Tavanul spitalului era alb, la fel ca pereții și cearșafurile. Afară, pe suprafața ghețarului, totul era alb. Ziua era complet albă; un colind strălucitor de cristale uscate care treceau prin dreptul ferestrelor spitalului. Cât bătuse vântul de furtună, ultimele patru zile fuseseră la fel, iar meteorologii anunțaseră că nu se așteptau la vreo îmbunătățire a vremii în următoarele două sau trei zile. S-a gândit la soldați, ghemuiți în tranșee și peșteri de gheață, temându-se să blesteme furtuna dezlănțuită, deoarece asta însemna că probabil nu vor mai trebui să lupte. Și piloții se bucurau, dar se prefăceau că nu era adevărat, și de aceea blestemau vehement furtuna care îi împiedica să zboare; după ce ascultaseră prognoza vremii, probabil că mulți dintre ei erau deja beți-criță.

S-a uitat spre ferestrele albe. Se spunea că vederea cerului albastru ajută. De aceea spitalele se construiau la suprafață; restul se afla sub gheață. La exterior, zidurile spitalului erau văruite într-un roșu sclipitor, astfel încât să nu fie atacate de aviația dușmană. Văzuse spitale dușmane din aer, înșirate pe strălucirea albă a dealurilor înzăpezite, ca niște picături de sânge înghețat, căzute din rana vreunui soldat.

O spirală de alb a apărut fugar la o fereastră, semn că zăpada era purtată de un vârtej al furtunii, după care a dispărut. A privit intens haosul de dincolo de straturile de sticlă, apoi și-a îngustat ochii, ca și cum concentrându-se ar fi putut găsi un tipar în viscolul în devenire. A ridicat o mână și a atins bandajul alb din jurul capului.

Încercând din nou să își aducă aminte, a închis ochii. Mâna i-a căzut moale pe cearșaful tras peste piept.

— Cum te simți azi? l-a întrebat tânăra asistentă.

Ținând în mâini un mic scaun, a apărut la căpătâiul lui. A așezat scaunul între patul lui și patul neocupat din dreapta lui. Toate celelalte paturi erau goale; era singurul pacient din acea rezervă. De o lună și ceva nu se mai desfășurase niciun atac major.

Femeia s-a așezat. Bucuros să o vadă, și încântat că ea își făcuse timp să stea de vorbă cu el, i-a zâmbit.

— Bine, a spus el dând din cap. Încă încerc să-mi amintesc ce s-a întâmplat.

Ea și-a netezit uniforma albă în dreptul poalelor.

— Cum îți sunt degetele?

A ridicat ambele mâini, a mișcat degetele mâinii drepte, apoi s-a uitat la cea stângă; degetele i se mișcau puțin. S-a încruntat.

— Cam la fel, a spus, ca și cum și-ar fi cerut scuze.

— În după-amiaza asta va veni doctorul să te vadă; probabil va chema fiziologii să te consulte.

— Am nevoie de un fiziolog pentru memorie, a spus el închizând ochii o clipă. Știu că era ceva important ce trebuia să-mi amintesc.

Vocea i s-a stins. Și-a dat seama că uitase numele asistentei.

— Nu cred că avem asemenea specialiști. A zâmbit. În locul din care vii aveau așa ceva?

Asta se întâmplase înainte; ieri, nu? Nu-i uitase și ieri numele? A zâmbit. 

— Ar trebui să recunosc că nu-mi aduc aminte, a spus el zâmbind. Dar nu, nu cred că aveau.

Ieri îi uitase numele, la fel și cu două zile în urmă, dar găsise un plan; făcuse ceva ca să nu…

— Probabil că nici nu era nevoie să aibă așa ceva, având în vedere ce țeastă rezistentă ai.

Ea a continuat să-i zâmbească. El a râs și a încercat să-și amintească planul pe care îl născocise. Ceva în legătură cu suflarea, respirația și hârtia…

— Poate că nu, a aprobat-o el.

Țeasta lui rezistentă; de aceea se afla acolo. O țeastă groasă, sau cel puțin mai solidă decât cele cu care erau ei obișnuiți; o țeastă rezistentă, care nu se sfărâmase când cineva îl împușcase în cap. (Dar de ce, pentru că în acele momente nu lupta, ci se aflase printre oamenii săi, printre colegii lui piloți?)

