— Nu? a spus Erens, sincer surprins. La naiba, și eu care credeam că sunt cel cinic.

— Nu e cinism, a spus el fără nicio inflexiune în glas. Eu cred că oamenii supraevaluează discuțiile în contradictoriu doar pentru că le place să se audă vorbind.

— A, bravo, mulțumesc.

— E reconfortant, presupun. 

A urmărit stelele rotindu-se, ca niște cochilii absurd de lente văzute noaptea: înălțându-se, ajungând la apogeu, prăbușindu-se… (Și și-a amintit că și stelele vor exploda într-o bună zi.)

— Cei mai mulți oameni nu sunt pregătiți să își schimbe părerile, a spus el. Și cred că ei știu în sufletul lor că alți oameni sunt la fel, și un motiv pentru care oamenii se înfurie când se ceartă este că își dau seama de asta când își prezintă scuze.

— Scuze, da? Ei, dacă ăsta nu e cinism, ce mai e? a pufnit Erens.

— Da, scuze, a spus el, pe un ton pe care probabil Erens l-a interpretat ca trădând o undă de amărăciune. Cred cu tărie că lucrurile în care cred oamenii sunt de obicei cele pe care le simt instinctiv ca fiind corecte; scuzele, justificările, lucrurile pentru care trebuie să discuți în contradictoriu, apar mai târziu. Ele constituie partea cea mai puțin importantă a credinței. De aceea îi poți distruge, poți câștiga o argumentație, poți dovedi că persoana cealaltă greșește, și totuși ei cred ceea ce au crezut încă de la început. S-a uitat la Erens. Ai atacat problema nepotrivită.

— Și ce sugerezi, profesore, în cazul în care cineva nu trebuie să se complacă în această inutilă… ocupație?

— Să fie de acord că trebuie să nu fie de acord, a spus el. Sau să lupte.

— Să lupte?

El a ridicat din umeri.

— Ce altă soluție mai rămâne?

— Să negocieze?

— Negocierea este o modalitate de a ajunge la o concluzie; este genul de concluzie la care mă refer.

— Care, în esență, înseamnă să nu fii de acord sau să lupți?

— Dacă se ajunge la asta.

Erens a rămas tăcut o vreme, a tras din pipă până când licărirea roșiatică a scăzut, după care a spus:

— Ai măcar experiență militară?

El a rămas cu ochii spre stele. În cele din urmă, a întors capul și l-a privit pe Erens.

— Cred că războiul ne-a făcut pe toți să avem experiență militară, nu?

— Hm, a făcut Erens.

Apoi amândoi au urmărit câmpul de stele care se mișca încet.

În două rânduri, în adâncimile navei adormite, a fost cât pe ce să ucidă pe cineva. De fiecare dată pe altcineva.

S-a oprit pe coridorul exterior, lung și spiralat, cam pe la mijlocul navei, unde se simțea foarte ușor pe picioare, iar fața îi era puțin îmbujorată din cauza efectului pe care îl are presiunea arterială normală în condiții de atracție redusă. Nu avusese intenția de a vedea vreunul dintre oamenii conservați - adevărul era că nu se gândea la ei decât într-un mod cât se putea de abstract - însă brusc a vrut să știe ceva mai mult despre persoana adormită decât luminița roșie. S-a oprit în dreptul unuia dintre sertarele-sicriu.

După ce se oferise să facă parte din echipaj i se arătase cum funcționau și, la scurt timp după ce fusese readus la viață, fusese instruit încă o dată în privința procedurilor de urmat. A aprins luminile costumului, a scos tabloul de control al sertarului și, atent - folosind un deget înmănușat -, a tastat codul despre care Erens spusese că întrerupea funcționarea sistemului de monitorizare al navei. S-a aprins o luminiță albastră. Cea roșie a rămas aprinsă; dacă devenea intermitentă, însemna că nava știa că se întâmpla ceva rău.

A descuiat dulapul; apoi a făcut sertarul să gliseze afară.

A văzut numele femeii imprimat pe o fâșie din plastic prinsă de capătul în care se afla capul ei. Era o persoană pe care nu o cunoștea, a gândit el. A deschis capacul interior.

A privit chipul calm, de o paliditate mortală, al femeii. Luminile costumului erau reflectate de acoperământul boțit din plastic care o înfășura, asemenea ambalajului unei jucării pe care o cumperi dintr-un magazin. Tuburi îi pătrundeau în gură și nas, pornind de undeva de sub femeie. Un ecran mic a licărit pe unitatea pentru cap, deasupra părului prins la spate. S-a uitat; femeia părea în formă bună pentru cineva aproape mort. Avea mâinile încrucișate peste pieptul tunicii din hârtie pe care o purta. S-a uitat la unghiile ei, așa cum spusese Erens. Foarte lungi, dar văzuse oameni cu unghii și mai lungi.

S-a uitat la tabloul de comandă și a introdus alt cod. Pe toată suprafața comenzii au apărut lumini intermitente; cea roșie a rămas stinsă, dar celelalte se aprinseseră. A deschis o ușiță roșie cu verde aflată la extremitatea unității pentru cap. Dinăuntru a scos o sferă mică alcătuită din câte se părea din fire fine de culoare verde, conținând un cub de gheață albastră. Un compartiment aflat alături îi oferea acces la un comutator acoperit. A dat capacul deoparte și a dus degetul spre comutator.

Avea în față tiparele înregistrate ale creierului femeii, stocate ca rezervă în cubul albastru. Ușor de strivit. Cu cealaltă mână, având degetul așezat pe comutatorul mic, îi putea opri viața.

S-a întrebat dacă va face asta și a părut că așteaptă o vreme, ca și cum s-ar fi așteptat ca o parte a minții lui să preia controlul asupra lui. În două rânduri a avut impresia că a simțit inițierea impulsului de a apăsa pe comutator și, o clipă apoi, ar fi putut să facă asta, dar de fiecare dată și-a suprimat îndemnul. Și-a lăsat degetul pe comutator, s-a uitat la cubul mic, aflat într-o cușcă protectoare. S-a gândit că era remarcabil și în același timp ciudat de trist că întreaga minte a unei ființe umane putea fi conținută în ceva atât de mic. Apoi s-a gândit că un creier uman nu era cu mult mai mare decât cubul albastru și folosea resurse și tehnici mult mai vechi, și, drept urmare, nu era mai puțin impresionant (însă la fel de trist).

A închis sertarul în care femeia își dormea somnul înghețat și și-a continuat plimbarea în ritm lent spre centrul navei.

— Nu știu povești.

— Toată lumea știe povești, i-a zis Ky.

— Eu, nu. Adică povești adevărate.

— Ce înseamnă povești „adevărate“? a pufnit Ky.

Se aflau în salonul echipajului, înconjurați de gunoaie.

El a ridicat din umeri.

— Una interesantă. Pe care oamenii să vrea să o asculte.

— Oamenii vor să audă diferite lucruri. Ceea ce o persoană socotește o poveste adevărată ar putea să nu-i placă alteia.

— Ei bine, pot accepta doar ceea ce socotesc eu drept o poveste adevărată, și nu am niciuna. Cu alte cuvinte, nu am povești pe care să vreau să le spun.

— A, așa mai vii de acasă, a spus Ky dând din cap.

— Întocmai.

— Ei, atunci spune-mi în ce crezi, l-a invitat Ky aplecându-se spre el.

— De ce aș face-o?

— De ce nu ai face-o? Povestește-mi doar pentru că te rog.

— Nu.