Avea ochii deja închiși, dar i-a închis din nou.
Fără să știe, s-a legănat în cerc.
Minciuni; a plâns și a urlat, a căzut la picioarele disprețuitoare ale fetei.
Minciuni; și, căutând o mamă care nu era acolo, a mai descris un cerc.
Minciuni.
Minciuni.
Minciuni; a continuat să descrie un cer, trasându-și propriul simbol în aerul dintre creștetul capului și gaura luminată care era hornul de fum al cortului.
S-a prăbușit din nou spre planetă, dar fata din corul alb/negru a întins o mână și i-a șters fruntea și, în cursul acelei mișcări neînsemnate, a părut că îi șterge existența din lume…
(Minciuni.)
…Mult mai târziu, a aflat că îl dusese pe Cel Ales la Palat doar din cauză că neisprăvitul avea să fie ultimul din linia descendentă. Nu doar proști, ci și impotenți, pentru că nu zămisleau fii puternici și fiice șirete (așa cum știuse Cultura tot timpul), iar triburile arțăgoase din deșert au sosit un deceniu mai târziu, conduse de o Matriarhă, care îi îndrumase pe mai toți războinicii de sub comanda ei în perioada frunzei-visurilor, și văzuse pe unul mai puternic și mai ciudat decât toți ceilalți suferind efectele și scăpând nevătămat, dar tot neîmplinit, și știuse prin acea experiență că existența lor în deșert însemna mai mult decât se putea bănui din mituri și decât crezuseră înțelepții tribului ei nomad.
3: Amintiri
Zece
Adora arma cu plasmă. Era artist cu ea; folosind-o, putea executa picturi ale distrugerii, putea compune simfonii ale demolării, putea scrie elegii ale anihilării.
Gândindu-se la ea, s-a ridicat, în timp ce vântul muta frunzele uscate în jurul picioarelor lui, iar fețele pietrelor vechi înfruntau curentul.
Nu părăsiseră planeta. Capsula fusese atacată de ceva. Apreciind avaria, nu și-a putut da seama dacă fusese vorba de o armă cu fascicul ori de vreo lovitură nucleară care lovise în apropiere. Indiferent ce fusese, modulul devenise inutilizabil. Prins de exteriorul capsulei, avusese norocul de a se afla pe partea care îl protejase de ceea ce îl lovise. Dacă s-ar fi aflat în partea cealaltă, cu fața spre fascicul sau explozie, ar fi murit.
Probabil că fuseseră loviți și de cine știe ce armă-efector primitivă, deoarece arma cu plasmă părea să se fi topit. O ținuse adăpostită între costum și învelișul capsulei și nu ar fi putut fi afectată de ceea ce distrusese capsula, dar arma lui scosese fum și se încinsese, iar după ce, în cele din urmă, aterizaseră - Beychae suferind de șoc, dar altfel teafăr -, a desfăcut panourile de verificare ale armei, pentru a descoperi că tot ce se afla înăuntru se topise, devenind un amestec încă fierbinte.
Poate că dacă i-ar fi trebuit mai puțin timp pentru a-l convinge pe Beychae; poate că dacă l-ar fi lovit pe bătrân ca să-și piardă cunoștința și ar fi lăsat încercarea de a-l convinge pentru mai târziu, totul s-ar fi sfârșit cu bine. Pierduse timp prețios, iar adversarii avuseseră prea mult timp la dispoziție. Iar secundele contau. La naiba, chiar și milisecundele și nanosecundele contau. Pierduse prea mult timp.
— Te vor ucide! răcnise el. Te vor de partea lor sau te vor mort. Războiul va începe curând, Tsoldrin; îi sprijini, altfel vei suferi un accident. Nu te vor lăsa să rămâi neutru!
— Ești dement, a repetat, Beychae, ținând capul lui Ubrel Shiol între palme. Din gura femeii se scurgeau firișoare de salivă. Zakalwe, nu ești sănătos la minte, ești dement!
Apoi a început să plângă.
S-a apropiat de bătrân, a îngenuncheat pe un picior, păstrând într-o mână pistolul pe care i-l luase lui Shiol.
— Tsoldrin, pentru ce crezi că este arma asta? Și-a lăsat o palmă pe umărul bătrânului. N-ai văzut cum s-a mișcat când a încercat să mă lovească cu piciorul? Tsoldrin, bibliotecarele… asistentele de cercetare… ele nu știu asemenea manevre. A întins o mână și a atins gulerul femeii lipsite de cunoștință, aranjându-l. Ea a fost una dintre temnicerele tale, Tsoldrin; probabil că ar fi devenit și călăul tău.
A întins o mână sub mașină și a tras afară buchetul de flori, pe care l-a așezat cu delicatețe sub capul femeii blonde, după care a scos mâinile lui Beychae.
— Tsoldrin, a spus el. Trebuie să plecăm de aici. Ea își va reveni.
A aranjat brațele lui Shiol într-o poziție mai puțin incomodă. Stătea deja pe o parte, astfel că nu exista riscul să moară prin sufocare. Și-a petrecut mâinile pe sub brațele lui Beychae și l-a ridicat în picioare. Ubrel Shiol a clipit, deschizând ochii; i-a văzut pe cei doi bărbați; a bolborosi ceva și a dus o mână spre ceafă. Încă amețită, a început să se rostogolească; mâna care se îndreptase spre gât a apărut având între degete un cilindru ca un pix; Zakalwe a simțit că Beychae a înlemnit când femeia a ridicat privirea și, în timp ce s-a prăbușit în față, a încercat să direcționeze micul laser spre capul lui Beychae.
Acesta s-a uitat peste capătul pixului cu laser, spre ochii ei întunecați, încă șovăitori, și a simțit un fel de lipsă de legătură, care l-a îngrozit. Fata s-a chinuit să își găsească echilibrul, țintind spre el. Nu spre Zakalwe, a gândit el; spre mine. Spre mine!
— Ubrel… a îngăimat el.
Tânăra femeie a recăzut în leșin.
Beychae s-a uitat lung spre corpul ei care zăcea moale pe drum. Apoi a auzit pe cineva rostindu-i numele și trăgându-l de braț.
— Tsoldrin… Tsoldrin… Hai odată, Tsoldrin.
— Zakalwe, fata țintea spre mine, nu spre tine!
— Știu asta, Tsoldrin.
— Țintea spre mine!
— Știu asta. Hai; uite capsula.
— Spre mine…
— Știu, știu. Urcă.
