— Nava mă tratează deja, a spus Erens cu un soi de demnitate lentă de alcoolic. Mă aflu într-o stare de grație cu entuziasmul meu, într-o grație încordată în mod sublim.

Spunând acestea, Erens a dus sticla la gură și a golit-o.

— O să te sinucizi.

— E viața mea.

— Ne-ai putea ucide și pe noi; pe toți cei de pe navă, inclusiv pe cei care dorm.

— Nava își poartă singură de grijă, a spus oftând Erens, apoi s-a uitat în jur prin salonul echipajului. Era singurul loc murdar de pe navă. Roboții făceau curățenie peste tot, dar Erens reușise să șteargă salonul echipajului din memoria navei, astfel că locul arăta de-a dreptul mizer. Erens s-a întins și a dărâmat cu piciorul două căni reciclabile de pe masă.

— Hâm, a făcut Ky. Nu cumva ai deteriorat nava după ce te-ai jucat cu programele?

— Nu m-am jucat, a spus Erens, rânjind discret. Am modificat câteva dintre programele de bază pentru curățenie; nava nu ne mai vorbește și ne permite să facem zona asta să pară locuită; asta e tot. N-a fost vorba de ceva care să pună nava să intre în vreo stea sau să înceapă a crede că e umană și să se întrebe întins picioarele și mai mult alunecând pe canapeaua murdară, iar ghetele lui au zgâriat tăblia mânjită a mesei. Darac, înțelegi, nu-i așa?

— Nu știu ce să spun, a recunoscut el (se obișnuise să răspundă la numele de Darac, sau domnul Livu, sau pur și simplu Livu). Presupun că dacă știi ce faci nu e nicio primejdie. Erens a părut încântat. Pe de altă parte, multe dezastre au fost provocate de oameni care își închipuiau că știu ce fac.

— Amin, a spus Ky cu un aer triumfător și s-a aplecat cu o atitudine agresivă spre Erens. Ai văzut?

— Așa cum s-a exprimat prietenul nostru, a ținut Erens să aibă ultimul cuvânt și a întins mâna după o altă sticlă, nu știe ce să spună.

— Ar trebui să te alături celor care dorm, a spus Ky.

— Nu dorm.

— Nu ar trebui să fii treaz; echipajul e compus în general din doi oameni.

— Atunci du-te tu.

— Nu e rândul meu. Tu te-ai trezit primul.

I-a lăsat să se certe.

Câteodată îmbrăca un costum spațial și ieșea prin ecluză spre secțiunile de depozitare care se aflau în vid. Acestea constituiau cea mai mare parte a navei; peste nouăzeci nouă la sută din ea. La un capăt al navei exista o minusculă unitate de propulsie și chiar și o unitate de locuit la capătul celălalt, și, între ele, corpul umflat, doldora de strigoi.

S-a plimbat pe coridoarele reci și întunecate, privind într-o parte și-n alta la unitățile de dormit. Arătau ca niște sertare ale unui dulap; fiecare era capătul a ceva semănând cu un sicriu. Pe fiecare asemenea sertar sclipea o luminiță roșie, astfel că, aflat pe unul dintre coridoarele care mergeau într-o spirală blândă, cu luminile costumului stinse, acele scântei mici, arzând continuu, se unduiau, creând zăbrele rubinii, pliate peste întuneric, precum un coridor infinit de sori giganți de culoare roșiatică, aranjați parcă de un zeu obsedat de ordine.

Mergând în spirala care urca treptat, îndepărtându-se de unitatea de locuit pe care o socotea întotdeauna ca fiind capul navei, a înaintat prin corpul ei întunecat și tăcut. De obicei, urmărea coridorul exterior, doar pentru a aprecia dimensiunile navei. Pe măsură ce urca, falsa atracție gravitațională a navei scădea treptat. În cele din urmă, mersul se transforma într-o serie de salturi glisante, în care îi era mai ușor să atingă tavanul decât să înainteze. Pe sertarele-sicriu existau mânere; le folosea când mersul devenea ineficient, trăgându-se spre mijlocul navei, care - când se apropia de el - transforma, în unele locuri, un zid de sertare-sicriu în podea, și celălalt zid în tavan. Stând sub un coridor radial, sărea în sus, plutea spre ceea ce acum era tavanul, în timp ce coridorul radial devenea un horn. Se prindea de un mâner de sertar și se folosea de altele, urcând spre centrul navei.

Prin centrul navei Prieteni absenți trecea un puț de lift care se întindea de la unitatea de locuit până la unitatea de propulsie. Exact în centrul navei chema liftul, asta dacă el nu se afla deja acolo de la precedenta explorare.

