Țesătura întunecată a acoperișului cortului se afla deasupra lui, și totuși nu reușea să vadă prin ea cerul, care avea nuanța albastră a zilei și ea strălucitoare, dar întunecată, pentru că nu putea străpunge cu privirea prin acel albastru, iar dincolo de el se afla un întuneric mai profund decât înăuntrul cortului, o beznă în care ardeau sori împrăștiați, mici lumini ca ale unor licurici în deșerturile pustii ale nopții.

Un grup întunecat de stele s-a întins spre el, s-a ridicat ușor între degete uriașe, amintind de niște fructe coapte și fragile. În acea îmbrățișare imensă s-a simți delirant de sănătos, și apoi, într-o clipă - în orice clipă, și fără să facă nici cel mai neînsemnat efort - a înțeles că ar putea pricepe totul, dar nu dorea deloc asta. S-a simțit ca și cum o mașinărie îngrozitoare, capabilă să cutremure o galaxie, ascunsă mereu sub pojghița universului, se conectase într-un fel anume cu sine și îl atingea delicat cu puterea ei.

Se găsea într-un cort. Era cu picioarele încrucișate și își ținea ochii închiși. Rămăsese în acea poziție vreme de câteva zile. Era îmbrăcat cu o robă largă, asemenea celor purtate de nomazi. Uniforma lui stătea împăturită frumos la un metru în spatele lui. Avea părul scurt; pe față îi crescuse barbă de câteva zile, iar pe piele îi apăruse o peliculă de sudoare. A avut impresia că din când în când se găsea în afara propriei ființe, privindu-și trupul stând acolo, pe niște perne decorative, sub acoperișul din țesătură de culoare întunecată. Fața lui se întuneca deoarece firele negre de păr creșteau din piele, însă păreau să aibă o culoare mai deschisă, fiindcă pelicula de sudoare de deasupra lucea în luminile aruncate de lămpi și de gaura de eliminare a fumului din acoperiș. Acea simbioză dușmănoasă, acea competiție care crea o stază îl amuza. Se va reuni cu propriul trup ori va pleca mai departe trăind un sentiment de dreptate esențială.

Încărcat de o atmosferă grea și apăsătoare, deopotrivă stătută și dulceagă, cortul era întunecat pe dinăuntru; încărcat de parfumuri și cu fum de tămâie. Totul era dulceag, greoi, și excesiv de decorat; carpetele atârnate pe pereți erau groase și înțesate de multe culori și fire din metale prețioase; covorul de pe podea era afânat ca un câmp cu grâu auriu, iar pernele moi, frumos mirositoare și velințele languros de groase alcătuiau un peisaj cu un model fabulos sub acoperișul întunecat sub forma unei pâlnii. Câteva cădelnițe fumegau alene; încălzitoare de noapte stăteau stinse, recipiente pentru frunzele-visului și potire din cristal, cutii încastrate cu pietre prețioase și cărți ferecate erau împrăștiate pe peisajul țesăturii care se unduia, toate ca niște temple de pe câmpie.

Minciuni. Cortul era pustiu, iar el ședea pe un sac umplut cu paie.

Fata l-a urmărit mișcându-se. A fost o mișcare hipnotică, la început abia perceptibilă, dar odată văzută, după ce ochiul s-a obișnuit cu ea, a devenit foarte evidentă și fascinantă. S-a mișcat de la mijloc, de jur împrejur, nici încet, nici repede, capul lui descriind un cerc aplatizat. Asta i-a amintit fetei de felul în care, câteodată, fumul care se înălța începe să se răsucească pe măsură ce se duce spre deschizătura din acoperișul unui cort. Ochii bărbatului au părut a se mișca în mod compensatoriu pentru acea mișcare subtilă, neîncetată, deplasându-se milimetric în spatele pleoapelor roz-cafenii.

