— Crestături.
— Exact, a spus Beychae zâmbind.
S-a retras și a privit conul crestat ca întreg.
— E un labirint!
Labirint. În grădină existase un labirint. Copiii îl învățaseră pe de rost, deveniseră prea familiari cu el și îl foloseau doar când la casa mare soseau în vizită copii care nu le plăceau; îi lăsau să se rătăcească prin el ore în șir.
— Da, a spus Beychae, dând din cap. Începeau cu mărgele colorate sau pietricele și încercau să ajungă până la buză. S-a uitat mai de aproape. Se spune că exista o modalitate de a-l transforma într-un joc, pictând linii care împărțeau fiecare inel în segmente; se puteau folosi mici punți din lemn și piese de blocare ca niște pereți pentru a ușura înaintarea proprie sau pentru a împiedica deplasarea rivalilor.
În lumina tot mai scăzută Beychae și-a mijit ochii pentru a vedea mai bine.
— Hm. Vopseaua s-a șters.
A privit sutele de crestături minuscule de pe suprafața conului - ca un model al unui vulcan uriaș, a gândit el - și a surâs. A oftat, apoi s-a uitat la ecranul fixat la încheietura mânecii costumului și a încercat să apese din nou butonul de urgență. Nu a primit răspuns.
— Încerci să contactezi Cultura?
— Îhî, a făcut el, întorcându-și din nou ochii spre labirintul petrificat.
— Ce ți se va întâmpla dacă ne găsesc oamenii Guvernanței? a întrebat Beychae.
— A, asta. A ridicat din umeri și a revenit lângă balustrada la care se opriseră mai devreme. Nu mare lucru. E puțin probabil că-mi vor zbura creierii; vor dori să mă interogheze. Asta va oferi Culturii timp suficient ca să mă scoată de acolo; fie prin negocieri, fie prin răpire. Nu-ți face griji pentru mine. I-a zâmbit lui Beychae. Să le spui că te-am luat cu forța. Eu voi susține că te-am anesteziat și te-am aruncat în capsulă. Așa că nu te îngrijora; probabil te vor lăsa să te întorci la studiile tale.
— Mda, a spus Beychae, alăturându-i-se lângă balustradă. Studiile mele erau o construcție delicată, Zakalwe; ele mențineau dezinteresul meu atent elaborat. S-ar putea să nu-mi fie prea ușor să le reiau după ce tu le-ai întrerupt cu o violență exuberantă.
— Aha. S-a străduit să nu zâmbească. A coborât privirea spre copaci, apoi la mănușile costumului, ca și cum ar fi verificat dacă aveau toate degetele. Da. Ascultă, Tsoldrin… îmi pare rău. Mă refer la prietena ta, domnișoara Shiol.
— Și mie, a spus încet Beychae. Apoi a zâmbit nesigur. Cheradenine, am fost fericit. Nu mă simțisem astfel de multă vreme. Au urmărit soarele alunecând înapoia norilor. Ai convingerea că era de-a lor? Ești sigur?
— Nu încape nicio îndoială, Tsoldrin. I s-a părut că vede lacrimi în ochii bătrânului. Și-a mutat privirea de la el. Cum spuneam, îmi pare rău.
— Sper că nu era singurul mod în care un bătrân poate fi făcut să se simtă fericit… să fie fericit. Prin înșelătorie.
— Poate că nu a fost doar înșelătorie, a spus Zakalwe. Și, oricum, bătrânețea nu mai e ce era altădată. Și eu sunt bătrân, i-a reamintit lui Beychae, care și-a scos batista și și-a suflat ușor nasul.
— A, sigur; așa e. Am uitat. Ciudat, nu? De fiecare dată când întâlnim oameni pe care nu i-am văzut de multă vreme rămânem surprinși văzând cât de mult au îmbătrânit. Dar când te văd, ei bine, tu nu te-ai schimbat deloc, și de aceea mă simt foarte bătrân, Cheradenine, necinstit și nejustificat de bătrân în comparație cu tine.