După ce sosea liftul, urca în el și plutea în interiorul cilindric, iluminat gălbui. Scotea un pix sau o lanternă mică și o plasa în mijlocul cabinei, apoi o urmărea, așteptând să vadă dacă o așezase exact în centrul masei navei care se rotea încet pentru a rămâne acolo unde o lăsase. În cele din urmă ajunsese atât de bun la asta, încât își petrecea ore în șir acolo, lăsând câteodată aprinse luminile costumului și ale liftului (dacă folosea pixul) sau stinse (dacă folosea lanterna), urmărind micul obiect, așteptând ca propria dexteritate să se dovedească mai mare decât răbdarea, așteptând - cu alte cuvinte, putea recunoaște față de sine - ca o parte a obsesiei lui să o învingă pe cealaltă.

Dacă pixul sau lanterna se mișca și se lipea de pereții sau de podeaua cabinei de lift, ori aluneca pe ușa deschisă, atunci trebuia să plutească, să urce (să coboare) și apoi să se tragă înapoi și să se întoarcă pe drumul pe care ajunsese acolo. Dacă obiectul rămânea neclintit în mijlocul cabinei, își îngăduia să ducă liftul înapoi spre unitatea de locuit.

— Hai, Darac, a spus Erens aprinzându-și pipa, ce te-a adus în călătoria asta cu sens unic, ia zi?

— Nu vreau să vorbesc despre asta.

Apoi a pornit instalația de ventilație ca să scape de fumul de drog al pipei lui Erens. Se aflau în caruselul de vizionare, singurul loc de pe navă de unde se puteau vedea direct stelele. Se ducea acolo din când în când, deschidea obloanele și urmărea stelele rotindu-se lent deasupra capului. Câteodată încerca să citească poezie.

Și Erens vizita caruselul singur, dar Ky n-o mai făcea; Erens bănuia că, văzând nimicul mut de afară și punctele singuratice care erau alți sori, lui Ky i se făcea dor de casă.

— De ce nu vrei? a întrebat Erens.

El a clătinat din cap și, privind spre întuneric, s-a rezemat de spătarul canapelei.

— Nu e treaba ta.

— Îți spun de ce am venit pe navă dacă îmi spui și tu motivul tău, a spus Erens zâmbind, făcând cuvintele să sune copilărești, conspirative.

— Lasă-mă, Erens.

— Povestea mea e interesantă; vei rămâne fascinat.

— Sunt convins, a spus el oftând.

— Dar nu ți-o spun decât după ce o aflu pe a ta. Nici nu știi ce pierzi.

— Ei bine, va trebui să mă împac cu ideea asta, a spus el.

A redus iluminatul din carusel până când cel mai strălucitor lucru a rămas fața lui Eren, roșiatică de la lumina reflectată de ea la fiecare fum tras din pipă. Când Erens i-a oferit drogul, a refuzat cu o mișcare a capului.

— Prietene, trebuie să te descarci, i-a spus Erens, lăsându-se pe spătar. Îmbată-te; împărtășește-ți problemele.

— Care probleme?

În întuneric, a văzut că Erens a clătinat din cap.

— Nu e nimeni pe nava asta care să nu aibă probleme, prietene. Nu există nimeni aici care să nu fugă de ceva.

— A, acum ai devenit psihiatrul navei, nu?

— Hei, serios, nimeni nu se va întoarce, nu-i așa? Nimeni de pe navă nu se întoarce acasă. Jumătate dintre cei pe care îi cunoaștem probabil că au murit deja, iar cei care încă trăiesc vor muri până vom ajunge la destinație. Așadar, dacă nu mai putem vedea persoanele pe care le cunoșteam, și probabil nici nu ne vom mai vedea căminul, trebuie să fie ceva al naibii de important și ceva foarte rău, ceva rău de tot care să determine pe cineva să plece astfel. Toți fugim de ceva, că e vorba fie de ceva ce am făptuit, fie de ceva ce ni s-a făcut.

— Poate că unora le place să călătorească.

— Asta-i o prostie; nimănui nu-i place să călătorească atât de mult.

El a ridicat din umeri.

— Cum spui.

— Uf, Darac, hai, ceartă-te cu mine, ce naiba?

— Nu cred în certuri, a spus el privind în beznă (și a văzut o navă uriașă, supremă, înconjurată de straturi și niveluri de armament și blindaj, întunecată în lumina de fundal a crepusculului, dar nu moartă).