Silueta de deasupra lui, o umbră doar, întunecată în fundalul luminos, a trecut mai departe.

A mai rămas întins o vreme, apoi s-a ridicat. La început, nu i-a fost prea greu să pășească, însă avioanele au revenit și, deși nu a fost lovit de niciun glonț, ceva s-a spintecat undeva aproape, când a trecut pe lângă niște corturi care s-au cutremurat și s-au unduit în momentul în care au fost străpunse de gloanțe, și s-a întrebat dacă nu cumva durerea acută, sfredelitoare, din coapsă, era provocată de vreo așchie de lemn sau piatră, ori chiar de os, provenită de la cineva dintr-un cort. „Nu“, a bolborosit el în timp ce s-a îndepărtat șchiopătând, îndreptându-se către cea mai largă breșă din zid. „Nu; nu e de râs. Nu e os. Nu e deloc plăcut.“

O explozie l-a azvârlit în aer într-un cort prin care a și trecut. Simțind țiuituri în urechi, s-a ridicat. A privit în jur și în sus, spre citadelă, al cărui acoperiș începea să reflecte primele raze de soare ale zilei. Nu a mai reușit să vadă modulul. A luat o bucată de stâlp de cort pentru a o folosi drept cârjă; îl durea piciorul.

Praful l-a învăluit, urletele motoarelor avioanelor și vocile ascuțite ale oamenilor l-au străpuns; mirosurile de ars, praf de piatră și de gaze de eșapament l-au sufocat. Rănile căpătate îi vorbeau în limbajele durerii și vătămării, și a trebuit să le asculte, dar nu le-a acordat importanță. A fost izbit, lovit, călcat, s-a împiedicat, s-a simțit la capătul puterilor și a căzut în genunchi, gândindu-se că probabil fusese lovit și de alte gloanțe, dar nu mai era sigur de nimic.

Ajungând în cele din urmă în apropiere de breșă, s-a prăbușit și s-a gândit să rămână întins acolo o vreme. Lumina era mai bună și se simțea obosit. Praful plutea în giulgiuri de culoare palidă. A ridicat ochii spre cerul albastru-deschis și i s-a părut minunat, în ciuda prafului din aer și, ascultând huruitul tancurilor care urcau scrâșnind panta de pietre sfărâmate, a gândit că, la fel ca oriunde, tancurile mai mult scârțâiau decât urlau.

— Domnilor, a spus el în șoaptă către cerul de un albastru turbat, îmi aduc aminte de ceva ce credincioasa Sma mi-a spus cândva, în legătură cu eroismul, care suna cam așa: „Zakalwe, în toate societățile umane pe care le-am analizat, în orice epocă și în orice stat, rareori s-a înregistrat o lipsă de masculi tineri activi și dornici să ucidă și să moară pentru a păstra securitatea, confortul și prejudiciile bătrânilor lor, iar ceea ce tu numești eroism este doar expresia unui lucru simplu, nu ducem niciodată lipsă de idioți“. A oftat. Ei bine, fără îndoială că ea nu a spus orice epocă și stat, deoarece Culturii îi place foarte mult să existe excepții la orice, dar… esența celor spuse de ea… așa cred.

S-a rostogolit, îndepărtându-se de cerul dureros de albastru, pentru a privi praful care făcea totul neclar.

Într-un târziu, fără nicio tragere de inimă, s-a rotit, iar apoi s-a proptit în brațe, apoi în genunchi, a prins în mâini cârja făcută dintr-un stâlp de cort, s-a lăsat cu toată greutatea pe ea, s-a ridicat în picioare și a pornit nesigur spre mormanele de pietre care se prăbușiseră din zid; s-a târât, s-a tras și a înaintat cum a putut până sus, unde zidurile aveau o porțiune netedă și lată, precum drumurile de pe cer, și pe care zăceau cadavrele a zeci de soldați, în jurul cărora erau băltoace de sânge, iar meterezele din apropiere, cenușii din cauza prafului, erau pline de găuri de gloanțe.

A pornit împleticindu-se spre ele, ca și cum abia ar fi așteptat să devină unul dintre cei întinși pe jos. A cercetat cerul în căutarea modulului.

A trecut ceva vreme până când oamenii Culturii au descoperit semnul „Z“ pe care îl alcătuise din cadavrele de pe coama zidurilor, însă în acel limbaj era vorba de o literă complicată, iar el tot greșise.

