Dincolo de uși, tunelul continua; au ajuns la niște uși aflate în partea laterală a tunelului; un mic lift i-a dus mai departe, în jos. Femeia purta o rochie cu croială dreaptă, de culoare neagră cu dungi albe, subțiri.

Liftul s-a oprit. Au pătruns într-un hol mic, amintind de cel al unei case, decorat cu picturi și plante în ghivece și finisat cu piatră netedă, fumurie cu dungi. Mocheta groasă absorbea sunetul pașilor când au coborât câteva trepte și au ajuns într-un balcon spațios, aflat la jumătatea înălțimii unei săli mari; în rest sala era înțesată de cărți și mese; au coborât o scară care avea cărți sub treptele din lemn și deasupra capului.

Ea l-a condus pe după teancuri de cărți așezate pe podea și au ajuns la o masă înconjurată de scaune. Pe tăblia ei se găsea o mașinărie cu un ecran mic, iar în jurul ei erau role.

Beychae era în dormitorul lui și se odihnea. Bătrânul - chel, cu fața ridată, îmbrăcat cu o robă care îi ascundea burta nu prea mare cu care se alesese de când se dedicase studiului - a clipit când femeia a bătut și a deschis ușa. Ochii încă îi străluceau.

— Tsoldrin, îmi pare foarte rău că te deranjez. Vino să vezi pe cine ți-am adus în vizită.

A venit alături de ea pe coridor și a rămas la ușă când femeia i-a făcut semn către bărbatul care stătea în picioare lângă masa pe care se afla ecranul de citit benzi.

— Îl cunoști?

Tsoldrin Beychae și-a pus ochelarii - era îndeajuns de demodat ca să-și arate vârsta în loc să și-o ascundă - și l-a măsurat pe bărbat. Acesta era destul de tânăr, cu picioare lungi și păr negru - pieptănat peste cap și prins în coadă la spate - și avea o față remarcabilă, chiar atrăgătoare, întunecată de genul de barbă care nu dispare doar prin bărbierit superficial. Privite atent, buzele lui erau tulburătoare; păreau să trădeze cruzimea și aroganța, și doar când ochiul cuprindea și restul chipului, impresia părea și mai severă și - fără să vrea, probabil - privitorul trebuia să admită că ochelarii cu lentile întunecate nu-i puteau ascunde cu totul ochii mari și sprâncenele groase care, libere și evidente, făceau ca senzația generală să nu fie dezagreabilă.

— S-ar putea să-l fi cunoscut, dar nu sunt sigur, a spus rar Beychae.

S-a gândit că îl mai întâlnise probabil pe acel bărbat; chipul lui avea ceva îngrijorător de familiar, chiar dacă era puțin ascuns în spatele ochelarilor negri.

— Vrea să stea de vorbă cu tine, a spus femeia. Mi-am permis libertatea de a-i spune că dorința este reciprocă. Crede că l-ai cunoscut pe tatăl lui.

— Pe tatăl lui? a întrebat Beychae. 

Asta putea explica lucrurile; probabil că omul semăna cu cineva pe care îl cunoscuse, și așa justifica sentimentul ciudat și tulburător pe care îl trăia. 

— Ei bine, a spus el, să vedem ce are de spus.

— De ce nu? a zis femeia.

Au ajuns în mijlocul bibliotecii. Beychae s-a îndreptat de spate; băgase de seamă că în ultima vreme mergea cocoșat, dar era încă suficient de vanitos pentru a dori să salute oamenii cu spinarea dreaptă.

— Tsoldrin Beychae, a spus femeia. Domnul Staberinde.

— Sunt onorat, domnule, a spus el privindu-l pe Beychae cu o expresie ciudată și concentrată, precaută și reținută.

I-a strâns mâna bătrânului.

Femeia a părut dezorientată. Expresia de pe fața bătrână și ridată a lui Beychae a rămas de nepătruns. A rămas cu privirea la bărbat, lăsându-și mâna moale în strânsoarea celuilalt.

— Domnule… Staberinde, a spus Beychae fără nicio inflexiune în glas.

Beychae s-a întors spre femeia cu rochie lungă, de culoare neagră.

— Mulțumesc.

— Cu plăcere, a murmurat ea și s-a retras.

Zakalwe și-a dat seama că Beychae îl recunoscuse. S-a întors și a pășit spre o alee dintre teancurile de cărți și l-a urmărit pe Beychae venind din urmă, cu ochi în care se citea uimirea. A rămas între cărțile așezate pe rafturi și - ca și cum ar fi făcut o mișcare mecanică - a dus mâna la ureche în momentul în care i s-a adresat lui Beychae.

— Cred că l-ai cunoscut pe… strămoșul meu. Avea alt nume.

Apoi și-a scos ochelarii.

Beychae s-a uitat la el. Expresia de pe fața lui nu s-a schimbat.

— Cred că da, a spus Beychae aruncând o privire în spate. A făcut apoi semn către o masă. Să stăm jos, te rog.

El și-a pus din nou ochelarii.

— Așadar, ce vânt te aduce aici, domnule Staberinde?

El s-a așezat față în față cu bătrânul.

— Curiozitatea, în ceea ce te privește. Ceea ce m-a adus în Solotol a fost… un îndemn lăuntric de a-l vizita. A, și dețin Fundația Vanguard; în conducere am operat unele schimbări. Nu cred că ai aflat.

Bătrânul a clătinat din cap.

— Nu, aici, în subteran, nu sunt la curent cu veștile.

— Am înțeles, a spus Zakalwe, privind teatral în jur. Cred… l-a privit din nou în ochi pe Beychae, cred că nu este cel mai potrivit loc pentru a discuta, nu-i așa?

Beychae a deschis gura să spună ceva, apoi a părut iritat. A aruncat o privire în spate.

— Probabil că nu, a confirmat el. S-a ridicat din nou. Iartă-mă o clipă.

L-a urmărit pe bătrân îndepărtându-se. S-a silit să rămână pe loc.

Și-a plimbat privirea prin bibliotecă. Foarte multe cărți vechi; emanau un miros specific. Atât de multe cuvinte așternute pe hârtie, atât de multe vieți petrecute scriind, atâția ochi pierzându-și acuitatea din cauza cititului. S-a minunat că oamenii se chinuiau atât de mult în acel fel.

— Acum? a auzit-o pe femeie întrebând.

— De ce nu?

S-a întors pe scaun și i-a văzut pe Beychae și pe femeie apărând printre teancurile de cărți. 

— Păi, domnule Beychae, a spus femeia. Ar putea fi greu…

— De ce? Nu mai funcționează lifturile?

— Nu de asta, dar…

— Atunci, ce ne împiedică? Să mergem; n-am mai fost la suprafață de multă vreme.

— A. Bine, în regulă… Voi face demersurile necesare.

A zâmbit nesigură, apoi s-a îndepărtat.

— Ei bine, Z… Staberinde, a spus Beychae și s-a așezat din nou, zâmbind drept scuză. Vom face o plimbare până la suprafață, e în regulă?