— Cum de ți-ai dat seama că am legături cu Circumstanțele Speciale? a întrebat el, rezemându-se de spătar.
— A! Cât de tare mă îndeamnă orgoliul să afirm că pur și simplu am ghicit, să arăt cât de inteligent sunt… dar am auzit că la bord urma să sosească un nou recrut, i-a spus străinul. Și că era vorba de un bărbat, ființă umană. Tu… ai aerul potrivit, dacă-mi permiți să mă exprim astfel. Și ai… pus întrebările potrivite.
— Și tu ești în CS?
— De zece ani standard.
— Crezi că ar trebui să fac asta? Să lucrez pentru ei?
— A, sigur; îmi închipui că e mai bine decât ceea ce ai lăsat în urmă, nu?
Amintindu-și viforul și gheața, el a făcut un gest din umeri.
— Așa cred.
— Îți place să lupți, nu-i așa?
— Mda, uneori, a recunoscut el. Mă pricep la asta, așa se spune. Dar eu nu sunt neapărat convins.
— Nimeni nu învinge tot timpul, a spus creatura. Oricum nu datorită priceperii, iar Cultura nu crede în noroc, sau cel puțin nu crede că el este transferabil. Probabil că le place atitudinea ta, asta e tot. Hi-hi.
Străinul a râs discret.
— Câteodată am impresia că priceperea în luptă este un mare blestem, a spus creatura. Când lucrez pentru acești oameni mă simt eliberat de o parte de răspundere. Nu am avut niciodată motive să mă plâng. Străinul și-a scărpinat corpul, a coborât ochii și-a cules ceva din porțiunea în care Zakalwe a bănuit că ar fi trebuit să se afle pântecul lui și l-a mâncat. Desigur, nu trebuie să te aștepți să ți se spună tot timpul adevărul. Poți insista ca ei să ți-l spună, dar s-ar putea să nu te folosească cât de des ar dori; câteodată vor ca tu să nu știi că lupți de partea nepotrivită. Sfatul meu este să procedezi așa cum ți se cere; provocarea e mai mare.
— Și te atrage provocarea?
— În parte da, în parte este vorba de onoarea familiei mele; SE a făcut cândva ceva pentru poporul meu, și noi nu putem admite ca ei să ne ia onoarea acceptând ceva fără a da nimic în schimb. Voi lucra pentru ei până când se stinge acea datorie.
— Și cât va ține asta?
— A, toată viața, a spus creatura rezemându-se de spătar, un gest pe care Zakalwe l-a socotit drept echivalentul surprizei. Până mor, desigur. Dar cui îi pasă? Cum spuneam; e distractiv. Uite. A lovit cu bolul în tăblia mesei pentru a atrage o tavă aflată în trecere. Să mai bem ceva și să vedem cine se îmbată primul.
— Tu ai mai multe picioare a spus el zâmbind. Cred că eu aș cădea mai repede.
— Da, dar cu cât există mai multe picioare, cu atât se încurcă mai ușor între ele.
— Ai dreptate.
A așteptat să i se aducă un pahar.
Într-o parte era o mică terasă și un bar, iar în cealaltă, un spațiu aerisit. Nava, VSG-ul, era mai mare decât marginile sale vizibile. Corpul ei era străpuns de nenumărate terase, balcoane, pasarele, ferestre deschise și arcade. O bulă de aer imensă, de formă eliptică, înconjura nava, menținută de diferite câmpuri, care alcătuiau împreună corpul real - deși lipsit de substanță - al Vehiculului.
A luat paharul plin și apoi a urmărit un deltaplan cu aripi din hârtie și motor cu pistoane care a trecut prin dreptul terasei; a fluturat mâna în semn de salut, apoi a clătinat din cap.
— Pentru Cultură, a spus el, ridicând paharul spre străin. Acesta l-a imitat. Pentru lipsa ei totală de respect față de lucrurile mărețe.
— De acord, a spus străinul, apoi au golit paharele.
Mai târziu, a aflat că numele străinului era Chori. A descoperit că era femelă doar în urma unei remarci întâmplătoare, iar acest lucru i s-a părut extrem de amuzant.
A doua zi dimineață s-a trezit ud leoarcă și mahmur, întins sub o cascadă mică, într-o vale din secțiunea de accelerație; ținându-se cu cele opt picioare ca niște cârlige, Chori atârna de o balustradă și scotea când și când un sunet ca un zornăit pe care el l-a interpretat drept sforăit.
În prima noapte pe care a petrecut-o cu o femeie a crezut că aceasta va muri; a crezut că o ucisese. A părut să aibă orgasm în același timp cu el, dar apoi - din câte a avut el impresia - a suferit o criză; a început să urle și să îl strângă nebunește. Pentru câteva momente l-a săgetat gândul îngrozitor, oribil, că, în ciuda aparentei similitudini a fiziologiei lor, rasa lui și specia metisată a Culturii se deosebeau și a crezut că sămânța lui era ca un acid în trupul femeii. A trăit senzația că ea încerca să îi frângă șira spinării cu brațele și picioarele. A încercat să se smulgă și s-a străduit să înțeleagă ce se petrecuse, ce făcuse, ce putea face.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea gâfâind.
— Poftim? Cu mine, nimic! Ce ai pățit tu?
Cu o expresie de nedumerire, ea a făcut un gest din umeri.
— Am avut orgasm, asta a fost tot; ce s-a…? Ah! Și făcând ochii mari, și-a dus o mână la gură. Am uitat. Iartă-mă. Tu nu ești… Vai de mine. Apoi a chicotit. Ce jenant.
— Ce anume?
— Ei bine… noi… cum să spun? Durează mai… ține… mai mult, ai înțeles?
Nu credea să fi auzit până atunci despre fiziologia modificată a oamenilor Culturii. Nu acceptase ideea că aceștia se schimbaseră atât de mult. Nu crezuse că ei preferau să prelungească asemenea momente de plăcere, fără a mai vorbi de faptul că dețineau nenumărate glande secretoare de droguri care le puteau amplifica aproape orice trăire (inclusiv sexul).
Cu toate astea, într-un fel, era explicabil, și-a spus el. Mașinile lor putea face totul mai bine decât oamenii; nu avea rost să zămislească superoameni ca putere sau inteligență, pentru că dronele și Mințile lor erau mai eficiente ca materie și energie în ambele domenii. Dar plăcerea… ei bine, asta era o altă chestiune.
La ce altceva mai era bună forma umană?
A presupus că, într-un fel, o asemenea unitate de intenție era admirabilă.