Fracturat, însă; fracturat, spart, dar nu sfărâmat în mod iremediabil.

S-a uitat într-o parte, unde era un mic dulap. Pe tăblia lui era o hârtie împăturită.

— Nu te extenua încercând să-ți amintești, a spus asistenta. Poate nu-ți vei aminti anumite lucruri; nu are importanță prea mare. Și mintea trebuie să ți se vindece, să știi.

A auzit-o, a înregistrat ce a spus… dar a încercat să-și aducă aminte ce își spusese cu o zi în urmă; micul petic de hârtie; trebuia să facă ceva. A suflat spre ea; partea superioară a hârtiei s-a ridicat puțin, astfel că a văzut ce era scris dedesubt: TALIBE. Hârtia s-a pliat la loc. O așezase la un anumit unghi - și-a amintit el -, astfel ca ea să n-o poată vedea.

Numele ei era Talibe. Desigur, suna familiar.

— Mă vindec, a spus el. Dar era ceva ce trebuia să-mi amintesc, Talibe. Era important; știu asta.

Ea s-a ridicat și l-a bătut ușor pe umăr.

— Lasă asta. Nu trebuie să te îngrijorezi. Ce-ar fi să dormi puțin? Să trag draperia?

— Nu, a spus el. Talibe, nu mai poți rămâne?

— Cheradenine, ai nevoie de odihnă, a spus ea punându-i palma pe frunte. Mă voi întoarce curând, ca să-ți iau temperatura și să-ți schimb pansamentele. Dacă ai nevoie de altceva, sună. 

L-a bătut peste mână și a plecat, luând cu ea scaunul alb; s-a oprit la ușă și a privit peste umăr. 

— A, da, nu cumva am lăsat o foarfecă aici ultima oară când ți-am schimbat pansamentul?

El a privit în jur și a clătinat din cap.

— Nu cred.

Talibe a ridicat din umeri.

— În fine.

A ieșit din salon; în timp ce ușile se închideau, a auzit-o așezând scaunul pe coridor.

A privit din nou spre fereastră.

Talibe lua scaunul de fiecare dată, deoarece el parcă înnebunise când îl văzuse prima oară, când se trezise prima oară. Chiar și după aceea, când starea sănătății lui mentale a părut mai stabilă, când se trezea în fiecare dimineață, tot tremura, cu ochi dilatați de spaimă, doar pentru că scaunul alb stătea acolo, alături de patul lui. De aceea, cele câteva scaune din rezervă fuseseră strânse și stivuite într-un colț, pentru ca el să nu le mai vadă, iar Talibe sau doctorii aduceau scaunul de pe coridor când veneau să-l vadă.

Își dorea să poată uita; să uite de scaun și de Făcătorul de Scaune, să uite de neamul Staberinde. De ce rămăsese acest lucru atât de precis și pregnant în mintea lui, după atâția ani și atâtea călătorii lungi? Și totuși, indiferent ce se întâmplase în urmă cu câteva zile - când cineva îl împușcase și îl lăsase într-un hangar crezând că e mort -, acest lucru rămăsese confuz și nelămurit, precum ceva văzut ca prin viscol.

S-a uitat lung la norii înghețați de dincolo de fereastră, la frenezia amorfă a ninsorii. Lipsa ei de sens își bătea joc de el.

S-a lăsat moale pe pat, scufundându-se în cearșafurile făcute morman, și a adormit astfel, ținând mâna dreaptă sub pernă și un picior așezat pe un braț al foarfecii pe care o luase cu o zi în urmă de pe tava lui Talibe.

— Cum îți e capul, prietene?

Saaz Insile i-a aruncat un fruct pe care el nu a reușit să îl prindă. L-a ridicat din poală unde ajunsese după ce îl lovise în piept.

— Mai bine, i-a răspuns el.

Insile s-a așezat pe patul de alături, și-a aruncat bereta pe pernă și și-a desfăcut nasturele de sus al uniformei. Părul negru și țepos făcea ca fața lui palidă să pară albă ca și pustietatea care cotropea lumea de dincolo de ferestrele rezervei.