Apoi și-a așezat paharul pe un raft.

— Poftim? a făcut el. A aruncat o privire spre dronă, care adoptase o expresie neutră. Diziet, despre ce vorbești?

— Zakalwe, a spus ea, clipind des și încercând să se uite spre el. S-a încheiat un târg; tu trebuie să pleci.

El a privit-o concentrat.

— Și care e târgul ăsta, Diziet? a întrebat el cu glas slab.

— A existat un… mic ajutor acordat Imperiului de către facțiunea Umaniștilor, a zis ea, pășind spre un perete, apoi revenind, vorbind, nu către el, ci către dalele din gresie și mochetei de pe podea. Ei au… investit în ceea ce se întâmplă aici. Întreaga structură a înțelegerii, fragilă cum a fost, a depins de triumful Imperiului aici. S-a oprit, a aruncat o privire spre dronă, după care și-a mutat ochii în altă parte. Toți au fost de acord cu ceea ce avea să se întâmple aici, până în urmă cu câteva zile.

— Așadar, a spus el încet, punându-și deoparte propriul pahar și așezându-se pe un fotoliu masiv, care arăta ca un tron, am stricat totul răsturnând situația față de Imperiu, nu-i așa?

— Da, a spus Sma și a înghițit în sec. Da, așa s-a întâmplat. Îmi pare rău. Și știu că e o nebunie, dar așa stau lucrurile aici, așa sunt oamenii aceștia. Umaniștii sunt deocamdată dezbinați, și există facțiuni interne care s-ar sluji de orice scuză pentru a abandona această înțelegere, indiferent cât de subțire ar fi ea. Ar putea chiar să distrugă totul. Nu putem risca asta. Imperiul trebuie să învingă.

El a rămas pe banchetă și a privit spre măsuța din fața lui. Apoi a oftat.

— Am înțeles. Și tot ce trebuie să fac este să plec?

— Da, vii cu noi.

— Și ce se va întâmpla după aceea?

— Înalții preoți vor fi răpiți de un comando imperial, adus de un avion controlat de Umaniști. Citadela de aici va fi cucerită de trupele aflate afară; s-au planificat raiduri aeriene împotriva cartierelor generale de pe câmpul de luptă; acestea ar trebui să se desfășoare fără mari vărsări de sânge. Dacă va fi nevoie, în cazul în care forțele armate vor ignora apelul transmis de înalții preoți de a depune armele, avioanele, tancurile, piesele de artilerie și camioanele vor fi scoase din acțiune. După ce vor vedea câteva avioane și tancuri lovite de lasere din spațiu, este de așteptat că armata nu va mai lupta.

Sma a încetat să se mai plimbe de colo până colo, și s-a oprit în fața lui, de cealaltă latură a măsuței.

— Totul trebuie să se întâmple mâine în zori. Zakalwe, ar trebui să fie fără vărsare de sânge. Ai face bine să pleci chiar acum; e preferabil. Zakalwe a auzit-o cum expiră. Te-ai descurcat… sclipitor, Cheradenine. Ți-a mers; ai reușit; l-ai adus pe Beychae… l-ai făcut să fie motivat, în fine. Îți suntem recunoscători. Suntem foarte recunoscători, și nu ne vine ușor să afirmăm asta.

El a ridicat o mână pentru a o opri. A auzit-o oftând. A ridicat ochii de la măsuță și a privit-o în ochi.

— Nu pot pleca imediat. Mai trebuie să fac câteva lucruri. Aș prefera ca voi să plecați acum și să reveniți. Preluați-mă mâine-dimineață, în zori. A clătinat din cap. Până atunci nu îi părăsesc.

Sma a deschis gura, apoi a închis-o, după care a aruncat o privire spre dronă.

— Bine, Zakalwe, vom reveni mâine. Eu…

— Nicio problemă, Diziet, a întrerupt-o el cu calm, apoi s-a ridicat încet. S-a uitat în ochii ei; ea s-a văzut silită să-și mute privirea de la el. Voi face cum spuneți voi. La revedere.

Nu i-a întins mâna pentru a-și lua rămas-bun.

Urmată de dronă, Sma a ieșit pe ușă.

Sma s-a uitat peste umăr. El a dat din cap; ea a șovăit, a părut să considere că era mai bine să tacă și a trecut pragul ușii.

Și drona s-a oprit în același loc.

— Zakalwe, a spus ea. Aș vrea să-ți mai spun că…

— Ieși! a răcnit el și în aceeași clipă s-a răsucit, a prins măsuța cu o mână și a aruncat-o cu toată puterea spre mașina plutitoare.

Masa s-a izbit de un câmp invizibil și s-a prăbușit cu zgomot pe podea; drona a ieșit, iar ușa s-a închis.