— De fapt, m-am schimbat, Tsoldrin. A zâmbit. Dar nu am îmbătrânit. S-a uitat în ochii lui Beychae. Îți vor oferi și ție șansa asta, dacă le ceri. Cultura te va întineri, îți va stabiliza vârsta și te va lăsa să îmbătrânești din nou, dar foarte lent.
— Asta e mită, Zakalwe? a spus zâmbind Beychae.
— Hei, era doar o idee. Și nu ar însemna o plată, și nici mită. Pe de altă parte, nu te vor sili. Dar, oricum, discuția e teoretică acum. A tăcut o clipă și a făcut semn cu capul spre cer. Total teoretică. Uite că vine un avion.
Tsoldrin s-a uitat spre norii roșietici ai asfințitului. Nu a văzut avionul.
— E al Culturii? a întrebat el cu fereală.
Zakalwe a zâmbit.
— Tsoldrin, în situația de față, dacă-l poți vedea, nu e al Culturii.
S-a întors și a pornit cu pași iuți spre cască pe care și-a pus-o pe cap. Înapoia vizorului căștii, înțesată de senzori, fața lui întunecată a devenit brusc inumană. A scos pistolul din tocul costumului.
— Tsoldrin. Glasul lui a sunat bubuitor, amplificat de difuzoarele instalate pe pieptul costumului. A verificat setările armei. În locul tău, m-aș întoarce în capsulă ori aș fugi de aici și m-aș ascunde. Silueta s-a întors cu fața spre Beychae, iar casca i-a sugerat acestuia capul unei insecte gigantice și înspăimântătoare. Am de gând să lupt cu dobitocii ăștia, doar de amorul artei, și ar fi mai bine să nu te afli în apropiere.
IV
Nava avea peste optzeci de kilometri lungime și se numea Mărimea nu înseamnă totul. Ultima navă pe care călcase cu mult timp în urmă fusese mai mare, dar aceea arăta ca un aisberg suficient de încăpător pentru a găzdui două armate, și ca performanțe nu depășea cu mult un Vehicul Sisteme Generale.
— Cum stau laolaltă toate astea?
Stătea pe un balcon și privea un fel de vale miniaturală, alcătuită din unități de cazare; fiecare terasă era sufocată de verdeață, spațiul era traversat în toate direcțiile de pasarele și punți zvelte, iar un pârâu curgea pe fundul văii. Oamenii stăteau la mese în curți mici, se lăfăiau pe iarba de pe marginea pârâului sau între perne decorative și pe canapelele cafenelelor și barurilor de pe terase. Deasupra văii, dedesubtul unui tavan albastru și luminos, un tub de deplasare șerpuia în depărtare, pe fiecare latură a ei, urmând cursul sinuos al pârâului. Sub tub ardea un șir de lumini false de soare, ca o bandă luminoasă.
— Hâm? a făcut Diziet Sma, venind alături de el cu două pahare cu băutură; i-a întins unul.
— Sunt prea mari, a spus el.
S-a întors cu fața spre ea. Văzuse lucruri pe care ei le numeau celule, în care se construiau nave mai mici (mai mici în acest caz însemna mai puțin de trei kilometri lungime); hangare uriașe nesprijinite, cu pereți subțiri. Se aflase în apropierea motoarelor imense care, din câte înțelesese, erau solide și inaccesibile (cum asta?) și, evident, extrem de masive; se simțise amenințat în mod ciudat când descoperise că pe uriașa navă nu exista cameră de control, punte de comandă sau post de pilotaj, ci doar trei Minți - computere sofisticate, bineînțeles - care controlau totul (poftim?).
Iar acum descoperea unde locuiau oamenii, dar totul era prea mare, prea mult, cumva prea fragil, mai ales dacă nava trebuia să accelereze atât de rapid cum susținea Sma. A clătinat din cap.
— Tot nu înțeleg; cum de rămâne întreagă?
