— Foc, a zis el.
Opt
Prima zăpadă a anului s-a așternut pe pantele înalte ale orașului din despicătură; se cernea din cerul cenușiu și se așeza pe străzi și clădiri ca un cearșaf aruncat peste un cadavru.
A luat cina singur, la o masă mare. Ecranul pe care îl adusese pe roți până în mijlocul camerei puternic luminate licărea și prezenta imagini ale unor prizonieri eliberați de pe altă planetă. Ușile spre balcon erau deschise, iar prin ele pătrundeau mici fulgi de ninsoare. Mocheta groasă era albă și înghețată în locul în care se așezase zăpada și avea pete întunecate mai spre interior, acolo unde căldura din cameră topiseră cristalele, transformându-le din nou în apă. Afară, orașul era o masă de forme cenușii, nevăzute. Luminile așezate ordonat în linii și bucle erau estompate de distanță și de pânza ninsorii.
Întunericul a venit ca un drapel negru fluturat deasupra canionului, trăgând înapoi cenușiul de la marginile orașului, iar apoi împingând în față punctele individuale ale luminilor stradale și din clădiri ca pe niște recompense.
Ecranul mut și ninsoarea tăcută conspirau; lumina azvârlea o potecă în haosul tăcut al căderii fulgilor de dincolo de fereastră. S-a ridicat și a închis ușile și obloanele, apoi a tras draperia.
Ziua următoare a fost luminoasă și senină, iar orașul se vedea clar, atât cât permitea curba largă a canionului; clădirile, liniile drumurilor și apeductelor ieșeau în evidență de parcă ar fi fost desenate chiar atunci, sclipind ca vopseaua proaspătă, în vreme ce lumina pătrunzătoare și rece a soarelui dădea strălucire chiar și celor mai mate pietre cenușii. Zăpada se așezase pe partea superioară a orașului; dedesubt, unde temperatura rămânea constantă, zăpada căzuse ca ploaie. Și acolo era etalată cu precizie noua zi; a privit din mașină și a examinat priveliștea. Îl încânta fiecare amănunt; a numărat arcade și mașini și a trasat liniile apei, drumului, burlanelor și urmelor prin toate răsucirile și ascunzătorile lor; a inspectat fiecare licărire de lumină a soarelui și, purtând ochelarii cu lentile de culoare închisă, a privit printre gene fiecare pasăre punctiformă care se rotea pe cer și nu i-a scăpat nicio fereastră spartă.
Mașina era mai lungă și mai zveltă decât celelalte pe care le cumpărase sau le închiriase; avea opt locuri și un motor rotativ uriaș și ineficient are acționa ambele osii spate, iar el ceruse ca acoperișul pliant să fie coborât: se așezase pe bancheta din spate și se bucura de curentul rece de aer care îi mângâia fața.
Cercelul-terminal a scos un piuit.
— Zakalwe?
— Da, Diziet, a spus el.
Vorbind încet, a socotit că șoferul nu-l va auzi din cauza zgomotului provocat de vânt. A ridicat totuși geamul dintre el și șofer.
— Alo. Apare o oarecare întârziere, dar nu mare. Cum merg lucrurile?
— Deocamdată, nimic. Mă numesc Staberinde și fac valuri. Dețin Liniile Aeriene Staberinde, există o stradă Staberinde, un magazin Staberinde, o cale ferată Staberinde, Radio Local Staberinde… există chiar și un pachebot numit Staberinde. Am cheltuit bani de parcă ar fi fost aer, am înființat în decurs de o săptămână un imperiu comercial pe care alții nu l-ar putea dezvolta nici într-o viață și dintr-odată am devenit cel mai renumit om de pe planetă, poate chiar și din Ciorchine…
— Da. Dar, Cher…
— În dimineața asta a trebuit să folosesc un tunel de serviciu și să ies din hotel pe o ușă-anexă; curtea era înțesată de oameni din presă. A aruncat o privire peste umăr. Sunt uimit că am scăpat de acei copoi.
— Da. Cher…
— La naiba, probabil că, fiind atât de nebun, voi amâna de unul singur războiul; oamenii vor constata că prefer să risipesc bani decât să lupt.
— Zakalwe, Zakalwe, a spus Sma. Da, e grozav. Dar la ce slujesc toate astea?
El a oftat și a privit clădirile dărăpănate care defilau pe-o parte, destul de aproape sub peretele canionului.
— Vreau să fac numele de Staberinde cunoscut în media, astfel încât și un sihastru care studiază documente antice să audă de el.
— Și?
— … și a fost ceva ce eu și Beychae am făcut în timpul războiului, o anumită stratagemă. Am numit-o strategia Staberinde. Dar numai între noi. Strict între noi; avea semnificație doar pentru Beychae, pentru că i-am explicat despre… originea ei. Dacă aude cuvântul, sigur se va întreba ce se întâmplă.
— Pare o teorie măreață, Cheradenine, dar de fapt nu a dat roade, așa e?
— Nu, a răspuns el oftând, apoi s-a încruntat. În locul în care se află ajung știri, da? Ai convingerea că nu este prizonier acolo?
— Există acces la rețea, dar nu direct. Este bine ecranată, nici măcar noi nu reușim să vedem ce se petrece. Și suntem convinși că nu e prizonier.
El a rămas un moment pe gânduri.
— Cum e situația antebelică?
— Războiul total pare inevitabil, dar data izbucnirii lui pare să fi fost amânată cu două zile, de la opt până la zece, după un eveniment declanșator viabil. Așadar… deocamdată e bine, ca să mă arăt optimistă.
— Hm. Urmărind apele înghețate ale unui apeduct prin dreptul căruia trecea, la cincizeci de metri sub barieră, și-a scărpinat bărbia. Ei bine, a spus el, acum sunt în drum spre universitate; iau dejunul cu decanul. Înființez o Bursă Staberinde, o Frăție Staberinde și o catedră Staberinde. A făcut o grimasă. Și poate chiar și un Colegiu Staberinde. Cred că o să aduc vorba despre acele tablete extrem de importante din ceară.
— Da, bună idee, a spus Sma după o scurtă pauză.
— Bun. Nu cred că universitatea are vreo legătură cu lucrurile în care Beychae și-a vârât nasul, nu-i așa?
— Nu, i-a răspuns Sma. Dar ele sunt sigur păstrate în locul în care lucrează el; cred că poți cere să verifici măsurile de securitate pe care le au acolo sau să vrei să vezi unde sunt păstrate.
— De acord. Voi aduce vorba de tablete.
— Verifică mai întâi ca nu cumva omul să aibă probleme cu inima.
— Am înțeles, Diziet.
— Încă un lucru. Perechea de care ne-ai întrebat, cei care au venit la petrecerea stradală pe care ai organizat-o.
— Da.
