— E și ăsta un început.

— Mi-a fost foarte ușor să renunț la acel obicei.

— Era de așteptat. Asta e tot?

— Ei… pe de altă parte, femeile voastre sunt foarte prietenoase.

— Și bărbații la fel, a spus Sma arcuindu-și o sprânceană.

— Viața aici pare… idilică.

— Păi, cred că trebuie să-ți placă aglomerările.

El s-a uitat în jur, la complexul acvatic aproape pustiu.

— E ceva relativ, bănuiesc.

(Și s-a gândit: grădina; grădina. Ei și-au făcut viața după imaginea grădinii!)

Sma a zâmbit.

— De ce, ești ispitit să rămâi?

— Nici măcar puțin. A pufnit în râs. Aș înnebuni aici ori m-aș cufunda într-unul dintre jocurile cu vise împărtășite cu alții. Am nevoie de mai mult.

— Dar accepți oferta noastră? a spus Sma, oprindu-se și călcând apa. Vrei să lucrezi pentru noi?

— Se pare că toată lumea socotește că așa ar trebui să fac; oamenii cred că luptați în numele binelui. Doar că… devin bănuitor când toată lumea este de acord cu un anumit lucru.

Sma a râs.

— Cât de mult ar conta dacă nu am lupta de partea binelui, Cheradenine? Ce-ar fi dacă ți-am oferi doar bani și distracție?

— Nu știu ce să spun, a recunoscut el. Asta ar îngreuna alegerea. Aș dori doar… Aș vrea să cred, să știu în cele din urmă, să pot dovedi că… A ridicat din umeri și a zâmbit. Că fac bine.

Sma a oftat. În apă, asta a însemnat că s-a ridicat și apoi s-a scufundat puțin.

— Cine știe, Zakalwe? Noi nu știm asta; credem că avem dreptate; credem chiar că o putem dovedi, dar nu suntem siguri. Există mereu argumente care ne contrazic. Nu există certitudine; mai ales în cazul Circumstanțelor Speciale, pentru care regulile sunt altele.

— Credeam că regulile sunt aceleași pentru toată lumea.

— Sunt. Dar Circumstanțele Speciale se ocupă cu echivalentele morale ale unor găuri negre, în care legile obișnuite - regulile legate de ce este bine și ce este rău, pe care îmi imaginez că oamenii le aplică pretutindeni în univers - sunt încălcate; dincolo de orizonturile evenimențiale metafizice, există… Circumstanțe Speciale. A zâmbit. Așa suntem noi. Acesta este teritoriul nostru, domeniul nostru.

— Pentru unii, asta ar putea suna ca o scuză potrivită pentru un comportament urât, a spus el.

Sma a ridicat din umeri.

— Și probabil că au dreptate. Pesemne că așa stau lucrurile. A clătinat din cap și și-a trecut o mână prin părul lung, ud. Dacă n-ar fi vorba de altceva, măcar avem o scuză; gândește-te că mulți oameni nu au nevoie de așa ceva.

S-a îndepărtat înotând.

Pentru un moment, Zakalwe a urmărit-o înotând energic. Fără să-și dea seama, și-a dus o mână la o cicatrice mică și cutată de pe piept, aflată puțin deasupra inimii, și a frecat-o, apoi s-a încruntat și a privit suprafața sclipitoare și neliniștită a apei.

După aceea, a pornit înot după femeie.

A petrecut doi ani pe Mărimea nu e totul și pe câteva planete, stânci, habitate și orbitale la care nava a oprit. Urma cursuri de instruire și învăța să folosească unele dintre noile abilități pe care le acceptase să îi fie instalate. Când, în cele din urmă, a părăsit nava pentru a porni în primul tur de îndatoriri încredințate de Cultură - o serie de misiuni care a culminat cu ducerea Celui Ales la Palatul Parfumat de pe faleză - a călătorit la bordul altei nave, care pornea în cea de-a doua misiune a sa, Unitatea Generală de Contact numită Dulce și plină de grație.

Nu a mai revăzut-o pe Chori și cincisprezece ani mai târziu a aflat că ea fusese ucisă într-o misiune. I s-a transmis știrea în timp ce oamenii Culturii îi creșteau corpul pe VSG-ul Optimistul Congenital, după ce fusese decapitat pe planeta numită Fohis și ei îl salvaseră.

