Preoții socotiseră drept culmea îndrăznelii neortodoxe să se aventureze cu trenul și camionul până la spațioport, care se afla la treizeci de kilometri distanță, de aceea au considerat că Zakalwe era nebun dacă voia să zboare pe deasupra subcontinentului.

Totuși, exact asta a făcut în următoarele câteva zile. În acea perioadă se instalase un soi de acalmie pe frontul de luptă, deoarece forțele Monarhiei Hegemonice se retrăseseră, iar cele ale Imperiului își consolidaseră pozițiile, ceea ce i-a ușurat sarcina. A purtat o uniformă simplă, fără să poarte nici măcar cele șase barete de decorații pe care până și cei mai neexperimentați ofițeri păreau să le arboreze pe piept drept îndreptățire a existenței lor. A discutat cu generali și colonei, majoritatea superficiali, demoralizați și cu totul refractari, cu oamenii din statele lor majore și cu soldați de rând și echipaje de tancuri, dar și cu bucătari, echipe de aprovizionare, ordonanțe și doctori. De cele mai multe ori avea nevoie de interpret. Doar ofițerii superiori vorbeau limba comună a Ciorchinelui, dar chiar și așa a bănuit că soldații se simțeau mai apropiați de cineva care vorbea altă limbă, dar le punea întrebări, decât de cineva care vorbea aceeași limba cu ei și o folosea doar pentru a le da ordine.

În cursul acelei săptămâni, a făcut turul mai tuturor aerodromurilor principale, încercând să descopere sentimentele și părerile personalului aerian. În asemenea ocazii, singura persoană pe care se simțea tentat să o ocolească era preotul mereu vigilent, cu funcția de comandant titular al oricărei escadrile, al oricărui regiment sau fort. Primul preot pe care îl cunoscuse nu avusese nimic folositor de spus, și, în afara saluturilor inițiale, încărcate de ritual, niciunul dintre preoții cu care a vorbit ulterior nu păruse să aibă ceva interesant de adăugat. După primele două zile, și-a dat seama că principala problemă cu care se confruntau preoții era propria lor existență.

— Provincia Shenastri! a exclamat Napoerea. Dar acolo există cel puțin zece situri religioase importante! Chiar mai multe. Iar dumneavoastră propuneți să le cedăm fără luptă?

— Veți recâștiga templele după ce învingem și probabil că veți avea multe alte comori pe care să le duceți acolo. Chiar dacă încercăm să rezistăm acolo, ele vor cădea în mâinile dușmanilor, iar în timpul bătăliilor, probabil că vor fi avariate, dacă nu chiar distruse. În acest fel, vor rămâne neatinse. Iar asta le suprasolicită în mod nebunesc liniile de aprovizionare. Uitați-vă, începe sezonul ploios, peste cât timp? Peste o lună? La data la care vom fi pregătiți să contraatacăm, vor apărea probleme și mai grave de aprovizionare; terenul umed din spatele lor nu va permite transportul de materiale, și după ce vom ataca, armata lor nu se va mai putea retrage. Nappy, fiule, e frumos, crede-mă. Dacă aș fi comandant în armata dușmană și aș vedea că mi se oferă pe tavă acea zonă, nu m-aș apropia de ea nici în ruptul capului, dar băieții din Armata Imperială vor trebui să facă asta, deoarece Curtea nu le va îngădui să procedeze altfel. Dar ei știu că este o capcană. Și acest lucru este groaznic pentru moralul trupelor.

— Nu știu ce să spun, nu știu…

Și Napoerea a clătinat din cap, și-a dus ambele mâini la gură, masându-și buza de jos, în timp ce privea cu îngrijorare la hartă.

(„Într-adevăr, nu știi, a gândit el, urmărind limbajul corporal care trăda agitația omului. Vreme de generații, voi, ăștia, nu ați învățat nimic folositor, amice.“)

— Așa trebuie să facem, a spus el. Retragerea ar trebui să înceapă astăzi. S-a întors spre altă hartă. Aviația va înceta bombardarea și mitralierea drumurilor. Dă-le piloților două zile de odihnă, apoi organizați un raid împotriva rafinăriilor de petrol, aici. A arătat pe hartă. Un raid masiv; folosim orice aparat capabil de zbor aflat în zonă. 

