— Dar…
— Veți face așa cum vi se spune. Dacă se potrivește mai mult cu ambițiile voastre războinice, așa cum pretindeți, poate încercați să faceți săbii și armuri în timpul lecțiilor.
Băieții s-au privit unul pe celălalt.
— Pe de altă parte, poate îi spuneți profesorului de limbă că v-am cerut să îl întrebați dacă este bine ca tineri de familie bună să înceapă aproape fiecare propoziție cu nefericitul cuvânt „Dar“. Asta e tot.
— Mulțumesc, domnule.
— Mulțumesc, domnule.
Ajunși afară, au convenit că prelucrarea metalelor nu era ceva atât de rău.
— Dar trebuie să-i spunem Năsosului despre folosirea lui „dar“. O să ne dea de scris!
— Ba nu-i spunem. Tatăl tău a zis că poate îi spunem Năsosului; asta nu înseamnă că ne-a spus să îi vorbim despre asta.
— Ha-ha. Da.
Și Livueta a vrut să învețe prelucrarea metalelor, dar tatăl ei nu i-a îngăduit; nu se cuvenea. Ea a insistat. El nu a cedat. Ea s-a bosumflat. Au făcut un compromis, și a început să învețe dulgheria.
Băieții au făcut cuțite și săbii, Darckense, oale, iar Livueta a făcut mobilă pentru o casă de vară de pe domeniu. În acea casă de vară a descoperit Cheradenine că…
Nu, nu, nu, nu voia să se gândească la asta. Știa ce va urma.
La naiba, prefera să se gândească la cealaltă întâmplare nefericită, în ziua când luaseră pușca din armurărie.
Nu, nu voia deloc să se gândească la asta. A încercat să alunge asemenea gânduri lovindu-se cu capul de pietre, privind cerul de un albastru dement și izbindu-și capul de pietrele de culoare deschisă de sub el, de unde granulele de guano fuseseră măturate, însă durerea era prea mare, iar pietrele cedau și, pe de altă parte, oricum nu avea puterea de a amenința o muscă, de aceea a încetat.
Unde se afla?
A, da, craterul, vulcanul inundat… suntem într-un crater; un crater vechi al unui vulcan, mort de multă vreme și inundat. Iar în mijlocul craterului era o insuliță și el se afla pe ea, și privea de acolo la pereții craterului și era bărbat, nu era copil, și era un om bun și murea pe acea insuliță și…
— Să strig? a spus el.
Cu un aer îndoielnic, cerul a privit în jos.
Era albastru.
Fusese ideea lui Elethiomel să ia arma. Armurăria era descuiată, dar păzită în acele momente; adulții păreau tot timpul preocupați și îngrijorați, și se vorbea de trimiterea copiilor de acolo. Vara trecuse și ei tot nu ajunseseră în oraș. Se plictiseau.
— Am putea fugi de acasă.
Călcau prin frunzele căzute pe o alee de pe domeniu. Elethiomel vorbea încet. Acum nu puteau merge nici acolo fără gărzi. Oamenii stăteau cu treizeci de pași în față și douăzeci în spatele lor. Cum să se joace cu atâtea gărzi în jurul lor? Mai aproape de casă, li se permitea să iasă fără a fi însoțiți, dar acest lucru era și mai plictisitor.
— Nu fi ridicol, a spus Livueta.
— Nu e ridicol, a spus Darckense. Am putea merge în oraș. Asta ne-ar oferi ceva de făcut.
— Da, a zis Cheradenine. Ai dreptate. Așa este.
— De ce să mergi în oraș? a întrebat Livueta. Ar putea fi… primejdios acolo.
— Da, dar aici ne plictisim, a spus Darckense.
— Adevărat, a aprobat-o Cheradenine.
— Am putea lua o corabie să plecăm de aici, a spus Cheradenine.
— Nici măcar nu știm să navigăm sau să vâslim, a spus Elethiomel. Tot ce ar trebui să facem e să împingem corabia și am ajunge oricum în oraș.
— Nu merge, a spus Livueta, lovind cu piciorul un morman de frunze.
— Of, Livvy, a spus Darckense. Acum tu ești plicticoasă. Hai. Avem de făcut multe împreună.
— Nu vreau să merg, a repetat Livueta.
Elethiomel a strâns din buze. A lovit puternic cu piciorul o grămadă de frunze, azvârlindu-le în aer de parcă ar fi fost suflate de o explozie. Două gărzi s-au întors imediat, apoi s-au liniștit și și-au mutat privirile de la copii.
— Trebuie să facem ceva, a spus el uitându-se spre gărzile din fața lor, admirându-le puștile automate mari pe care aveau dreptul să le folosească.
Lui nu i se permisese să atingă o pușcă adevărată; se jucase doar cu pistoale și carabine ușoare, de calibru mic.
A prins una dintre frunzele care cădeau prin fața lui spre pământ.
— Frunze… A întors frunza pe o parte și pe alta în fața ochilor. Copacii sunt proști, le-a spus el celorlalți.
— Sigur că sunt, a spus Livueta. Nu au nervi și creier, așa e?
