Era un cilindru uriaș, necizelat, ușor evazat, având înălțimea de aproximativ un metru și lățimea de aproape doi metri. A bătut ușor cu palma în vârful lui. 

— Hm, e din piatră.

— A, a făcut Tsoldrin, alăturându-i-se lângă cilindru. Ei bine, dacă este ceea ce cred… ăsta a fost la origini un ciot de copac, desigur. Și-a plimbat palma peste suprafața din piatră și a căutat ceva în jur. Dar s-a pietrificat, și încă de mult timp. Uită-te mai atent, încă poți vedea inelele lemnului.

Zakalwe s-a aplecat și, în lumina scăzută a după-amiezii, a privit suprafața cenușie a pietrei. Inelele de creștere ale copacului mort de mult erau vizibile. S-a înclinat și mai mult, și-a scos una dintre mănușile costumului și a mângâiat cu degetele suprafața din piatră. Îmbătrânirea diferențiată a lemnului pietrificat făcuse ca inelele să fie perceptibile; degetele lui au simțit ridicăturile minuscule defilând pe sub suprafață precum amprenta unui puternic zeu din piatră.

— Cât de mulți ani, a spus el pe nerăsuflate, punând mâna înapoi pe centrul ciotului și plimbând-o până a ajuns la margine.

Beychae a rămas tăcut.

Fiecare an, un inel complet, semnătura unui an prost și a unuia bun evidențiată de spațiere, și fiecare inel fiind întreg, închis, ermetic. Fiecare an, ca o parte a unei condamnări, fiecare inel fiind o cătușă, înlănțuită și înlănțuind totul de trecut; fiecare inel, un zid, o închisoare. O condamnare închegată în lemn, nu întemnițată în piatră, înghețată de două ori, condamnată de două ori, o dată pe o perioadă imaginabilă, iar apoi pentru un timp inimaginabil. Degetul lui a trecut peste zidurile alcătuite din inele, o hârtie uscată deasupra pietrei ridate.

— Ăsta este doar capacul, a spus Beychae, aflat de cealaltă parte. Stătea pe vine, și căuta ceva pe partea aceea a ciotului. Ar trebui să existe… a, da. Uite. Nu cred că îl vom putea ridica, bineînțeles, dar…

— Capacul? a spus Zakalwe, punându-și mănușa pe mână și dând roată ciotului, mergând spre Beychae. Capac pentru ce?

— Era un fel de puzzle pe care astronomii imperiali îl jucau când imaginile erau neclare, a spus Beychae. Uite, vezi mânerul acela?

— Doar o clipă, a spus el. Vrei să te retragi puțin?

Beychae s-a tras înapoi. 

— Zakalwe, doar patru oameni zdraveni pot face asta.

— Costumul ăsta e mai puternic atât, deși echilibrarea ar putea crea unele probleme. A găsit două puncte de sprijin pe piatră. Comandă către costum: putere normală la maximum.

— Trebuie să îi vorbești costumului? a întrebat Beychae.

— Da, i-a răspuns Zakalwe. 

S-a încordat, ridicând o margine capacului din piatră; o explozie minusculă de praf de sub talpa uneia dintre ghetele costumului a anunțat că o pietricică prinsă acolo cedase. 

— Ăstuia trebuie să-i vorbești; există unele în cazul cărora trebuie doar să te gândești la ceva, dar… A tras de o margine a capacului, împingând în față un picior pentru a-și muta centrul de greutate…dar mie nu mi-a plăcut niciodată asta. 

A ținut toată partea superioară a trunchiului pietrificat deasupra capului, după care a pășit greoi, în zgomotul scrâșnit de pietriș sub tălpi, spre altă masă din piatră și a revenit; a făcut greșeala de a bate din palme și a dat naștere unui sunet care a amintit de un foc de armă. 

— Hopa, a spus el, și a zâmbit. Comandă către costum: întrerupe forța.

După îndepărtarea capsulei din piatră, a rămas la vedere un con gol pe dinăuntru.

Părea să fi fost cioplit chiar din ciotul pietrificat. Uitându-se mai atent, a văzut că era crestat, inel după inel.

— Inteligent, a spus el ușor dezamăgit.

— Nu te uiți cum trebuie la el, Cheradenine, i-a spus Beychae. Privește mai atent.

I-a urmat sfatul.

— N-ai cumva la tine ceva foarte mic, de formă sferică? l-a întrebat Beychae. Ceva ca o… o bilă de rulment.