Cortul era înalt cât să poată sta fata în picioare. Fusese înălțat la o răspântie din deșert, unde două drumuri traversau marea de nisip. Ar fi putut deveni un oraș sau chiar o metropolă de atunci încoace, însă cea mai apropiată sursă de apă se afla la trei zile de mers călare. Cortul era acolo de patru zile și putea rămâne încă două sau trei zile, totul depinzând de cât de mult stătea omul în acel somn indus de frunzele-visului. Fata a luat un urcior de pe o tavă mică și a umplut o cană cu apă. S-a apropiat de bărbat și i-a dus-o la buze ținând o palmă sub bărbia lui în timp ce a înclinat cana cu grijă.

Încă mișcându-se, bărbatul a băut. După ce a sorbit jumătate de cană, și-a întors capul. Ea a luat o cârpă și i-a șters fața, îndepărtând o parte din broboanele de sudoare.

Cel Ales, și-a spus el. Cel Ales, Cel Ales, Cel Ales. Un drum lung spre un loc straniu. Ducându-l pe Cel Ales prin praful închis și printre triburile nebune ale pustietății, spre pajiștile bogate și turlele strălucitoare ale Palatului Parfumat de pe faleză. Acum primea și el o mică recompensă.

Cortul se află între rutele comerciale, întors pe dos, potrivit anotimpului, iar în el este un bărbat, un soldat, revenit după nenumărate războaie, plin de cicatrice, ars, zdrobit și vindecat, și iar strivit și vindecat, și reparat și refăcut… și doar o dată s-a dovedit neatent, a lăsat garda jos, dăruindu-și mintea unui drog necunoscut, dement, și încredințându-și corpul în grija și protecția unei fete.

Aceasta, al cărui nume îi rămăsese necunoscut, i-a dus o cană cu apă la buze și i-a șters fruntea cu o cârpă răcoroasă. Și-a adus aminte de febră, suferită în urmă cu mai bine de o sută de ani, poate în urmă cu mai mult de o mie de ani, și de mâinile altei fete, reci și tandre, liniștitoare și alinătoare. A auzit păsările de pe peluză cântând ascuțit din apropierea casei mari care se găsea pe proprietatea culcușită în cotul larg al râului; o oază de calm în peisajul livid al amintirilor lui.

Încărcat de somnolență, drogul curgea prin el, șerpuind și șerpuind, un curent de ordine aleatorie. (Și-a adus aminte un mal din piatră al unui râu, pe care apa adusese neîncetat mâl, nisip, pietriș, pietre, bolovani, aranjând, într-o progresie lineară în funcție de mărime și greutate - prin greutatea lui constantă și lichidă - piatra elementară într-o curbă, precum ceva distribuit pe un grafic.)

Fata l-a urmărit și a așteptat, liniștită că străinul acceptase drogul ca unul din neamul ei și că, sub influența lui, era chiar el calm. Spera că el era, așa cum părea, un bărbat de excepție, nu unul de rând, pentru că asta ar fi însemnat că neamul ei de nomazi nu era singura rasă puternică, așa cum se considerau.

Se temuse că drogul va fi prea puternic pentru el și că el se va sfărâma ca un vas de gătit încălzit la roșu, aruncat apoi în apă rece, așa cum auzise că pățiseră alți străini, socotind în van că frunzele-visului reprezentau o nouă galanterie în viețile lor extravagante. Însă el nu luptase împotriva drogului. Pentru cineva care fusese soldat, obișnuit cu lupa, el dovedise o percepție rară cedând fără să se zbată și acceptând prescripțiile drogului. Admira acest lucru la un străin. Se îndoise că invadatorii vor fi atât de puternici. Nici măcar unii dintre tinerii lor, deseori cei mai impresionanți, în toate felurile, nu acceptau darurile strivitoare pe care le aduceau frunzele-visului, astfel că scheunau și vorbeau fără noimă în coșmarurile lor scurte, miorlăindu-se pentru a suge la sânul mamei lor, urinând și defecându-se continuu, plângând și rostindu-și prin țipete temerile cele mai rușinoase către vântul deșertului. Administrat în cantități controlate, drogul era rareori fatal, însă efectele lui secundare puteau provoca moartea. Nu puțini tineri curajoși aleseseră o lovitură de pumnal în pântec în locul dizgrației de a ști că o frunză fusese mai puternică decât ei.

