— Cum ești tratat?

— Bine.

— Te-ai ales cu o asistentă al naibii de frumoasă.

— Talibe, a spus el și a zâmbit. Da, e o fată de treabă.

Insile a râs și s-a așezat pe pat, sprijinindu-se în brațele desfăcute pe spate.

— Doar „da“? Zakalwe, e splendidă. Faci baie în pat?

— Nu, pot merge la baie.

— Vrei să-ți rup un picior?

— Poate altă dată.

A pufnit în râs.

A râs și Insile, apoi a privit furtuna de afară.

— Cum stai cu memoria? Ai făcut progrese?

A atins cearșaful alb, împăturit, care se afla alături de beretă.

— Nu, a răspuns el. De fapt, credea că făcuse unele progrese, dar, într-un fel sau altul, nu voia să recunoască; pesemne credea că asta i-ar aduce ghinion. Țin minte că eram în popotă și jucam cărți… apoi… 

Apoi și-a amintit de scaunul alb de lângă pat și că și-a umplut plămânii cu aer și a urlat ca un uragan până la sfârșitul timpului, ori cel puțin până când a venit Talibe ca să îl liniștească (Livueta? șoptise el; Scump… Livueta?). A ridicat din umeri. 

— … după aceea m-am trezit aici.

— Ei bine, a spus Saaz, aranjându-și dungile pantalonilor de uniformă, partea bună e că am reușit să curățăm sângele de pe podeaua hangarului.

— Aș vrea să-mi fie înapoiat.

— S-a făcut, dar nu avem de gând să-l curățăm.

— Ce mai fac ceilalți?

Saaz a oftat, a clătinat din cap și și-a netezit părul de pe ceafă.

— A, au rămas aceiași băieți buni. A ridicat apoi din umeri. Restul oamenilor escadrilei… mi-au spus să-ți transmit cele mai bune urări și însănătoșire grabnică. Însă în noaptea aceea i-ai supărat. A privit cu tristețe spre bărbatul de pe pat. Cheri, prietene, nimănui nu-i place războiul, dar există modalități de a o spune. Ai făcut o greșeală. Cum să spun? Apreciem ce ai făcut; știm că nu este războiul tău, dar cred că… Cred că unii băieți sunt iritați de asta. Câteodată îi aud; cred că știi tu; noaptea, când aveau coșmaruri. Poți vedea asta uneori în ochii lor, de parcă ar ști cât de slabe sunt șansele și că s-ar putea să nu scape cu viață. Sunt înspăimântați; ar putea încerca să-mi tragă și mie un glonț în cap dacă le-aș spune-o direct, dar sigur sunt speriați. Ar dori să scape de acest război. Sunt, și vor să lupte pentru patria lor, dar vor să scape, și dintre cei care știu cum stau lucrurile nimeni nu le-ar găsi vreo vină. Orice scuză onorabilă. Nu sunt în stare să se automutileze, și în prezent nimeni nu iese să se plimbe cu încălțăminte subțire ca să se întoarcă cu degerături, pentru că prea mulți au făcut asta înaintea lor; dar ar dori să se găsească o cale de ieșire din război. Nu trebuie să fii acolo, dar ești; trebuie să lupți, și mulți dintre ei îți poartă ranchiună pentru asta; asta îi face să se simtă lași, pentru că știu că dacă ar fi în locul tău, s-ar afla pe uscat, ca să le spună fetelor cu ce pilot curajos au avut norocul să danseze.

— Îmi pare rău că i-am supărat. Și-a atins bandajele de la cap. Însă nu am știut că sentimentele lor erau chiar atât de aprinse.

— Nu sunt, a spus Insile, încruntându-se. Asta e partea ciudată.

S-a ridicat și s-a apropiat de o fereastră și a privit viscolul.

— La naiba, Cheri, jumătate dintre băieții aceia te-ar fi invitat bucuroși în hangar și ar fi făcut tot posibilul să-ți scoată vreo doi dinți, dar să folosească un pistol? A clătinat din cap. Nu există niciunul dintre băieți pe care l-aș vrea în spatele meu cu o chiflă sau o mână de cuburi de gheață, dar dacă s-a folosit o armă… a clătinat din nou din cap. Nu aș mai sta pe gânduri. Oamenii aceia nu sunt așa.

— Saaz, poate mi-am imaginat totul, a spus el.

Saaz a privit în jur cu o expresie de îngrijorare pe față. S-a mai înmuiat puțin când a văzut că prietenul lui zâmbea.

— Cheri, recunosc nu vreau să-mi închipui că mă înșel cu privire la vreunul dintre ei, însă alternativa este că… altcineva a făcut-o. Nu știu cine. Nici poliția militară nu a aflat.

— Nu cred că i-am ajutat prea mult, a mărturisit el.

Saaz a revenit și s-a așezat din nou pe patul alăturat.

— Chiar nu-ți amintești cu cine ai vorbit după aceea? Unde te-ai dus?

— Nimic.

— Mi-ai spus că te duci la sala de ședințe, ca să verifici ultimele ținte.

— Da, așa am auzit și eu.

— Dar când Jine s-a dus acolo ca să te cheme în hangar pentru a-ți spune lucruri îngrozitoare despre înalta noastră comandă și despre tactica proastă nu erai.

— Saaz, nu știu ce s-a întâmplat; îmi pare rău, dar tocmai… A simțit lacrimi înțepându-l pe sub pleoape. Bruschețea l-a luat prin surprindere. A pus fructul înapoi în poală. A fornăit puternic, s-a frecat la nas și a tușit, după care s-a bătut cu palma peste piept. Îmi pare rău, a repetat el.

Preț de un moment, Insile l-a urmărit pe Zakalwe cum duce mâna spre batista aflată pe noptiera patului.

Zâmbind cu gura până la urechi, Saaz a făcut un gest din umeri.

— Hai, lasă asta, o să-ți aduci aminte. Poate o fi fost vreun om de la sol cu mintea dusă, iritat de faptul că i-ai frecat ridichea de prea multe ori. Dacă vrei să-ți amintești, nu face eforturi prea mari.

— Da. „Odihnește-te“, am mai auzit placa asta, Saaz.

A ridicat fructul din poală și l-a pus pe noptieră.

— Data viitoare când vin, să-ți aduc ceva anume? a întrebat Insile. În afară de Talibe, față de care am și eu planuri, dacă tu refuzi să te ridici la înălțimea situației.

— Nu, mulțumesc.

— Băutură?

— Nu, mă păstrez pentru barul popotei.

— Cărți?

— Serios, Saaz, nu vreau nimic.

— Zakalwe, a spus Saaz râzând. Nu ai pe nimeni cu care să stai de vorbă. Ce faci toată ziua?

El s-a uitat spre fereastră, apoi la Saaz.