— Și… Zakalwe, superiorii tăi chiar cred că războiul este iminent?
— Da, a spus el oftând.
Își ridicase deja apărătoarea de față a căștii; uitându-se încă o dată la cer, și-a scos și casca. Și-a dus o mână peste frunte și prin părul dat pe spate, apoi a scos inelul cu care era prinsă coada și și-a scuturat părul lung, lăsându-l liber.
— S-ar putea să fie peste zece zile sau peste o sută, dar va izbucni. I-a zâmbit vag lui Beychae. Din același motiv ca și data trecută.
— Credeam că învinsesem în disputa ecologică în care ne opusesem teraformării, a spus Beychae.
— Așa a fost, dar vremurile se schimbă; oamenii se schimbă, și la fel și generațiile. Am câștigat bătăliile pentru recunoașterea conștiinței mașinilor, dar după aceea chestiunea a fost denaturată. Acum oamenii spun, da, mașinile sunt înzestrate cu simțire, dar numai conștiința umană contează. Pe de altă parte, oamenii nu au nevoie de multe justificări pentru a trata alte specii drept inferioare.
Beychae a rămas tăcut o vreme, apoi a spus:
— Zakalwe, ți-a trecut vreodată prin minte că este posibil ca oamenii Culturii să nu fie chiar atât de dezinteresați cum îți închipui tu și cum pretind ei?
— Nu, niciodată nu mi-a trecut asta prin minte, a spus el, deși Beychae a avut impresia că Zakalwe nu se gândise deloc înainte de a răspunde.
— Cheradenine, vor ca și restul oamenilor să fie ca ei. Ei nu teraformează, de aceea nu vor ca alții să facă asta. Există și argumente în favoarea ei, înțelegi? Deseori, sporirea diversității speciilor li se pare oamenilor mai importantă decât conservarea sălbăticiei, chiar fără să se asigure spațiu suplimentar pentru viață. Cultura crede profund în conștiința mașinilor, de aceea socotește că și ceilalți trebuie să facă asta, dar după mine, Cultura crede că toate civilizațiile ar trebui să fie conduse de mașini. Din ce în ce mai puțini oameni vor asta. De acord, chestiunea toleranței între specii este de altă natură, dar chiar și în cazul acesta Cultura pare să insiste uneori că amestecul deliberat nu este doar permisibil, ci de dorit, devenind aproape o datorie. Și atunci mă întreb, cine are dreptul să spună ce este corect?
— Și atunci ar trebui să se pornească un război pentru… pentru ce? Pentru purificarea aerului?
Zakalwe s-a apucat să verifice casca.
— Nu, Cheradenine, eu încercam doar să-ți sugerez că s-ar putea ca oamenii Culturii să nu fie chiar atât de obiectivi pe cât socotesc ei și că, așa stând lucrurile, estimările lor privind probabilitatea izbucnirii războiului ar putea fi la fel de nejustificate.
— Tsoldrin, în aceste momente se poartă războaie minore pe cel puțin zece planete. Oamenii vorbesc în public despre război, fie despre felul în care poate fi evitat ori limitat, fie despre felul în care nu poate izbucni… dar el este iminent; poți simți asta. Ar trebui să te pui la curent cu știrile, Tsoldrin. Atunci ai ști.
— Bine, probabil că războiul este inevitabil, a spus Beychae, uitându-se peste câmpia împădurită și dealurile de dincolo de observator. Poate că e… și timpul.
— Prostii, a spus Zakalwe.
Surprins, Beychae l-a măsurat.
— Există o zicală: „Războiul e o faleză lungă.“spuse Zakalw. Poți evita faleza, poți merge pe culmea ei cât te ține curajul, poți sări în gol de pe ea și dacă în cădere aterizezi pe un prag te poți cățăra înapoi. Dacă nu ești invadat cu totul, există întotdeauna soluții și chiar și atunci există ceva ce ți-a scăpat - o cale pe care ai ignorat-o - care ar fi putut împiedica invazia încă de la început. Oamenii au de ales. Nu e nimic inevitabil în toată povestea asta.
— Zakalwe, a spus Beychae. Mă uimești. Credeam că tu…
— Credeai că mă pronunț în favoarea războiului? a spus el, ridicându-se, iar pe buze i-a apărut un surâs. Și-a lăsat o mână pe umărul lui Beychae. Tsoldrin, ai stat prea mult cu nasul în cărți.
Apoi s-a îndepărtat, trecând printre instrumentele din piatră. Beychae s-a uitat la casca rămasă pe dale. L-a urmat pe celălalt.
— Zakalwe, ai dreptate. Am stat prea multă vreme departe de evenimente. Probabil că nu cunosc nici jumătate dintre oamenii care sunt astăzi la putere, sau care sunt problemele actuale, sau care este echilibrul dintre diferite alianțe… așadar, Cultura nu poate fi chiar atât de… disperată că aș putea influența ceea ce se va întâmpla. Așa să fie?
Zakalwe s-a întors spre el. S-a uitat la chipul lui.