Era păcat, a gândit ea, că acel bărbat nu făcea parte din neamul ei; ar fi putut deveni un soț bun și ar fi zămislit fii puternici și fiice șirete. Multe căsătorii erau realizate în corturile pentru frunza-visului, iar ea interpretase la început drept o insultă faptul că i se ceruse să îl asiste pe străin în cursul zilelor de frunză, după care se convinsese că fusese vorba de o onoare, că făcuse un mare serviciu poporului ei și că i se va îngădui să aleagă dintre novicii tineri ai tribului atunci când le va sosi sorocul încercării.

Și, când a luat frunza visului, el a insistat pe scenă să i se administreze ceea ce era rezervat în mod normal pentru soldații mai vârstnici și matriarhi; să nu i se dea o doză pentru copii. Ea îl urmărise cum se rotise, îndoindu-se mereu din talie, ca și cum ar fi încercat să stârnească ceva din creier.

Pe drumuri, prin semnele încrucișate ale acelor linii simple, uzate de comerț, schimburi și cunoștințe transmise; urme subțiri trasate pe praf, însemne palide pe pagina cafenie a deșertului. Cortul se înălța vara, când latura albă era întoarsă pe dinafară, iar cea închisă la culoare, pe dinăuntru. Iarna, cortul se așeza pe dos.

El și-a imaginat că își simțea creierul rotindu-se în interiorul țestei.

În cortul alb, care era de fapt negru, dar și una, și alta, la răspântia din deșert, o incontinență alb/neagră, precum o frunză căzută înainte ca vântul să înceapă a bate, tremurând în adierea de dedesubtul valului echilibrat care era reprezentat de circumferința munților ale căror vârfuri erau acoperite de zăpadă și gheață precum spuma înghețată în aerul rarefiat al înălțimilor.

S-a îndepărtat în zbor, părăsind cortul, astfel încât acesta s-a micșorat dedesubtul lui, a devenit un punct alături de dârele subțiri din nisip, iar munții au trecut pe lângă el, calotele albe căpătând nuanțe de ocru, iar munții s-au strâns, iar ghețarii și zăpezile înfometate ale verii au devenit gheare albe pe stânci, marginea lor curbată s-a strâns, comprimând priveliștea, astfel încât globul de dedesubt a devenit un bolovan colorat, piatră, pietricele, nisip, puncte de praf aluvionar, după care s-a pierdut în vârtejul furtunos al lentilei uriașe și rotitoare care reprezenta căminul tuturor, care, la rândul său, a devenit un punctișor pe o bulă subțire care înconjura pustietatea, făcută ghem cu frații săi singuratici de țesătura care era doar o articulație diferită și mizeră a nimicului.

Alte puncte. Toate dispărând. Întunericul era rege.

Se afla tot acolo.

Dedesubtul tuturor acelor lucruri exista ceva mai mult, așa i se spusese. După cum îi spusese Sma, nu trebuia decât să gândească în șapte dimensiuni, ca să vadă întregul univers ca o linie pe suprafața unui tor, pornind dintr-un punct, devenind un cerc pe măsură ce se năștea, apoi extinzându-se, mișcându-se pe partea interioară a torului, peste partea superioară a lui, spre exterior, apoi revenind, căzând, strângându-se. Alții plecaseră înainte, alții veniseră după el (Sferele mai mari/mai mici din afara/ înăuntrul universului lor, văzute în patru dimensiuni). În interiorul și în exteriorul torului existau diferite scări ale timpului; unele universuri extinzându-se etern, altele, trăind doar cât ai clipi din ochi.