— Dar dacă încetăm atacurile împotriva drumurilor…

— Vor fi și mai sufocate de refugiați, i-a spus el omului. Asta va încetini înaintarea armatei imperiale mai mult decât o poate face aviația noastră. Vreau distruse câteva dintre podurile astea. A atins câteva traversări de râuri. S-a uitat cu mirare la Napoerea. Voi ați semnat vreun soi de acord angajându-vă să nu bombardați poduri?

— Am simțit întotdeauna că distrugerea podurilor încetinește contraatacul, dar e și ceva… o risipă, a spus preotul cu un aer nefericit.

— Ei bine, acestea trei oricum trebuie să dispară. A lovit cu degetul pe hartă. Asta și distrugerea rafinăriei o să le vâre ceva nisip în conductele de aprovizionare cu combustibil, a spus el lovindu-și palmele și frecându-le.

— Dar noi credem că armata imperială are mari rezerve de combustibil, a spus Napoerea arătând foarte nefericit.

— Chiar dacă au, i-a spus el înaltului preot, comandanții vor acționa cu mai multă reținere dacă vor ști că aprovizionarea este întreruptă; sunt oameni prevăzători. Dar pariez că nu au rezervele pe care le bănuiți voi; ei cred probabil că aveți rezerve mai mari decât în realitate, iar în cazul consumurilor înregistrate cu înaintarea recentă… crede-mă, s-ar putea să intre puțin în panică dacă raidul împotriva rafinăriei decurge așa cum sper eu.

Napoerea s-a uitat abătut la el, și în timp ce a consultat harta cu un aer disperat și-a frecat bărbia.

— Totul sună foarte - a început el - foarte aventuros.

Marele preot a rostit cuvântul cu un soi de ură și dispreț, care, în alte circumstanțe, ar fi fost amuzant.

După proteste vehemente, înalții preoți au fost convinși că trebuiau să renunțe în favoarea inamicului la provincie și la numeroase locuri religioase importante; au aprobat raidul aerian masiv împotriva rafinăriei.

Zakalwe i-a vizitat pe soldații în retragere, dar și aerodromurile principale care aveau să participe la raidul asupra rafinăriei. Apoi și-a rezervat două zile pentru a călători prin munți cu camionul, inspectând sistemele de apărare. Exista o vale cu un baraj la un capăt, care putea deveni o capcană eficientă în cazul în care armata imperială reușea să ajungă atât de departe (și-a amintit insula din beton, fata smiorcăită și scaunul). În timp ce mergea pe drumurile neamenajate dintre forturile de pe dealuri, a văzut peste o sută de avioane zumzăind pe deasupra, cu aripile încărcate de bombe, traversând câmpia care arăta încă pașnică.

Raidul împotriva rafinăriei s-a dovedit costisitor; aproape un sfert dintre avioane nu s-au mai întors la bază. Însă înaintarea armatei imperiale s-a oprit la o zi după aceea. Zakalwe sperase că aceasta va mai înainta puțin - forțele sale nu erau alimentate direct de la rafinărie, astfel că ar mai fi putut continua atacul vreme de cel puțin o săptămână - însă comandanții luaseră hotărârea cea mai înțeleaptă și se opriseră.

A zburat spre spațioport, unde masiva navă spațială - la lumina zilei, ea părea a fi chiar mai periculoasă și mai șubredă - era peticită și reparată pentru cazul în care ar mai fi fost nevoie de ea. A vorbit cu tehnicienii, apoi a făcut turul aparatului antic. A descoperit că nava avea un nume: Victorioasa Monarhie Hegemonică.

— Se cheamă decapitare, le-a spus el preoților. Curtea Imperială se deplasează spre Lacul Willitice la începutul fiecărui Al Doilea Sezon; înalta comandă vine să o informeze. Noi vom arunca Victorioasa asupra lor în ziua în care vor sosi oamenii din cartierul lor general.

Preoții s-au uitat nedumeriți la el.

