A făcut un semn către costumul negru, apoi s-a așezat, încrucișându-și picioarele. A bătut ușor cu palma în micul dulap. Acesta s-a deschis, etalând pahare care au scos clinchete. Înăuntru se aflau și boluri fumegânde cu droguri.
— Mi se pare mai sigur.
Ea s-a aplecat spre el și i-a oferit un pahar în care se găsea un lichid strălucitor, pe care el l-a acceptat. S-a așezat mai comod pe scaun.
Ținând bolul între ambele mâini și închizând ochii când s-a rezemat de spătar, ea l-a imitat, după care a inspirat adânc. A suflat puțin fum sub reverele vestei, astfel că, în timp ce a vorbit, mirosul greu a circulat printre material și sânii ei, după care a ajuns în nările ei.
— Ne bucurăm că ai putut veni, indiferent de ținută. Spune-mi, cum ți se pare Excelsior? Corespunde cerințelor tale?
El a surâs discret.
— E destul de bun.
Ușa s-a deschis. Bărbatul pe care îl văzuse împreună cu femeia la petrecerea stradală și când fusese urmărit cu mașina a rămas în prag. S-a retras, lăsându-l pe Mollen să intre înaintea lui. Apoi s-a apropiat de scaunul rămas liber și s-a așezat. Mollen s-a postat în apropierea ușii.
— Despre ce vorbeați? a întrebat bărbatul făcând semn că refuză paharul întins de femeie.
— Tocmai se pregătea să ne spună cine este, a zis femeia; și amândoi s-au uitat la el. Nu ești domnul… Staberinde?
— Nu, nu sunt. Spuneți-mi voi cine sunteți?
— Cred că știi cine suntem, domnule Staberinde, a spus bărbatul. Noi am crezut că știm cine ești, asta până acum câteva ore. Acum nu mai suntem siguri.
— Sunt un turist oarecare.
A sorbit din pahar și i-a privit pe amândoi peste buza lui. A examinat băutura. Pe fundul paharului pluteau fragmente miniaturale, aurii.
— Dacă ești turist, ai cumpărat o groază de suveniruri pe care nu le vei putea lua acasă, a spus femeia. Străzi, căi ferate, poduri, canale, blocuri de apartamente, magazine, tuneluri. A fluturat mâna prin aer, dând de înțeles că lista nu era completă. Și asta doar în Solotol.
— M-am lăsat purtat de val.
— Ai încercat să atragi atenția?
El a zâmbit.
— Da, așa cred.
— Domnule Staberinde, am auzit că în această dimineață ai avut o experiență neplăcută, a spus femeia. Ridicându-și picioarele, ea s-a așezat mai comod pe fotoliu. Ceva legat de un canal de evacuare a apei.
— Exact. Mașina mea a fost dirijată în avalul unui asemenea canal încă din amonte.
— Și n-ai pățit nimic? a întrebat femeia cu glas aparent somnoros.
— Nu grav; am rămas în mașină până când…
— Te rog, nu, a spus femeia, cu un glas care îi trăda oboseala, făcând un semn din masa neclară a fotoliului. Nu vreau să aud amănunte.
El nu a spus nimic; s-a mulțumit să strângă din buze.
— Am înțeles că șoferul tău nu a fost la fel de norocos, a spus bărbatul.
— Mda, a murit. S-a aplecat în față. De fapt, cred că voi ați aranjat totul.
— Da, a spus femeia care rămăsese în aceeași poziție, iar vocea ei s-a ridicat ca fumul. De fapt, noi am făcut-o.
— Sinceritatea asta mi se pare cuceritoare, vouă nu?
Bărbatul s-a uitat admirativ la genunchii, sânii și capul femeii, singurele părți care se mai vedeau din ea peste brațele îmblănite ale fotoliului. A zâmbit.
— Desigur, domnule Staberinde, camarada mea glumește. Noi nu am face un lucru atât de îngrozitor. Dar ți-am putea oferi un oarecare sprijin pentru a-i descoperi pe adevărații vinovați.
— Serios?
Bărbatul a confirmat cu o mișcare din cap.
— Poate ne-ar face plăcere să te ajutăm, înțelegi?
— A, sunt convins.
Bărbatul a râs.
— Domnule Staberinde, cine ești în realitate?
— V-am spus; sunt turist. A adulmecat bolul. Am dat recent de niște bani și mereu mi-am dorit să vizitez Soloton - în stil mare - și exact asta fac.
— Cum ai ajuns să controlezi Fundația Vanguard, domnule Staberinde?
— Socotesc că astfel de întrebări sunt nepoliticoase.
