Bărbatul cărunt a atins o cutie prinsă la centură.
— Bună, a spus cutia.
— Mollen nu poate vorbi, înțelegi? De când îl cunoaștem, n-a rostit nicio vorbă.
— Adevărat, a spus femeia. Acum se scufundase cu totul în fotoliu. Am considerat că trebuia să-și dreagă glasul; de aceea i-am smuls limba.
A chicotit, dar sunetul scos a amintit de un râgâit.
— Ne cunoaștem.
L-a salutat din cap pe bărbatul masiv, a cărui față s-a schimonosit în mod ciudat pe sub cicatrice.
Petrecerea din pivnița-vapor a continuat. Aproape că s-a ciocnit de o femeie care avea ochii la ceafă. Câțiva petrecăreți schimbau membre între ei. Oamenii se făleau cu patru brațe sau nu aveau nici unul (și cerșeau ca paharele cu băutură să le fie duse la gură de către alții), ori aveau un picior în plus, ori aveau brațe și picioare de la celălalt sex. O femeie se plimba cu mândrie urmată de un bărbat care arbora un zâmbet grețos de prostesc; femeia își ridica mereu fusta și își etala sexul bărbătesc complet.
Zakalwe spera ca până la încheierea serii toți cei prezenți să uite cine și ce avea.
A trecut printr-o zonă mai liniștită a petrecerii, unde focurile de artificii făceau ca asupra oamenilor să cadă scântei reci. Toți râdeau și - nu a găsit un cuvânt mai potrivit - țopăiau.
I s-a urat drum bun. A călătorit cu aceeași mașină cu care venise, dar cu alt șofer. A urmărit luminile și întinderea calmă și ninsă a orașului și s-a gândit la oameni de la petreceri și la oameni în vreme de război; a văzut petrecerea pe care o părăsise și tranșeele verzi-cenușii în care se aflau oameni plini de glod, așteptând înfrigurați; a văzut oameni îmbrăcați în costume negre și strălucitoare biciuindu-se unii pe alții și fiind legați… dar a văzut și oameni înlănțuiți de paturi sau scaune, țipând, în vreme ce bărbați în uniforme își demonstrau aptitudinile deosebite.
Și-a dat seama că uneori trebuia să i se aducă aminte că încă poseda capacitatea de a disprețui.
Mașina a mers cu viteză pe străzile tăcute. Și-a scos ochelarii cu lentile închise la culoare. Orașul continua să defileze prin dreptul lui.
VI
Cândva - între perioada în care îl condusese pe Cel Ales de-a curmezișul pustietății secetoase și aceea în care sfârșise strivit ca o insectă în caldeira inundată scurmând semne în țărână - își luase un soi de vacanță și un timp cochetase cu ideea de a renunța la activitatea în folosul Culturii și de a face altceva. Întotdeauna avusese impresia că bărbatul ideal era ori soldat, ori poet și de aceea, după ce își petrecuse cea mai mare parte a vieții fiind unul dintre acele lucruri - pentru el - total opuse, a hotărât să își schimbe viața și să devină altceva.
A trăit într-un sătuc dintr-o țară mică, preponderent rurală de pe o planetă măruntă, subdezvoltată, care nu se grăbea. A locuit la o pereche de bătrâni într-o căsuță din copaci, aflată pe văile de sub niște munți. Se trezea dimineața devreme și făcea plimbări lungi.
Peisajul rural arăta primenit, verde și proaspăt; era vară, iar câmpiile și pădurile, potecile și malurile râurilor erau pline de flori imposibil de numit, de toate culorile. Copacii înalți se unduiau în adierile calde de vară, frunzele erau strălucitoare și fluturau ca drapelele, iar apa curgea de pe lande și dealuri, peste pietrele adunate ale pâraielor sclipitoare ca un concentrat limpede al aerului însuși. Transpira urcând până pe culmile dealurilor noduroase, se cățăra pe stâncile solitare ajungând până în vârful lor și alerga chiuind și râzând pe crestele mai late, sub umbrele trecătoare ale norilor mici, aflați la mare înălțime.