— Cu ce, Sir Zakalwe? Cu ajutorul unei forțe de comando? Victorioasa abia reușește să reziste la…

— Nu, nu, a spus el. Când am zis că o aruncăm asupra lor, am sugerat să îi bombardăm cu ea. O trimitem în spațiu, iar apoi o readucem în atmosferă, chiar deasupra Palatului de pe Lac. Are peste patru sute de tone; chiar dacă se va deplasa cu o viteză de numai zece ori mai mare decât aceea a sunetului, tot va lovi ca o bombă atomică de mică putere; îi vom ucide pe toți membrii Curții și pe cei din cartierul general dintr-o lovitură. Imediat după aceea îi oferim pacea parlamentului comunelor. Dacă avem noroc, putem provoca o tulburare civilă de mari proporții; probabil că parlamentul comunelor va socoti acest lucru drept o șansă de a pune mâna pe putere; armata va dori să preia frâiele, ba chiar să întoarcă armele pentru a purta un război civil. Aristocrații tineri, care emit pretenții similare, ar putea complica situația în mod favorabil pentru noi.

— Da, dar asta ar însemna să distrugem Victorioasa, nu?

Ceilalți preoți clătinau din cap.

— Mda, după părerea mea, în cazul în care ar coborî cu patru kilometri pe oră, nu ar suferi doar niște mici îndoituri.

— Da, Zakalwe, dar… a urlat Napoerea, lăsând impresia unei mici explozii nucleare prin reacția lui. Este absurd! Nu poți face așa ceva! Victorioasa este un simbol… este speranța noastră. Toți oamenii se uită la…

Lăsându-i pe preoți să bolborosească o vreme, el a zâmbit. Era cât se putea de convins că Victorioasa Monarhie Hegemonică reprezenta pentru preoți ultima șansă de scăpare dacă, în cele din urmă, lucrurile se sfârșeau prost.

A așteptat până când Napoerea a încheiat ceea ce avea de spus, apoi a zis:

— Am înțeles; dar nava aceea este deja pe ducă, domnilor. Am stat de vorbă cu tehnicienii și piloții; ea reprezintă o capcană mortală. A fost vorba mai mult de noroc decât de altceva că m-a adus teafăr aici. A făcut o pauză și i-a urmărit pe bărbații cu cercuri albastre pe frunte uitându-se cu ochi dilatați unul la celălalt. Mormăielile au crescut în intensitate. Lui Zakalwe i-a venit să zâmbească. Asta îi băgase în sperieți. Îmi pare rău, dar ăsta este singurul lucru la care mai este bună Victorioasa. Apoi a zâmbit. Și acea navă v-ar putea aduce Victoria.

I-a lăsat să rumege conceptele de bombardament la viteze hipersonice (nu, nu era nevoie de o misiune sinucigașă; computerele navei aveau capacitatea de a o ridica și de a o aduce la sol fără nicio problemă), de pângărire a simbolurilor (mulți țărani și lucrători industriali aveau să fie îngrijorați de faptul că piesele de înaltă tehnologie aveau să fie aruncate la gunoi), și de Decapitare (probabil cea mai îngrijorătoare idee pentru tagma înalților preoți; cum ar fi fost ca Imperiul să le aplice acea pedeapsă?). I-a asigurat că Imperiul nu va avea puterea de a riposta; iar când acesta va cere pace, preoții vor face o aluzie clară la faptul că dețineau o rachetă, nu doar o navă spațială, și vor susține că existau mai multe arme de același gen. Chiar dacă acest lucru nu era greu de respins, mai ales dacă vreuna dintre societățile mai sofisticate ale acelei lumi ar fi fost dispusă să informeze Imperiul despre ceea ce se întâmplase cu adevărat, acest lucru tot ar fi devenit îngrijorător pentru cei din cealaltă tabără, care ar fi încercat să-și dea seama ce trebuiau să facă. Pe de altă parte, puteau părăsi orașul oricând. În acest timp, Zakalwe s-a dus să inspecteze alte unități ale armatei.