— Tsoldrin, adevărul este că n-am habar. Nu cred că m-am gândit la asta. S-ar putea ca tu, ca simbol, să ai o influență, și probabil că toți sunt disperați să găsească un motiv pentru a nu trebui să lupte; tu ai putea reprezenta acel motiv dacă li te alături, fiindcă ești necontaminat de evenimentele petrecute recent, revenind ca din morți și asigurând un compromis care să salveze reputații. Ori probabil Cultura crede că un război scurt și minor este o idee bună, ori chiar știe că nu poate face nimic pentru a împiedica unul extins, dar trebuie să fie percepută ca acționând, indiferent cât de improbabil ar fi acest lucru, astfel ca oamenii să nu aibă motiv să spună: „De ce nu ați încercat asta?“ A ridicat din umeri. Tsoldrin, eu nu încerc niciodată să ghicesc adevăratele intenții ale Culturii, fără a mai vorbi de acelea ale Contactului sau mai ales de acelea ale Circumstanțelor Speciale.
— Tu faci doar ce ți se cere.
— Și pentru asta sunt plătit bine.
— Dar consideri că te afli de partea binelui, nu-i așa, Cheradenine?
El a zâmbit și s-a așezat pe un soclu din piatră începând să-și legene picioarele.
— Tsoldrin, n-am idee dacă sunt băieți buni sau nu. Dar sigur par a fi, dar cine poate ști dacă a părea e totuna cu a fi. Încruntându-se, a privit în depărtare. Nu am văzut acte de cruzime din partea lor, nici măcar când ar fi putut susține că ar fi avut motive să devină răi. Câteodată, mi se par reci. A ridicat din nou din umeri. Dar există oameni care spun că este rău că zeii au întotdeauna cele mai frumoase chipuri și vocile cele mai plăcute. La naiba, a mai spus el și a sărit de pe masa de piatră.
S-a apropiat de balustrada care marca o margine a vechiului observator și a privit spre orizont, unde cerul începea să capete o nuanță roșiatică. Peste o oră avea să se întunece.
— Își respectă promisiunile și plătesc regește. Sunt patroni buni, Tsoldrin.
— Asta nu înseamnă că trebuie să le îngăduim să hotărască soarta noastră.
— Preferi să facă asta căpățânoșii aceia decadenți din Guvernanță?
— Măcar ei intervin, Zakalwe; pentru ei, asta nu e doar o competiție.
— A, eu cred că este. Cred că exact asta este pentru ei. Diferența este că, spre deosebire de Mințile Culturii, ei nu știu destule pentru a lua în serios o competiție.
A inspirat adânc și a urmărit crengile mișcându-se în bătaia vântului stârnit brusc făcând frunzele să cadă.
— Tsoldrin, să nu-mi spui că ești de partea lor.
— Părțile au fost întotdeauna ciudate, a spus Beychae. Noi am spus că tot ce voiam este binele pentru Ciorchine, și cred că, în mare măsură, chiar intenționam asta. Și încă vrem. Dar nu știu care este lucrul potrivit; câteodată, cred că știu prea multe, că am studiat prea mult, am învățat prea multe și mi-am amintit prea multe. Într-un fel sau altul, totul părea să se niveleze, ca praful care se așterne… indiferent de mașinăria pe care o purtăm în noi și ne îndeamnă să acționăm și exercită aceeași presiune peste tot, astfel că întotdeauna vezi binele și răul din fiecare facțiune și întotdeauna există neînțelegeri, precedente pentru orice curs posibil de acțiune… de aceea ajungi să nu faci nimic. Probabil că așa este corect; probabil că așa cere evoluția, să se lase câmp liber pentru minți mai tinere, neîncătușate, și pentru cei care nu se tem să acționeze.
— Am înțeles, așadar, există un echilibru. Toate societățile sunt astfel; atât încercări de temporizare ale bătrânilor, cât și cutezanța nechibzuită a tinerilor. Asta funcționează de generații întregi, prin fundamentele instituțiilor, prin schimbarea sau chiar înlocuirea lor. Guvernanța, Umaniștii, combină ce este mai rău din ambele abordări: idei antice, feroce și discreditate, sprijinite de o manie războinică adolescentină. E o tâmpenie de rahat, Tsoldrin, și tu știi bine asta. Ți-ai câștigat dreptul la puțină odihnă; nimeni nu contestă asta. Dar asta nu te va împiedica să te simți vinovat când - nu dacă - răul va ieși la suprafață. Tsoldrin, fie că-ți place, fie că nu, tu ai puterea; faptul că nu faci nimic este o declarație, nu înțelegi asta? Și ce este înțelepciunea decât a ști ce este corect și care este lucrul potrivit de făcut? Tsoldrin, pentru unii oameni din civilizația asta ești aproape un zeu; repet, fie că-ți place, fie că nu. Dacă nu faci nimic… se vor simți abandonați. Vor fi cuprinși de disperare. Și cine îi poate învinui?
A făcut un gest de resemnare cu mâinile, așezându-le apoi pe parapetul din piatră și îndreptându-și ochii spre cerul care se întuneca. Beychae a rămas tăcut.