I

Pe Staberinde nu era aprinsă nicio lumină. Nava părea ghemuită în ceața dimineții, silueta ei neclară arătând ca un con care abia dacă sugera buclele și liniile concentrice ale punților și armelor ei. Un anume efect al cețurilor mlaștinii dintre el și ziguratul navei au făcut-o să arate ca și cum forma ei întunecată nu era legată nicidecum de sol, ci plutea pe deasupra lui, ca un nor întunecat și amenințător.

Urmărea toate acestea cu ochi obosiți, stând pe picioarele aproape epuizate. Aflându-se atât de aproape de oraș și de navă, a putut simți mirosul mării și - având nasul atât de aproape de betonul buncărului - o aromă de var, acră și amară. A încercat să își aducă aminte de grădină și de mirosul florilor, de modul în care proceda câteodată, când bătăliile începeau să pară mult prea ridicole și crude pentru a avea vreun rost, dar de această dată nu a reușit să invoce acel parfum atrăgător, abia reamintit, sau să readucă în minte ceva bun care apăruse din grădină. În schimb, a văzut din nou acele mâini bronzate de pe pulpele palide ale surorii lui, ridicolul scaun alb pe care îl aleseseră pentru partida lor de sex… și apoi și-a adus aminte de ultima oară când văzuse grădina, ultima oară când venise pe domeniu; cu trupe de tancuri, și văzuse haosul și ruina pe care Elethiomel le adusese asupra acelui loc, care fusese ca un leagăn pentru amândoi; marea casă devastată, corabia din piatră năruită, pădurea arsă… și ultima privire aruncată de el spre micuța casă de vară, în care îi găsise, în timp ce dezlănțuise acțiunea pedepsitoare împotriva tiraniei memoriei; tancul, care se hurduca sub el, luminișul deja iluminat de rachete de semnalizare dispărând în flăcări orbitoare, urechile lui, invadate de un sunet care nu era sunet, și căsuța… era încă acolo; proiectilul trecuse prin ea și explodase undeva în pădurea din spatele ei, și lui îi venise să plângă și să strige și să sfârtece totul cu propriile mâini… însă își adusese aminte de bărbatul care stătuse acolo și atunci s-a gândit cum ar putea rata așa ceva, de aceea și-a adunat puterile pentru a râde și a ordonat tunarului să țintească spre treapta de sus a căsuței, și a văzut-o în cele din urmă aruncată în aer. Resturile au căzut în jurul tancului, stropindu-l cu țărână, bucăți de lemn și legături zdrențuite de paie.

Dincolo de buncăr, noaptea era caldă și apăsătoare, arșița de peste zi rămânând încarcerată și apăsată de pământ de greutatea norilor, lipită de sol ca o cămașă îmbibată de sudoare. Probabil că atunci vântul și-a schimbat direcția, pentru că i s-a părut că simte în aer miros de iarbă și fân, adus cale de sute de kilometri dinspre preriile întinse de un vânt care între timp își pierduse orice putere, deoarece mireasma veche devenise stătută. A închis ochii și și-a lipit fruntea de betonul aspru al peretelui buncărului, dedesubtul fantei prin care privise; cu degetele răsfirate ușor pe suprafața dură, grăunțoasă, a simțit materialul cald pătrunzând în carnea lui.

Câteodată nu voia decât ca totul să se termine, iar felul în care avea să se întâmple nu avea nicio importanță. Dispariția însemna totul, simplă, solicitantă și seducătoare, meritând aproape orice. Asta s-a întâmplat când s-a văzut silit să se gândească la Darckense, prizonieră pe corabie, ținută în captivitate de Elethiomel. Știa că ea nu-l mai iubea pe vărul lor, că fusese ceva trecător și juvenil, ceva la care apelase în adolescență ca să-și pedepsească familia pentru o jignire imaginară, pentru favorizarea Livuetei în dauna ei. Poate că în acea perioadă păruse iubire, dar el bănuia că acum până și ea știa că nu fusese vorba de așa ceva. El socotea că Darckense era de fapt ostatică împotriva voinței ei; mulți rămăseseră surprinși când Elethiomel atacase orașul; simpla rapiditate a înaintării făcuse prizonieră jumătate din populație, iar Darckense avusese ghinionul de a fi descoperită în timp ce încerca să plece din haosul aeroportului; Elethiomel trimisese agenți să o caute.