— O bilă de rulment? s-a mirat el, având o expresie îndurerată pe față.

— Nu ai asemenea lucruri?

— Cred că vei descoperi că în majoritatea societăților rulmenții nu rezistă mult la superconductivitate la temperatura camerei, fără a mai vorbi de tehnologia câmpurilor. Decât dacă te ocupi de arheologie industrială și încerci să menții în funcțiune cine știe ce mecanism antic. Nu, nu am nicio bilă.

S-a uitat mai atent la centrul conului gol din piatră. 

— Crestături.

— Exact, a spus Beychae zâmbind.

S-a retras și a privit conul crestat ca întreg.

— E un labirint!

Labirint. În grădină existase un labirint. Copiii îl învățaseră pe de rost, deveniseră prea familiari cu el și îl foloseau doar când la casa mare soseau în vizită copii care nu le plăceau; îi lăsau să se rătăcească prin el ore în șir.

— Da, a spus Beychae, dând din cap. Începeau cu mărgele colorate sau pietricele și încercau să ajungă până la buză. S-a uitat mai de aproape. Se spune că exista o modalitate de a-l transforma într-un joc, pictând linii care împărțeau fiecare inel în segmente; se puteau folosi mici punți din lemn și piese de blocare ca niște pereți pentru a ușura înaintarea proprie sau pentru a împiedica deplasarea rivalilor. 

În lumina tot mai scăzută Beychae și-a mijit ochii pentru a vedea mai bine.

— Hm. Vopseaua s-a șters.

A privit sutele de crestături minuscule de pe suprafața conului - ca un model al unui vulcan uriaș, a gândit el - și a surâs. A oftat, apoi s-a uitat la ecranul fixat la încheietura mânecii costumului și a încercat să apese din nou butonul de urgență. Nu a primit răspuns.

— Încerci să contactezi Cultura?

— Îhî, a făcut el, întorcându-și din nou ochii spre labirintul petrificat.

— Ce ți se va întâmpla dacă ne găsesc oamenii Guvernanței? a întrebat Beychae.

— A, asta. A ridicat din umeri și a revenit lângă balustrada la care se opriseră mai devreme. Nu mare lucru. E puțin probabil că-mi vor zbura creierii; vor dori să mă interogheze. Asta va oferi Culturii timp suficient ca să mă scoată de acolo; fie prin negocieri, fie prin răpire. Nu-ți face griji pentru mine. I-a zâmbit lui Beychae. Să le spui că te-am luat cu forța. Eu voi susține că te-am anesteziat și te-am aruncat în capsulă. Așa că nu te îngrijora; probabil te vor lăsa să te întorci la studiile tale.

— Mda, a spus Beychae, alăturându-i-se lângă balustradă. Studiile mele erau o construcție delicată, Zakalwe; ele mențineau dezinteresul meu atent elaborat. S-ar putea să nu-mi fie prea ușor să le reiau după ce tu le-ai întrerupt cu o violență exuberantă.

— Aha. S-a străduit să nu zâmbească. A coborât privirea spre copaci, apoi la mănușile costumului, ca și cum ar fi verificat dacă aveau toate degetele. Da. Ascultă, Tsoldrin… îmi pare rău. Mă refer la prietena ta, domnișoara Shiol.

— Și mie, a spus încet Beychae. Apoi a zâmbit nesigur. Cheradenine, am fost fericit. Nu mă simțisem astfel de multă vreme. Au urmărit soarele alunecând înapoia norilor. Ai convingerea că era de-a lor? Ești sigur?

— Nu încape nicio îndoială, Tsoldrin. I s-a părut că vede lacrimi în ochii bătrânului. Și-a mutat privirea de la el. Cum spuneam, îmi pare rău.

— Sper că nu era singurul mod în care un bătrân poate fi făcut să se simtă fericit… să fie fericit. Prin înșelătorie.

— Poate că nu a fost doar înșelătorie, a spus Zakalwe. Și, oricum, bătrânețea nu mai e ce era altădată. Și eu sunt bătrân, i-a reamintit lui Beychae, care și-a scos batista și și-a suflat ușor nasul.

— A, sigur; așa e. Am uitat. Ciudat, nu? De fiecare dată când întâlnim oameni pe care nu i-am văzut de multă vreme rămânem surprinși văzând cât de mult au îmbătrânit. Dar când te văd, ei bine, tu nu te-ai schimbat deloc, și de aceea mă simt foarte bătrân, Cheradenine, necinstit și nejustificat de bătrân în comparație cu tine.