Zakalwe a rămas o vreme cu ochii ațintiți spre ea.

II

Pe vremea aceea era tânăr. Amintirile îi rămăseseră proaspete. Le-a discutat câteodată cu oamenii înghețați, care păreau să doarmă, în timp ce rătăcise prin nava întunecată și rece și, în tăcere, se întrebase dacă era cu adevărat nebun.

Experiența de a fi congelat și de a fi trezit apoi nu reușise să îi estompeze amintirile; ele rămâneau precise și luminoase. Sperase că pretențiile lor privind congelarea erau exagerat de optimiste și că în acel proces creierul pierdea măcar o mică parte din informații; în secret, își dorise ca acea uzură să funcționeze, dar fusese dezamăgit. Procesul de încălzire și reînviere era de fapt mai puțin traumatizant și derutant decât recuperarea după pierderea cunoștinței, ceva ce i se întâmplase de câteva ori în cursul vieții. Reînvierea era mai lină, dura mai mult și părea mult mai plăcută; de fapt, semăna cu trezirea după un somn sănătos.

După ce efectuaseră analizele medicale și îl socotiseră sănătos, l-au lăsat singur timp de două ore. Învelit într-un prosop mare și gros, s-a ridicat în șezut pe pat și - precum cineva care își pipăie un dinte bolnav cu limba sau degetul, incapabil să înceteze a verifica dacă durerea săgetează din când în când - și-a rechemat amintirile, derulând numele adversarilor vechi și recenți pe care sperase că îi lăsase undeva în bezna și gerul spațiului.

Întregul lui trecut era prezent, cu tot ce fusese greșit și corect.

Nava se numea Prieteni absenți; călătoria ei avea să dureze peste un secol. Într-un fel, era un voiaj de compasiune; serviciile ei fiind donate de proprietarii ei extratereștri pentru a ajuta la alinarea efectelor ulterioare unui război cumplit. Nu-și meritase locul pe navă și folosise documente false și alt nume pentru a-și asigura scăparea. Se oferise voluntar să fie trezit aproape de mijlocul călătoriei pentru a face parte din echipajul uman, deoarece socotise că ar fi fost păcat să călătorească prin spațiu fără să îl cunoască, fără să îl aprecieze și fără să privească vidul. Cei care doreau să îndeplinească îndatoriri ca membri de echipaj urmau să fie drogați pe planetă, duși în spațiu lipsiți de cunoștință, congelați acolo, pentru ca apoi să se trezească pe altă planetă.

Acest lucru i s-a părut nedemn. Să fie tratat ca și cum ar fi fost o încărcătură.

Când l-au trezit, ceilalți doi membri de echipaj erau Ky și Erens. Acesta din urmă ar fi trebuit să revină în rândul celor congelați cu cinci ani înainte, după câteva luni de serviciu pe navă, dar hotărâse să rămână treaz până când vor ajunge la destinație. Ky fusese readus la viață trei ani mai târziu și ar fi trebuit să revină la starea de somn, pentru a fi înlocuit după câteva luni de următoarea persoană de pe listă, dar la acea dată Erens și Ky începuseră să se certe, și niciunul dintre ei nu a vrut să fie primul care să revină la staza congelării; situația de impas ținuse doi ani și jumătate, timp în care nava masivă și lentă s-a deplasat tăcută și glacială prin dreptul luminilor cât gămălia de bold care erau stelele. În cele din urmă, cei doi îl treziseră, deoarece era următorul pe listă, iar ei doreau să aibă și alt partener de conversație. De regulă, totuși, el stătea în secțiunea rezervată echipajului și îi asculta pe cei doi certându-se.

— Mai sunt cincizeci de ani de călătorie, i-a reamintit Ky lui Erens.

Erens a făcut un semn cu o sticlă.

— Pot aștepta. Nu e o veșnicie.

Ky a făcut semn către sticlă.

— O să te sinucizi cu băutura aia și cu celelalte porcării pe care le iei. Nu vei reuși. N-o să mai vezi razele soarelui și nici nu vei mai gusta ploaia. Nu mai reziști nici măcar un an, darămite cincizeci; ar trebui să te culci la loc.

— Dar acela nu e somn.

— Indiferent cum ții să-i spui, ar trebui să dormi; lasă-te congelat din nou.

— Păi, nu e nici măcar o congelare adevărată… nici înghețare.

Erens părea deopotrivă iritat și nedumerit.

Bărbatul pe care îl treziseră s-a întrebat de câte sute de ori se încontraseră cei doi pe tema aceea.

— Ar trebui să te întorci în cubiculul tău rece, așa cum se cuvenea să o faci acum cinci ani, și când te trezești să-i lași să te trateze pentru dependențele de care suferi, a spus Ky.