Pe landă, pe dealuri, a văzut animale. Unele minuscule, care țâșneau aproape invizibile în desișuri, cât pe ce să fie călcate în picioare, altele mai mari, care făceau salturi și se opreau, priveau în urmă, după care se îndepărtau țopăind, dispărând în bârloguri sau printre stânci; altele și mai mari, care goneau fluid pe pământ în turme urmărindu-l, apoi deveneau aproape invizibile când încetau să mai pască. Păsările îl atacau când se apropia prea mult de cuiburile lor; altele țipau din apropiere, fluturând dintr-o aripă și încercând să îi distragă atenția când se apropia de progeniturile lor. Era atent să nu le calce cuiburile.
În acele plimbări își lua întotdeauna un carnețel și își nota tot ce i se părea interesant. Încerca să descrie senzația pe care i-o dădeau ierburile când le avea între degete, felul în care sunau copacii, diversitatea vizuală a florilor, modul în care se deplasau și reacționau animalele și păsările, culoarea stâncilor și a cerului. A ținut un jurnal adevărat într-un carnet mai mare, pe care îl păstra în camera lui din căsuța bătrânilor. Făcea note în fiecare seară, ca și cum ar fi completat un raport pentru cine știe ce autoritate superioară.
În alt album a rescris notațiile, împreună cu alte note la notații, iar apoi s-a apucat să taie cuvinte din acele notițe adnotate, îndepărtând cu atenție cuvânt după cuvânt, până când a obținut ceva care semăna a poem. Așa își imagina că se scrie poezie.
Adusese cu sine câteva cărți cu poeme, iar când vremea era umedă, lucru care se întâmpla rar, rămânea în casă și încerca să le citească. De obicei însă, lectura lor îl făcea somnoros. Cărțile despre poezie și poeți, pe care le adusese îl derutau și mai mult, astfel că trebuia să recitească mereu pasaj după pasaj pentru a reține fiecare cuvânt, dar nici atunci nu se simțea mai lămurit.
La fiecare câteva zile se ducea la taverna satului, unde juca popice și pietre cu localnicii. Diminețile de după astfel de seri erau considerate perioade de recuperare, de aceea, când ieșea la plimbare, își lăsa carnețelul de notițe acasă.
În restul timpului umbla până la epuizare și se menținea în formă; se cățăra în copaci pentru a vedea cât de sus putea ajunge înainte ca ramurile să fie prea subțiri pentru a-l susține, escalada fețe stâncoase și cariere părăsite, mergea în echilibru pe copaci prăbușiți de-a latul ravenelor abrupte, sărea de pe o piatră pe alta, traversând râuri, iar câteodată urmărea și fugărea animalele de pe landă, știind că nu le putea ajunge din urmă, dar râzând când alerga după ele.
Singurii oameni pe care îi vedea pe dealuri erau fermieri și păstori. Câteodată vedea sclavi muncind pe câmpuri și rareori întâlnea oameni ieșiți la plimbare. Nu îi plăcea să se oprească pentru a sta de vorbă cu ei.
Singura persoană pe care o vedea cu regularitate era un bărbat care înălța zmee pe dealuri. Se vedeau unul pe altul de la depărtare. La început, nu s-a întâmplat ca drumurile lor să se încrucișeze, dar mai târziu a avut grijă să evite acest lucru; dacă vedea silueta slabă îndreptându-se spre el, schimba direcția, urca alt deal dacă vedea un zmeu mic, de culoare roșie zburând deasupra culmii spre care dorise să se îndrepte. Asta devenise un fel de tradiție, un obicei personal.
Zilele se scurgeau. Odată, stătea pe un deal și a văzut o sclavă fugind pe câmpurile de la poale, prin tiparele ciudate și lente pe care curenții vântului împingeau blana roșie-aurie a terenului. Fuga sclavei lăsa o urmă amintind de siajul unui vapor. Femeia a ajuns doar până la râu, unde supraveghetorul călare al latifundiarului a doborât-o. L-a urmărit pe supraveghetor bătând-o pe femeie - a văzut bățul lung ridicându-se și coborând, minuscul de la o asemenea distanță -, dar nu a auzit niciun sunet, pentru că vântul bătea în direcție nepotrivită. După ce, într-un târziu, femeia a rămas nemișcată pe malul râului, supraveghetorul a descălecat aproape de capul ei; s-a văzut o sclipire, dar nu și-a dat seama precis ce se petrecuse. Supraveghetorul a plecat călare; ceva mai târziu, sclavi încătușați de picioare au venit și au dus femeia de acolo.
