Zakalwe a închis portiera.

— Condu mai departe, i-a spus el șoferului.

Automobilul a gonit, îndepărtându-se de zori și de nava Staberinde, înainte ca tunurile acesteia să îi descopere și să îi distrugă.

Crezuseră că învinseseră. Când sosise primăvara, aveau mai mulți oameni și material militar și, mai ales, mai multe tunuri grele. Pe mare, Staberinde pândea ca o amenințare, dar nu ca prezență permanentă, pentru că era lipsită de combustibilul de care avea nevoie pentru a declanșa raiduri eficiente împotriva forțelor și convoaielor lor; devenind mai curând o garanție a atacului. Însă după aceea, Elethiomel a cerut ca uriașul cuirasat să fie remorcat și tras prin canalele sezoniere, peste bancurile de nisip mereu schimbătoare, spre docurile uscate libere, unde muncitorii eliminaseră spațiul suplimentar și reușiseră să ducă nava înăuntru, să închidă porțile, să pompeze apa afară și să pompeze înăuntru beton și - după cum sugeraseră consilierii lui - probabil un fel de pernă absorbantă de șocuri între metal și beton, altfel tunurile cu calibrul de jumătate de metru ar fi făcut deja ca nava să se destrame. Au bănuit că Elethiomel folosise gunoaie: resturi, pentru a căptuși laturile fortăreței lui improvizate.

Asta i s-a părut destul de amuzant.

Staberinde nu era chiar inexpugnabilă (deși acum ajunsese, în adevăratul înțeles al cuvântului, nescufundabilă); putea fi cucerită, însă prețul plătit pentru asta ar fi fost groaznic de mare.

Și, desigur, după ce beneficiaseră de un răgaz și de timp pentru reechipare, probabil că forțele de pe navă și din jurul ei, dar și din oraș, vor erupe; se discutase și acea posibilitate, iar Elethiomel era în stare de așa ceva.

Însă indiferent ce gândea el, indiferent cum ar fi abordat lucrurile, problema rămânea. Soldații vor face ceea ce le va cere el; la fel și comandanții, altfel îi va înlocui; politicienii și biserica îi dăduseră mână liberă și îl vor sprijini. Era sigur de asta; la fel de sigur ca orice comandant. Însă ce soluție să aleagă?

Se așteptase să i se încredințeze o armată instruită perfect în timp de pace și să o predea unui vlăstar tânăr de la Curte în aceeași stare lăudabilă, astfel încât să poată fi păstrate onoarea, supunerea și simțul datoriei, conform tradiției. Însă el se trezise la comanda unei armate care ducea un război feroce împotriva unui dușman despre care el știa că era alcătuit în mare măsură din concetățeni, și având drept comandant un om pe care îl socotise cândva prieten și aproape frate.

Prin urmare, trebuia să dea ordine care duceau la moartea unor oameni, iar câteodată sacrifica sute, chiar mii, știind că îi trimitea la o moarte aproape sigură, doar pentru a asigura o poziție importantă, sau pentru a atinge un anumit scop, sau pentru a apăra o poziție vitală. Și, fie că îi plăcea, fie că nu, civilii sufereau întotdeauna; oamenii în numele cărora amândoi susțineau că luptă reprezentau probabil grosul pierderilor în cursul luptelor sângeroase dintre ei.

Încercase să pună capăt războiului, încercase să negocieze încă de la început, dar niciuna dintre părți nu voia pacea decât în condițiile impuse de ea, iar el nu avea o putere politică reală, de aceea trebuia să lupte. Succesul stârnise uimirea lui, dar și a altora, probabil și a lui Elethiomel, dar acum, în pragul victoriei - probabil - nu știa pur și simplu ce să facă.

Însă acum, mai mult decât orice altceva, voia să o salveze pe Darckense. Văzuse prea mulți morți, ochi uscați, prea mult sânge înnegrit de contactul cu aerul, prea multă carne infestată de muște, pentru a putea lega asemenea adevăruri cumplite de concepte confuze precum onoarea și tradițiile, pentru care oamenii susțineau că luptă. Acum simțea că merita să lupte doar pentru binele unei persoane iubite; doar acest lucru i se părea real, ceva care să îi salveze sănătatea mentală. A recunoaște interesul pe care milioane de alți oameni îl manifestau față de ceea ce se întâmpla acolo însemna să își asume o povară prea mare, însemna să recunoască, prin implicare, că se făcea măcar în parte răspunzător de moartea a sute de mii, chiar dacă nimeni altcineva nu ar fi putut lupta mai uman.

De aceea, aștepta; îi ținea pe loc pe comandanți și pe conducătorii escadrilelor și aștepta ca Elethiomel să îi răspundă la semnale.

Ceilalți doi comandanți au rămas tăcuți. A stins luminile din vehicul, a ridicat obloanele de la uși și a privit masa întunecată a pădurii, care defila pe lângă el sub cerul de culoare oțelie.