Unsprezece

S-a ghemuit înapoia parapetului, la marginea cealaltă a fostului observator, ascunzându-se de avionul care se apropia. În spatele lui, în josul unei pante abrupte, se aflau tufișuri, copaci și o serie de clădiri fără acoperiș, cotropite de buruieni. A urmărit avionul apropiindu-se, a verificat dacă erau mai multe, venind din direcții diferite. Dar nu a mai descoperit niciunul. Din costum, urmărind imaginea transmisă, s-a încruntat când aparatul de zbor s-a apropiat și mai mult, încetinind, iar forma lui obeză de săgeată s-a profilat pe cerul pe care soarele apunea.

L-a văzut coborând încet spre platforma observatorului; o rampă a ieșit din pântecul lui, după care au apărut trei picioare de susținere. A făcut câteva verificări cu efectorul, apoi a clătinat din cap, s-a lăsat pe vine și a coborât panta în fugă.

Tsoldrin stătea într-una dintre clădirile ruinate. A părut surprins când a văzut silueta în costum pătrunzând pe ușa aproape acoperită de plante agățătoare.

— Da, Cheradenine.

— E un avion civil, a spus el ridicându-și vizorul. A zâmbit. Nu cred că ne mai caută, dar aparatul acela ar putea să ne asigure fuga de aici. A ridicat din umeri. Merită să încercăm. A făcut un gest în susul pantei. Vii cu mine?

Prin lumina amurgului, Tsoldrin Beychae s-a uitat la silueta întunecată din cadrul ușii. Rămăsese acolo și se întrebase ce ar fi trebuit să facă, și deocamdată nu găsise un răspuns. În parte, voia să se întoarcă la pacea, liniștea și certitudinea pe care i-o ofereau biblioteca universității, unde putea trăi fericit, fără să aibă parte de agitație, ignorând lumea, și să se scufunde în cărți vechi, sperând ca într-o bună zi să le înțeleagă pe deplin și să încerce să explice lecțiile cuprinse în acele istorii vechi, pentru ca probabil să-i determine pe oameni să se gândească mai bine la propriile timpuri și ideologii. O vreme - de fapt, multă vreme - i se păruse că era sigur cel mai bun și mai productiv lucru pe care îl putea face, dar acum nu mai era chiar atât de sigur.

Probabil, a gândit el, existau lucruri mai importante de făcut în care să se implice. Poate că trebuia să plece împreună cu Zakalwe, așa cum voiau acesta și Cultura.

După toată această aventură mai putea reveni la studiile lui?

Zakalwe, apărând din trecut, la fel de imprudent și îndrăzneț ca întotdeauna; Ubrel - chiar putea ea să fie?  - jucând un rol și făcându-l să se simtă foarte bătrân și ridicol, dar și furios; și întregul Ciorchine îndreptându-se fără cârmă să se lovească de stânci încă o dată?

Avea dreptul să nu încerce să întreprindă ceva, chiar dacă oamenii Culturii se înșelau în poziția lui în cadrul acelei civilizații? Nu știa răspunsul. A constatat că Zakalwe încercase să facă apel la orgoliul lui, dar dacă măcar jumătate din ce spusese el era adevărat? Era corect să stea deoparte și să lase evenimentele să se desfășoare, deși aceea ar fi fost soluția cea mai ușor de ales, cel mai puțin stresantă? Cum se va simți dacă ar izbucni un război, iar el ar ști că nu făcuse nimic pentru a-l zădărnici?

„Zakalwe, să te ia naiba“, a gândit el. S-a ridicat.

— Încă nu m-am hotărât, a spus el. Dar să vedem cât de departe poți ajunge.

— Bravo, omule!

Glasul siluetei purtând costum nu a trădat nicio urmă de emoție.

— … Oameni buni, îmi pare foarte rău pentru întârziere; nu a ținut de noi; a apărut o problemă legată de controlul traficului, dar îngăduiți-mi să vă cer încă o dată scuze în numele companiei Heritage Tours. Ei bine, iată că am ajuns, ceva mai târziu decât ne așteptam (dar nu apreciați acest minunat apus de soare?); am ajuns la foarte renumitul Observator Srometern; domnilor și doamnelor, sub tălpile noastre aveți cel puțin patru mii cinci sute de ani de istorie. Mă voi vedea silit să vă prezint totul în mare viteză pentru a vă putea spune totul în timpul pe care îl vom petrece aici, de aceea, vă rog să mă ascultați cu atenție…

Cu câmpul antigravitațional bâzâind, aparatul de zbor a plutit puțin peste marginea apuseană a platformei observatorului. Cu picioarele atârnându-i în aer, întinse mai curând ca măsură de precauție. Pe rampa ieșită din pântecul lui au coborât în jur de patruzeci de oameni, care apoi s-au strâns în jurul unuia dintre soclurile cu instrumente, în vreme ce un tânăr ghid, foarte vioi, a început să le vorbească.