Prin urmare, pentru ea trebuise să continue lupta, chiar dacă ura față de Elethiomel se uscase în inima lui, ura care îl făcuse să lupte atâția ani, iar acum se stingea, uzată de desfășurarea erozivă a îndelungatului război.

Cum de putuse Elethiomel să facă așa ceva? Chiar dacă nu o mai iubea (și monstrul susținea că dorința lui reală era Livueta), cum a putut să o folosească de parcă ar fi fost un proiectil din arsenalul ca o peșteră al unui cuirasat?

Și ce trebuia el să facă drept răspuns? Să o folosească pe Livueta împotriva lui Elethiomel? Să dovedească același gen de cruzime dublată de șiretenie?

Livueta îl învinuia pe el pentru tot ce se întâmplase. Ce trebuia să facă? Să cedeze? Să schimbe o soră cu alta? Să organizeze o încercare nebunească de salvare, care era sortită eșecului?

Încercase să explice că doar un asediu prelungit garanta reușita, dar susținuse ideea de atâtea ori, încât acum începuse să se întrebe dacă avea dreptate.

— Domnule!

S-a întors și a privit siluetele neclare ale comandanților aflați în spatele lui.

— Ce e? s-a răstit el.

— Domnule - vorbea Swaels - domnule, poate că ar trebui să plecăm acum, să ne întoarcem la cartierul general. Norii se risipesc spre est, curând vor apărea zorii… nu trebuie să ne lăsăm prinși în raza lor de acțiune.

— Știu asta, a spus el.

A aruncat o privire spre silueta întunecată a navei Staberinde și a simțit că tresare ușor, ca și cum s-ar fi așteptat ca tunurile ei uriașe să scuipe flăcări chiar atunci, drept spre el. A tras un oblon metalic peste fanta din zid. Vreme de o secundă, în buncăr s-a lăsat întunericul; apoi cineva a aprins luminile gălbui, supărătoare, și au rămas acolo, clipind pe jumătate orbiți.

Au părăsit buncărul; lung și masiv, vehiculul blindat de stat major aștepta în întuneric. Asistenți și ofițeri inferiori au luat poziția de drepți, și-au îndreptat caschetele, au salutat și au deschis portierele. A urcat în vehicul, s-a așezat pe bancheta din spate, acoperită cu blană și i-a urmărit pe trei dintre ceilalți comandanți urmându-l și ocupând bancheta din fața lui. Portiera blindată s-a închis cu un zăngănit; mașina a mârâit și a pornit hurducăindu-se pe terenul accidentat și a pătruns în pădure, îndepărtându-se de forma întunecată care a rămas în noapte.

— Domnule, a spus Swaels, schimbând priviri cu ceilalți doi comandanți. Ceilalți comandanți cu care am discutat…

— Vrei să-mi spui că ar trebui să atacăm; să bombardăm Staberinde până va deveni o epavă în flăcări, iar apoi să trimitem vehicule pe pernă de aer cu soldați, a zis el, ridicând o mână. Știu ce ați discutat și mai știu ce… hotărâri ați luat. Nu mă interesează.

— Domnule, ne dăm seama de încordarea prin care treci deoarece sora ta este prizonieră pe navă, dar…

— Swaels, asta nu are nicio legătură cu ceea ce vreau, i-a spus el. Mă insulți sugerând că acest lucru mă face să fiu rezervat. Motivele mele sunt militare și întemeiate, și cel mai important dintre toate este că dușmanul a reușit să creeze o fortăreață care, deocamdată, este inexpugnabilă. Trebuie să așteptăm până la inundațiile de iarnă, când flota va putea naviga prin estuar și canal, pentru a angaja lupta cu Staberinde pe picior de egalitate; trimiterea de avioane sau încercarea de a declanșa un duel de artilerie ar fi culmea neghiobiei.

— Domnule, a spus Swaels. Chiar dacă suferim mult pentru că trebuie să te contrazicem, noi am dori totuși să…

— Păstrează tăcerea, comandant Swaels, a spus el cu răceală în glas. Celălalt bărbat a înghițit în sec. Mă frământă destule probleme ca să fie nevoie să mă preocupe aiurelile care trec drept planificări militare serioase ale ofițerilor mei superiori sau, aș putea adăuga, înlocuirea acelor ofițeri.

