatea ta.
— Asta dacă hotărăsc să acționez așa cum vreți voi, Cheradenine.
Zakalwe s-a uitat la celălalt bărbat, care stătea pe pat alături de el.
— Da, dacă.
S-a furișat peste tot pe navă. I s-a părut aglomerată, cu spații sufocante; a presupus că se obișnuise prea mult cu navele Culturii. Pe ecrane erau disponibile planuri ale navei; le-a studiat, dar ele aveau doar rostul de a ajuta oamenii să se orienteze și ofereau puține informații utile privind modul în care ea putea fi ocupată sau dezactivată. Urmărind oamenii din echipaj, a descoperit că accesul în zonele destinate strict echipajului se făcea pe baza identificării vocale sau a amprentei palmare.
La bord existau puține lucruri inflamabile, de substanțe explozive nici nu putea fi vorba, iar majoritatea circuitelor erau mai curând optice decât electronice. Nu avea nicio îndoială că Xenofobul putea face velierul Osom Emananish să cânte cum ar fi dorit el cu ajutorul efectorului, ceea ce era echivalentul luptei cu o mână legată la spate, iar asta tocmai din următorul sistem stelar, însă fără costumul de luptă sau o armă, i-ar fi fost greu să facă ceva dacă și când ar fi fost nevoie.
Velierul părea să se târască prin spațiu; Beychae a rămas în cabină, punându-se la curent cu știrile transmise pe ecran și dormind.
— Cheradenine, am impresia că am schimbat o formă de întemnițare cu alta, a remarcat el a doua zi după plecare, când Zakalwe i-a adus masa de seară.
— Tsoldrin, să nu o iei razna stând în cabină; dacă vrei să ieși, fă-o. Așa e mai sigur, dar… în fine, nu prea mult.
— Mda, a spus Tsoldrin, luând tava și ridicând capacul pentru a vedea ce i se adusese. Deocamdată, mi-e destul de ușor să tratez știrile și transmisiunile privind situația actuală drept materiale de studiu, așa că nu mă simt chiar ca un deținut. A lăsat capacul deoparte. Dar două săptămâni mi se par greu de suportat, Cheradenine.
— Nu te îngrijora, a spus el cu amărăciune. Nu cred că vom sta atât.
— A, Sherad!
O zi mai târziu, în timp ce era în salonul principal, alături de un grup de oameni care urmăreau pe un ecran uriaș o gigantă gazoasă dintr-un sistem apropiat, s-a apropiat de el cu un aer afectat bondocul doctor Stap. Doctorul l-a prins de cot.
— În seara asta organizez o mică petrecere privată în Salonul Starlight; una dintre petrecerile mele aparte, înțelegi? Mă întrebam dacă tu și pustnicul tău partener tău de afaceri ați dori să participați.
— Te-au lăsat să aduci la bord chestia aceea?
A pufnit în râs.
— Mai încet, stimate domn, a spus doctorul, trăgându-l pe Zakalwe de lângă oamenii îngrămădiți acolo. Am o înțelegere pe termen lung cu compania de transport; mașinăria mea este recunoscută ca fiind de o importanță medicală esențială.
— Am impresia că e foarte scump. Cred că onorariul e usturător, doctore.
— Desigur, e vorba de o anumită sumă, dar la îndemâna celor mai mulți oameni cultivați, și îți pot pune la dispoziție o companie exclusivistă și discreție deplină, ca întotdeauna.
— Doctore, îți mulțumesc pentru ofertă, dar mă tem că nu pot veni.
— Îți ofer o șansă cu care nu te vei mai întâlni în viață; ești foarte norocos că ai ocazia asta a doua oară.
— Sunt convins. Poate, dacă ea va apărea și a treia oară. Iar acum, scuză-mă. L-a bătut ușor pe umăr pe Stap. A, ne întâlnim în seara asta să bem ceva?
Doctorul a clătinat din cap.
— Trebuie să instalez aparatul, să mă pregătesc. Îmi pare rău, Sherad. Pe fața lui a apărut o expresie plângăreață. E o șansă uriașă, a spus el zâmbind larg.
— Da, sunt foarte conștient de asta, doctore Stap.
— Ești rău.
— Mulțumesc. Asta mi-a luat ani buni de exerciții minuțioase.
— Pariez că așa e.
— A, nu; o să-mi spui că tu nu ești deloc rea; citesc asta în ochii tăi. Da, se află acolo; puritatea! Recunosc simptomele. Dar - și și-a lăsat o mână pe antebrațul ei - nu-ți face griji. Se poate trata.
Ea l-a îndepărtat, dar exercitând o apăsare foarte delicată.
— Ești groaznic. Și-a lăsat mâna cu care îl împinsese să zăbovească pe pieptul lui. Ești rău.
— Recunosc. Mi-ai citit sufletul… S-a uitat o clipă în jur, pentru că a perceput că zgomotul de fundal de pe navă se schimbase. I-a întors zâmbetul. Dar, vai, mă simt foarte ușurat, mărturisesc asta față de o femeie aproape la fel de frumoasă ca o zeiță.
Ea a râs gutural, arătându-și gâtul subțire când și-a lăsat capul pe spate.
— În mod normal, ai succes cu vorbele astea? l-a întrebat ea, clătinând din cap.
Scuturând cu tristețe din cap, el a părut jignit.
— Vai, de ce sunt atât de cinice femeile frumoase?
Apoi a observat că privirea ei alunecă undeva în spatele lui.
