S-a uitat la cei patru oameni înarmați.

— Ce pun ăștia la cale? l-a întrebat el pe Beychae.

— Habar n-am, a recunoscut Beychae.

El a întins o mână în față, făcându-le semn celor patru.

— De ce mă vreți pe mine?

— Domnule, vă rog să veniți cu noi, i-a spus unul dintre ei, prin intermediul unui difuzor încorporat în costum, vorbind într-o limbă care nu-i era maternă.

— Poftim? a făcut el. Vrei să spui că nu am de ales?

Bărbatul a părut incomodat de ceva. A vorbit o vreme fără ca din difuzor să se audă ceva, apoi a zis:

— Domnule Zakalwe, e foarte important să veniți. Trebuie. E foarte important.

A clătinat din cap.

— Trebuie, a repetat el, mai mult către sine. S-a întors spre căpitan. Domnule, puteți să-mi înapoiați cercelul?

— Nu, a spus căpitanul, cu un zâmbet angelic. Iar acum dispari de pe nava mea.

Nava era îngrămădită, cu o tehnică depășită, iar aerul era cald și mirosea a circuite electrice. I-au dat să îmbrace un costum vechi și l-au invitat să se așeze pe o canapea, după care i s-a fixat centura de siguranță. Era semn rău când trebuia să îmbraci un costum în interiorul unei nave. Soldații care îl aduseseră de pe velier s-au așezat în spatele lui. Echipajul alcătuit din trei oameni - toți în costume - părea dubios de preocupat, și Zakalwe a avut impresia neliniștitoare că multe dintre comenzile manuale din fața lor nu erau strict pentru manevre de urgență.

Nava a pătruns în atmosferă în mod spectaculos; a vibrat, a scârțâit, fiind înconjurată de un gaz care radia o lumină puternică (pe care o vedea prin ferestre, din cristal sau sticlă, nu pe un ecran, și-a dat el seama cu o uimire care l-a făcut să simtă un gol în stomac) și scoțând un urlet tot mai puternic. Aerul s-a încins și mai mult. Luminile intermitente, orbitoare, schimburile precipitate de replici între membrii echipajului și câteva mișcări grăbite, plus replicile agitate nu l-au făcut să se simtă în largul lui. Strălucirea a dispărut, iar cerul, din violet, a devenit albastru; vibrația navei a reapărut.

Au zburat prin noapte și au plonjat printr-un nor. Pe întuneric, luminile intermitente emise de comenzi păreau și mai îngrijorătoare.

Au avut parte de o aterizare rostogolită pe un fel de pistă, în toiul unei furtuni cu fulgere. Aflați în spatele lui, cei patru soldați în uniforme care urcaseră la bordul navei Osom Emananish au ovaționat cu glasuri pierite când trenul de aterizare - cu roți, a presupus el - a atins solul. Nava a rulat cumplit de multă vreme, intrând de două ori într-o mișcare de rotație.

Când, în cele din urmă, au oprit, cei trei membri ai echipajului s-au lăsat moale pe spătarele scaunelor, cu brațele atârnând pe lângă corp, tăcuți, și au privit spre noaptea cotropită de ploaie.

Și-a desfăcut centurile, apoi și-a scos casca. Soldații au deschis ecluza interioară.

Când s-a deschis ușa exterioară, a văzut ploaie, lumini și tancuri, iar în fundal, câteva clădiri scunde și vrea două sute de oameni, unii purtând uniforme militare, unii cu robe lungi, îmbibate de apă, iar alții încercând să țină umbrele deasupra altora; toți păreau să aibă semne circulare pe frunte. În jur de doisprezece oameni, alcătuind un grup, toți bătrâni, cu robe, părul alb și cu chipurile udate de ploaie, au pășit spre baza scării care cobora dinspre navă spre sol.

— Vă rog, domnule.

Unul dintre soldați a întins mâna, sugerând că trebuiau să coboare. Bărbații cu păr alb și robe s-au strâns la baza scării într-o formație în vârf de săgeată.