O vreme, nu s-a auzit decât zgomotul mârâit și îndepărtat al motorului vehiculului. Swaels a părut șocat; ceilalți doi comandanți au rămas cu privirile ațintite în podeaua mochetată. Pe fața lui Swaels a apărut o pojghiță de sudoare. A înghițit din nou în sec. Glasul motorului chinuit a părut să amplifice tăcerea din cabină, în timp ce bărbații erau zdruncinați și cutremurați; apoi vehiculul a ajuns pe un drum căptușit cu ceva metalic și a căpătat viteză, făcându-l pe Zakalwe să se lipească de spătar și pe cei trei ofițeri din fața lui să se încline spre el, după care au revenit pozițiile inițiale.

— Domnule, sunt pregătit să lă…

— Chiar trebuie să continuăm? s-a plâns el, sperând să-l facă pe Swaels să tacă. Nu puteți să mă scutiți măcar de povara asta minoră? Nu vă cer decât să procedați așa cum se cuvine. Nu vreau neînțelegeri; să luptăm contra dușmanului, nu între noi.

— … să lăsăm personalul, dacă asta dorești, a continuat Swaels.

În acel moment a fost ca și cum zgomotul motorului nu a pătruns deloc în cabină; o tăcere înghețată - nu a rămas doar în aer, ci și în expresia de pe fața lui Swaels și în corpurile nemișcate și încordate ale celorlalți doi comandanți - a părut să se aștearnă asupra celor patru, ca respirația atotcunoscătoare a unei ierni care avea să vină abia peste jumătate de an. A simțit dorința de a închide ochii, dar nu putea da dovadă de o asemenea slăbiciune. Și-a ținut privirea ațintită asupra bărbatului din fața sa.

— Domnule, mă văd obligat să-ți spun că dezaprob drumul pe care îl urmezi, și nu sunt singurul. Domnule, te rog să mă crezi că eu și ceilalți comandanți te iubim la fel de mult cum ne iubim țara, din toată inima. Dar din cauza acelei iubiri, nu putem rămâne deoparte în timp ce tu arunci la gunoi tot cea ce reprezinți și ceea ce credem noi încercând să reparăm o hotărâre greșită.

A văzut că Swaels își împreunase mâinile, ca și cum l-ar fi implorat. Niciun gentleman din naștere, a gândit el, aproape în vis, nu ar trebui să înceapă o frază cu nefericitul cuvânt „dar“…

— Domnule, crede-mă că îmi doresc să fi greșit. Eu și ceilalți comandanți am făcut totul pentru a încerca să acceptăm ideile tale, dar nu putem. Domnule, dacă ții la vreunul dintre comandanți, te implorăm, mai gândește-te. Îndepărtează-mă dacă socotești că așa se cuvine, pentru că ți-am vorbit astfel; trimite-mă în fața Curții Marțiale, degradează-mă, șterge-mi numele din lista ofițerilor superiori, dar, domnule, mai gândește-te, cât mai e timp.

Au rămas toți neclintiți, în timp ce vehiculul a continuat să înainteze huruind, înclinându-se când și când la curbe, virând stânga-dreapta sau dreapta-stânga pentru a evita gropile adânci și… probabil că toți arătăm, a gândit el, așa cum stăm aici, înghețați în lumina gălbuie și scăzută, ca niște morți care încep să intre în rigor mortis.

— Oprește mașina, s-a auzit spunând.

Apăsase deja cu degetul butonul intercomului. Vehiculul a scos câteva scrâșnete și apoi s-a oprit. A deschis portiera. Swaels rămăsese cu ochii închiși.

— Coboară, i-a spus el.

Swaels a arătat brusc ca un bătrân primind una dintre multele lovituri. Era ca și cum s-a fi stafidit, prăbușindu-se din interior. O rafală de vânt călduț a amenințat să închidă din nou portiera; cu o mână, el a ținut-o deschisă.

Swaels s-a aplecat în față și, încet, a coborât din vehicul. A rămas un moment pe marginea drumului; conul de lumină aruncat de becurile din interiorul automobilul destinat șefilor a trecut peste fața lui, apoi a dispărut.