Și-a notat acest lucru.
În acea seară, după cina luată în casa celor doi bătrâni, după ce nevasta s-a dus la culcare, el i-a povestit bătrânului ce văzuse. Bătrânul a dat rar din cap în timp ce mesteca o rădăcină care conținea ceva narcotic și a scuipat sucul în foc. Se știa că supraveghetorul era nemilos, a spus bătrânul; tăia limba oricărui sclav care încerca să evadeze. Păstra limbile la uscat pe o sfoară întinsă deasupra intrării în îngrăditura sclavilor de la ferma latifundiarului.
El și bătrânul au băut apoi niște alcool cumplit de tare, făcut din cereale, din cești mici, după care bătrânul i-a spus o poveste.
În poveste, un bărbat care mergea printr-o pădure sălbatică a fost ispitit din calea lui de niște flori frumoase, iar apoi a văzut o femeie tânără și frumoasă dormind într-un luminiș. S-a apropiat de fecioară, iar ea s-a trezit. S-a așezat alături de ea și, în timp ce au stat de vorbă, el și-a dat seama că ea mirosea a flori, un parfum mai minunat decât oricare altul pe care îl simțise, fiind atât de intens, încât a amețit de tăria îmbătătoare a lui. După o vreme, înconjurat de mirosul ei floral, fermecat de vocea ei ușor cântată și de purtarea ei sfioasă, el a rugat-o să îl lase să o sărute și, în cele din urmă, când ea i-a îngăduit, săruturile lor au devenit pasionale și s-au împreunat.
Însă în acest timp, chiar din primul moment când s-a unit, ori de câte ori bărbatul privea cu un ochi vedea cum femeia se transforma. Privită cu un ochi, ea arăta ca la început, dar privită cu celălalt ochi, ea părea mai bătrână, nemaifiind abia trecută de copilărie. Cu fiecare zbatere a iubirii lor, ea a îmbătrânit (deși doar când era privită cu un ochi), trecând prin maturitate și strălucirea târzie a vârstei de mijloc până la bătrânețe.
În tot acel timp, bărbatul a văzut-o tânără doar închizând un ochi - și bineînțeles că nu s-a putut opri din actul pe care îl aveau împreună, dar s-a simțit tentat mereu să privească și prin celălalt ochi, și era înmărmurit și uimit de transformarea îngrozitoare care se petrecea.
În ultimele momente pe care și le-a amintit a închis ambii ochi, deschizându-i doar în momentul culminant, când a văzut - de astă dată cu amândoi ochii - că se aruncase asupra unui cadavru în descompunere, cotropit deja de viermi și alte insecte; mirosul de flori s-a schimbat în aceeași clipă, devenind o duhoare insuportabilă de moarte, dar în așa fel încât și-a dat seama că mirosul fusese mereu astfel, și, când vintrele lui au cedat în cadavru, a vărsat și tot ce mâncase în acea zi.
Spiritul pădurii i-a legat viața cu două fire și, cu ambele mâini, l-a prins strâns, l-a smuls din țesătura vieții și l-a târât spre lumea umbrelor.
Acolo, sufletul lui a fost sfărâmat într-un milion de bucăți care au fost azvârlite asupra lumii, pentru a alcătui sufletul tuturor muștelor de polen, care aduc în același timp o viață nouă, dar și moartea florilor.
I-a mulțumit bătrânului pentru acea poveste și i-a spus la rându-i câteva pe care le ținea minte din copilărie.
Câteva zile mai târziu, a alergat după un mic animal pe landă; acesta a alunecat pe iarba umedă de rouă și s-a rostogolit, apoi a căzut cu picioarele răsfirate peste niște pietre rămânând fără suflu. El a scos un chiot victorios și s-a aruncat înainte pe pantă către animalul care se ridica nesigur pe picioare; a sărit ultimii doi metri, aterizând cu ambele picioare alături de locul în care se prăbușise animalul, dar acesta și-a adunat picioarele și a pornit în goană, nevătămat și a dispărut în josul unei adâncituri. Respirând greu și transpirat, el a râs. A rămas locului, și-a lăsat mâinile pe genunchi și s-a aplecat de mijloc, încercând să-și recapete suflul.
Ceva s-a mișcat sub tălpile lui. A văzut și a simțit.