Însă totul însemna prea mult. Totul însemna prea mult ca să conteze. Trebuia să se concentreze asupra a ceea ce știa și a ceea ce el devenise, cel puțin pentru moment.

A descoperit un soare, o planetă, ambele dispărute, și a căzut spre ele, știind că acela era locul, fântâna tuturor visurilor și amintirilor lui.

A căutat un înțeles și a descoperit doar fulgi de cenușă. Unde doare? Ei bine, doar aici, de fapt. O casă de vară distrusă, sfărâmată și incendiată. Nici urmă de scaun.

Câteodată, ca în acele momente, banalitatea lucrurilor îl lăsa aproape fără suflare. S-a oprit și a verificat, deoarece existau droguri care nu lăsau pe nimeni fără suflare. Încă putea respira. Probabil că trupul lui era deja pregătit pentru a asigura asta, însă Cultura - Haosul să o binecuvânteze de două ori - stabilise un alt program în el, pentru a se asigura. Să înșele, în ceea ce îi privea pe acei oameni (a văzut fata din fața lui și a urmărit-o, prin ochii mai mult închiși, după care i-a închis de tot), însă și acel lucru era mult prea rău; făcuse ceva pentru acei oameni, cu toate că ei nu își dădeau seama de asta, iar acum ei puteau face ceva pentru el.

Însă tronul este simbolul suprem pentru multe culturi, spusese Sma cândva. A ședea pe el, într-o măreție orbitoare, reprezintă cea mai elocventă demonstrație de putere. Restul oamenilor vin la tine; umili, deseori făcând plecăciuni, deseori retrăgându-se, câteodată cu capetele plecate (acesta e întotdeauna un semn prost, susțineau statisticile binecuvântate ale Culturii), iar a ședea, a fi făcut mai puțin animal de acea postură nedorită din punct de vedere evolutiv, însemna capacitatea de a folosi.

Existau unele civilizații mici - ceva mai numeroase decât triburile - în care oamenii dormeau stând în capul oaselor, în scaune speciale pentru dormit, deoarece se considera că a sta întins însemna a muri (doar îi găseau întotdeauna pe morți stând întinși, nu?).

Zakalwe (acesta era adevăratul lui nume? Brusc, el i-a sunat bizar și străin când și l-a reamintit), Zakalwe, spusese Sma, am vizitat un loc (cum ajunseseră la asta? ce îl făcuse să aducă vorba despre așa ceva? Fusese beat? Fusese din nou prins cu garda jos? Probabil că încercase să o seducă pe Sma, dar sfârșise încă o dată sub masă), Zakalwe, am vizitat cândva un loc în care oamenii erau uciși punându-i să stea pe un scaun. Nu tortură - acel lucru era destul de obișnuit; paturile și scaunele reprezentau în mare măsură norma când oamenii trebuiau să fie făcuți să se simtă neajutorați și întemnițați, sau să fie făcuți să sufere - dar de fapt ceva stabilit pentru a-i ucide cât erau așezați. Acei oameni - înțelege asta - îi gazau sau treceau prin ei curent electric la tensiune foarte mare. O granulă aruncată într-un recipient de sub scaun, ca imaginea obscenă a unei toalete, degajând un gaz ucigător; ori o glugă trasă peste cap, și mâinile introduse într-un lichid bun conducător, pentru a le frige creierul.

Vrei să știi poanta? Da, Sma, oferă-ne poanta. Același stat avea o lege care interzicea - și aici dau un citat - „pedepsele crude și neobișnuite!“ Îți vine să crezi?

El se rotea în jurul planetei, foarte departe.

Apoi a căzut spre ea, prin aer, spre sol.

A găsit ruinele conacului, arătând ca o tigvă uitată; a găsit casa de vară distrusă, ca o tigvă sfărâmată; a găsit corabia din piatră, ca o imagine părăsită a unei tigve. Falsă. Nu va pluti niciodată.