Au trecut pe lângă buncăre luminate slab, siluete neclintite, camioane oprite, tancuri scufundate, ferestre acoperite cu bandă adezivă, tunuri acoperite cu huse, stâlpi înălțați, luminișuri cenușii, clădirile avariate și lămpi cu fante; toate lucrurile tipice pentru periferia orașului și tabăra cartierului general. A urmărit toate acestea și și-a dorit - pe măsură ce se apropiau de centru, spre vechiul castel care devenise căminul lui doar cu numele în ultimele două luni - să nu fie silit să se oprească, să poată merge la nesfârșit prin lumina zorilor, a zilei și prin noapte, să spintece copacii care nu cedau, către nimic și către nicăieri și către nimeni, chiar dacă ar fi făcut-o într-o tăcere înghețată, singur în nadirul suferințelor lui, mulțumindu-se în mod pervers că acum ele nu se puteau amplifica; să meargă în continuare și să nu trebuiască să se oprească și să ia decizii care nu sufereau amânare, dar care ar însemna să comită greșeli pe care nu și le-ar ierta și pentru care nu va fi iertat niciodată…

Vehiculul a ajuns în curtea castelului și el a coborât. Înconjurat de asistenți, a pătruns în casa măreață care fusese cândva cartierul general al lui Elethiomel.

A fost asaltat și sâcâit cu zeci de amănunte legate de logistică și rapoarte de informații, ambuscade și mici porțiuni de teren pierdut sau câștigat; existau cereri din partea civililor și ale presei străine privind una sau alta. I-a respins pe toți și le-a ordonat comandanților cu grade mici să se ocupe de acele probleme. A urcat câte două trepte spre biroul lui, și-a predat haina și cascheta aghiotantului său și s-a izolat în biblioteca întunecoasă; a închis ochii și s-a rezemat de ușile duble și ținându-și mâinile la spate a strâns clanțele din alamă între degete. Încăperea întunecoasă și tăcută era ca un balsam.

— Ai mers să te uiți la fiară, nu-i?

A tresărit, apoi a recunoscut glasul Livuetei. A văzut-o lângă fereastră, o siluetă întunecată. S-a liniștit.

— Da, a răspuns el. Trage draperiile.

A aprins luminile din cameră.

— Ce vrei să faci? a întrebat ea, apropiindu-se încet, ținându-și brațele încrucișate la piept.

Își prinsese părul la spate și avea chipul tulburat.

— Nu știu, a recunoscut el, mergând spre masa de lucru și așezându-se. Și-a prins fața între palme și a masat-o. Tu ce ai vrea să fac?

— Discută cu el, a spus ea așezându-se pe un colț al mesei și continuând să stea cu brațele încrucișate.

Purta o rochie lungă, de culoare închisă și o jachetă neagră. În ultima vreme se îmbrăca numai în negru.

— Nu vrea să discute cu mine, a spus el rezemându-se de spătarul scaunului ornamentat despre care știa că ofițerii îl numeau tron. Nu-l pot face să răspundă.

— Probabil că nu îi vorbești cum trebuie, a spus ea.

— Înseamnă că nu știu ce să-i comunic, a spus el închizând ochii din nou. De ce nu pregătești următorul mesaj?

— Nu vrei să-i spun ceea ce vreau eu, ori dacă mi-ai permite asta, nu ai suporta. 

— Nu putem depune toate armele, Livvy, și nu cred că altceva ar da roade; nu vrea să asculte.

— V-ați putea întâlni față în față; în felul ăsta, lucrurile s-ar lămuri.

— Livvy, primul mesager pe care l-am trimis personal a revenit fără piele!

Pierzându-și brusc răbdarea și cumpătul, a răcnit ultimul cuvânt, Livueta a tresărit și s-a îndepărtat de birou. S-a așezat pe o canapea ornamentată, după care și-a plimbat degetele lungi pe firul de aur cusut într-un braț al ei.

— Iartă-mă, a spus el încet. Nu am vrut să răcnesc.

— Cheradenine, e sora noastră. Sigur putem face mai mult.

El a privit în jur prin cameră, ca și cum ar fi căutat o inspirație.

— Livvy, am mai discutat de multe ori asta. Nu… nu m-am făcut înțeles? Nu e limpede? A lovit în tăblie cu ambele palme. Fac tot ce pot. Vreau să o scot de acolo la fel de mult ca și tine, dar cât timp o ține prizonieră, nu mai pot face nimic, decât să atac, iar asta va însemna probabil moartea ei.

Ea a clătinat din cap.

— Ce se întâmplă între voi? a întrebat ea. De ce nu vreți să vă vorbiți? Cum poți uita tot ce a fost între noi în copilărie?

El a dat din cap, s-a ridicat de la birou, s-a întors spre peretele cu rafturi pline de cărți, apoi și-a plimbat ochii peste sutele de titluri fără să le vadă cu adevărat.

— Of, a spus el cu glas obosit. Nu am uitat, Livueta. 

S-a simțit cuprins de o tristețe cumplită, ca și cum ceea ce socotea că pierduseră cu toții devenea real doar când exista cineva care să confirme asta. 

— Nu am uitat nimic.

— Sigur există o soluție, a insistat ea.

— Livueta, te rog să mă crezi, nu există.

— Te-am crezut când mi-ai spus că ea e bine și în siguranță, a spus Livueta, coborând privirea spre brațul canapelei, spre degetele cu unghii lungi cu care începuse să tragă de firul de aur. Își ținea buzele strânse.

— Erai bolnavă, a spus el oftând.

— Ce importanță are?