Armata imperială a reluat înaintarea, dar mai lent decât până atunci. Zakalwe își retrăsese trupele până aproape de poalele munților, incendiind puținele recolte rămase neculese pe câmpie și distrugând din temelii orașele din urma lui. De fiecare dată când abandonau un aerodrom, plasau sub piste bombe care explodau după câteva zile și făceau gropi care sugerau că ar conține bombe.

La poalele dealurilor, a verificat personal dispunerea liniilor defensive și a continuat să viziteze aerodromuri, cartiere generale regionale și unități operative. A exercitat de asemenea presiuni asupra preoților pentru a folosi nava spațială ca să decapiteze armata dușmană.

Era ocupat, după cum și-a dat seama într-o zi când s-a întins în pat să doarmă într-un castel vechi care devenise cartierul general al acelei secțiuni a frontului (cerul înflorise de lumini la orizontul pe care se profilau copaci, iar aerul vibra de zgomotul unui bombardament, imediat după crepuscul). Ocupat și - s-a văzut silit să recunoască în momentul în care a lăsat ultimul raport pe podea, sub patul de campanie, a stins lumina și a adormit aproape instantaneu - fericit.

Au trecut două, apoi trei săptămâni de când sosise acolo; puținele vești care soseau din exterior păreau să arate că nu se petrecea absolut nimic. A bănuit că se desfășurau negocieri politice intense. Era menționat numele lui Beychae; acesta se afla tot pe Stația Murssay, ținând legătura cu diferite partide. Nu a auzit nimic despre Cultură și nici vreo informație din partea acesteia. S-a întrebat dacă oamenii Culturii uitau vreodată ceva; poate că vor uita de el, îl vor lăsa acolo, luptând pe veci în acel război dement al preoților și al Imperiului.

Sistemele de apărare s-au extins; soldații Monarhiei Hegemonice săpau și construiau, nu erau supuși focului dușman decât rareori, iar armata imperială, ajungând treptat la poalele dealurilor, s-a oprit. El a cerut forțelor aeriene să bombardeze liniile de aprovizionare și unitățile din prima linie a frontului și să atace aerodromurile cele mai apropiate.

— Sunt mult prea multe trupe staționate aici, în jurul orașului. Cele mai bune trupe ar trebui să se afle pe front. S-ar putea ca atacul să se declanșeze curând, iar dacă vrem să contraatacăm cu succes - și probabil că vom avea un succes deosebit, dacă dușmanii vor fi tentați să încerce o lovitură zdrobitoare; au puține forțe de rezervă -, atunci avem nevoie de unitățile de elită aici, unde pot face ceva util.

— Se pune problema tulburărilor civile, a spus Napoerea.

Părea bătrân și obosit.

— Păstrăm câteva unități pe străzi, astfel ca oamenii să nu uite că ele se află aici, dar, la naiba, Napoerea, mai toți soldații își petrec vremea în cazărmi. E nevoie de ei pe front. Le-am și găsit locul potrivit, uite…

În realitate, voia să ispitească armata imperială să încerce lovitura zdrobitoare, iar nada era orașul. A trimis trupe de asalt în pasurile montane. Preoții știau cât de mult teritoriu pierduseră, de aceea, au aprobat de probă pregătirea pentru decapitare; Victorioasa Monarhie Hegemonică urma să fie pusă la punct pentru ultimul ei zbor, dar nu avea să fie folosită decât dacă situația părea de-a dreptul disperată. El a promis ca mai întâi să câștige războiul prin mijloace convenționale.

Atacul s-a declanșat, după patruzeci de zile de la sosirea lui pe Murssay, iar armata imperială a pătruns în pădurile de la poalele dealurilor. Preoții au intrat în panică. El a ordonat aviației să atace liniile de aprovizionare, nu frontul. Treptat, liniile defensive au cedat; unitățile s-au retras și au distrus podurile. Încetul cu încetul, cum dealurile duceau spre munți, armata imperială s-a concentrat, prinsă în văi. De astă dată, trucul cu barajul nu a funcționat; încărcăturile plasate la baza lui nu au explodat. S-a văzut silit să disloce două unități de elită pentru a acoperi pasul de deasupra acelei văi.

— Dar dacă am părăsi orașul?