A văzut altă ambarcațiune, o navă; o sută de mii de tone de distrugere, stând în propria sa imagine uscată de desuetudine, cu straturi zbârlite spre exterior. Tunuri antiaeriene, primare, secundare, terțiare, mici…

A dat roată, apoi a încercat să se apropie, îndreptându-se către…

Însă erau prea multe straturi, iar ele l-au învins.

A fost azvârlit din nou în afară, a trebuit să se rotească încă o dată în jurul planetei, iar în acest timp, a văzut Scaunul, și l-a văzut pe Făcătorul de Scaune - nu cel la care se gândise înainte; celălalt Făcător de Scaune, cel adevărat, cel la care trebuia să se întoarcă mereu, în toate amintirile - în toată măreția lui îngrozitoare.

Însă unele lucruri însemnau prea mult.

Unele lucruri erau prea greu de îndurat.

Să îi ia naiba pe oameni. Să-i ia naiba pe ceilalți. Nu mai voia să mai existe alți oameni.

Înapoi la fată. (De ce trebuiau să existe alți oameni?)

Da, ea avea puțină experiență ca îndrumător, dar cum era vorba de un străin, bărbatul îi fusese încredințat deoarece se socotise că ea era cea mai bună dintre cei neinstruiți. Însă le va arăta ea. Poate în acest fel ei se vor gândi să o aleagă Matriarhă.

Într-o bună zi, ea îi va conduce. Simțea asta în sinea ei, în oase. Aceleași oase care o dureau când vedea vreun copil căzând; aceeași durere în oasele ei de copil pe care o simțea când vedea pe cineva prăbușindu-se la pământ, va fi călăuza ei în politica și zbuciumul tribului. Va câștiga. La fel ca bărbatul din fața ei, dar altfel. Avea și ea acea tărie lăuntrică. Va conduce oameni; acea certitudine era ca un copil în trupul ei, și creștea. Își va anima poporul împotriva cuceritorilor; va arăta ce fusese scurta lor hegemonie; un ocol pe drumul din deșert care era destinul lor. Oamenii de dincolo de câmpii, trăind în palatul lor parfumat de pe faleză, va cădea sub ei. Puterea și gândirea femeilor, și forța și curajul bărbaților lor - ghimpi de deșert - vor strivi decadenții oameni-petală de pe stânci. Nisipurile vor fi din nou ale lor. În numele ei vor fi clădite temple.

Minciuni. Fata era tânără și nu știa nimic despre gândurile sau destinul triburilor. Era o fărâmiță care îi fusese aruncată pentru a-i ușura trecerea spre ceea ce ei își închipuiau că era visul lui de moarte. Soarta poporului ei învins conta prea puțin pentru ea; ei înlocuiseră acea moștenire străveche cu gânduri de prestigiu și jucării.

Las-o să viseze. În frenezia calmă a drogului, el s-a relaxat.

Exista un miez în care punctul pe cale de dispariție al memoriei întâlnea lumina-timp din alt loc, și încă nu știa sigur dacă îl lăsase în urmă.

A încercat să revadă casa mare, dar ea rămânea nedeslușită din cauza fumului și a luminii orbitoare răspândite de rachetele de semnalizare. S-a uitat spre marele cuirasat, închis în docul său de pe uscat, care nu va deveni mai mare. Era o navă-capitală, nici mai mult, nici mai puțin, și nu reușea să pătrundă profunzimile de înțeles pe care ea le avea pentru el.

Nu făcuse decât să îl conducă pe Cel Ales peste pustietățile Palatului. De ce se dorise ca Cel Ales să ajungă la curte? Părea absurd. Cultura nu credea într-o asemenea absurditate supranaturală și superstițioasă. Însă, în ciuda tuturor neplăcerilor înfruntate pe drum, Cultura îi ceruse să îl ducă pe Cel Ales la Curte.