— Sunt cât se poate de încrezător, a spus el pe nerăsuflate și a clătinat din cap.
— Nu-ți face griji, Cheradenine.
— Eu, să-mi fac griji?
Venise mașina pentru el: a văzut-o de la fereastră. A coborât și l-a întâlnit pe Mollen. Ar fi vrut să poarte din nou costumul, dar se îndoia că ar fi fost lăsat să îl poarte în zonele de securitate maximă. Își luase doar vechea pelerină de ploaie și ochelarii cu lentile întunecate.
— Salut.
— Salut, Mollen.
— O zi plăcută.
— Da. Unde mergem?
— Nu știu.
— Dar tu ești la volan.
— Adevărat.
— Înseamnă că știi unde mergem.
— Vreți să repetați?
— Am spus că dacă tu conduci trebuie să știi încotro mergem.
— Îmi pare rău.
A rămas lângă mașină, în timp ce Mollen i-a ținut portiera deschisă.
— Ei bine, spune-mi măcar dacă e foarte departe, pentru că s-ar putea să îi anunț pe niște oameni că nu voi reveni curând.
Bărbatul masiv s-a încruntat, iar fața lui plină de cicatrice s-a încrețit în direcții ciudate și în tipare neobișnuite. A ezitat când a trebuit să apese pe butoanele cutiei de la brâu. În timp ce se concentra, Mollen și-a umezit buzele cu limba. Așadar, la urma urmelor, nu îi extirpaseră limba.
A presupus că problema lui Mollen era legată de coardele vocale. Nu și-a putut da seama de ce superiorii lui nu îl înzestraseră cu unele artificiale sau nu le lăsaseră să se refacă, decât dacă preferau ca subordonatul lor să posede un set limitat de răspunsuri. Într-un asemenea caz, acestuia i-ar fi fost greu să îi vorbească de rău.
— Da.
— Da înseamnă departe?
— Nu.
— Hotărăște-te.
A rămas cu o mână lipită de portiera deschisă a mașinii, fără să se sinchisească de acel semn de nepolitețe față de bărbatul cărunt; prefera să pună la încercare vocabularul lui limitat.
— Îmi pare rău.
— Înseamnă că este destul de aproape, în interiorul orașului?
Chipul brăzdat de cicatrice al lui Mullen s-a încruntat din nou. Și-a țuguiat buzele și a apăsat alte butoane cu o privire prin care își cerea scuze.
— Da.
— În oraș?
— Probabil.
— Mulțumesc.
— Da.
A urcat în mașină. Era alta decât cea cu care călătorise în noaptea precedentă. Mollen a urcat în compartimentul separat al șoferului, apoi și-a fixat centura de siguranță cu atenție; a apăsat pe pedale și a pornit foarte lin. Alte două mașini au pornit imediat în urma lor, apoi s-au oprit la intrarea pe prima stradă din afara hotelului, blocând automobilele celor din presă.
Tocmai urmărea păsările care, rotindu-se în înaltul cerului, arătau ca niște puncte, când imaginea a început să se estompeze. La început, a crezut că ecranele întunecate se ridicau pe dinafară la geamurile din spate și în lateral. Apoi a observat bule; un lichid negru umplea spațiul dintre cele două foi de geam ale lunetei. A apăsat butonul care îi permitea să discute cu Mollen.
— Hei! a strigat el.
Lichidul întunecat ajunsese la jumătatea ecranelor, ridicându-se treptat și între el și Mollen, dar și pe cele trei laturi.
— Da, a răspuns Mollen.
A tras de mânerul portierei. Aceasta s-a deschis; un val de aer rece a pătruns șuierând în mașină. Lichidul de culoare închisă a continuat să umple spațiile dintre foile de geam.
— Ce se întâmplă?