Zakalwe a ieșit din navă și a rămas pe mica platformă din fața treptelor. Picăturile ploii îl plesneau dintr-o parte în tâmplă.

Brusc, s-au auzit ovații puternice, iar cei doisprezece bătrâni de la poalele scării și-au plecat capetele și s-au lăsat într-un genunchi fără să ia în seamă băltoacele mici de pe pista măturată de vânt. O explozie de lumină albastră a spintecat întunericul de dincolo de clădirile scunde, iar strălucirea ei pâlpâitoare a iluminat pentru câteva secunde dealurile și munții din depărtare. Oamenii strânși acolo au început să scandeze ceva. I-au trebuit câteva momente pentru a desluși ce strigau, apoi și-a dat seama.

— Za-kal-we! Za-kal-we!

„O!“, și-a spus el.

Dinspre dealuri a răzbătut un tunet.

— Da, vreți să mai spuneți o dată?

— Mesia…

— Mi-aș dori foarte mult să nu folosiți acest cuvânt.

— Aha! Bine, Sir Zakalwe, ce nume preferați?

— Păi, ce-ar fi… a făcut un gest cu mâinile, domnule?

— Sir Zakalwe, domnule, sunteți predestinat! Ați apărut în viziuni!

Stând vizavi de el în vagon, înaltul preot și-a strâns mâinile.

— Viziuni?

— Sigur! Sunteți mântuirea noastră; recompensa noastră divină! Ați fost trimis!

— Trimis, a repetat, încercând în continuare să se împace cu ceea ce i se întâmplase.

Stinseseră reflectoarele la scurt timp după ce el pusese piciorul pe sol. Preoții l-au înconjurat, l-au atins, și-a petrecut brațele pe după umerii lui și l-au dus de pe pistă până la un camion blindat; luminile de pe pistă s-au stins și au rămas doar cele din fantele farurilor camioanelor și tancurilor; conuri devenite evantaie datorită ramelor de mascare. A fost dus pe un drum spre o stație de cale ferată, unde a fost transferat într-un vagon cu obloane peste ferestre, după care au pornit prin noapte.

Nu existau ferestre.

— Desigur! Credința noastră are o tradiție în a găsi influențe externe, deoarece ele sunt întotdeauna mai mărețe. Marele preot - Napoerea, așa spusese că se numea - a făcut o plecăciune. Și ce bărbat poate fi mai măreț decât unul care a fost ComMil?

ComMil s-a văzut silit să-și scormonească memoria ca să regăsească termenul. ComMil, asta fusese el, potrivit exprimării presei din Ciorchine; director de operațiuni militare când el și Tsoldrin participaseră la acel dans nebunesc ultima oară. Beychae fusese ComPol, răspunzând de politică (vai, aceste deosebiri de finețe!).

— ComMil… a dat din cap, dar tot nu pricepea ce se întâmpla. Și credeți că vă pot ajuta?

— Sir Zakalwe! a spus preotul coborând de pe canapea și așezându-se în genunchi pe podea. Sunteți bărbatul în care credem!

S-a așezat mai comod pe pernele canapelei.

— Aș putea întreba de ce?

— Sir, faptele dumneavoastră au intrat în legendă. Pentru totdeauna, după ultima neplăcere! Înainte de a muri, Îndrumătorul nostru a profețit că mântuirea noastră va sosi de „dincolo de cer“, și că numele tău era unul dintre cele menționate; de aceea, venind în clipe de deznădejde, sigur veți fi mântuitorul nostru!

— Am înțeles, a spus el, deși nu pricepea deloc. Bine, să vedem ce se poate face.

— Mesia!

Trenul a oprit într-o gară oarecare; au fost escortați din el până la un lift; apoi într-un apartament despre care i s-a spus că avea vederea spre orașul de dedesubt, însă în acesta iluminatul era suprimat. Ecranele din interior erau oprite. Camerele în sine erau opulente. Le-a vizitat.

— Da. Foarte frumos. Vă mulțumesc.