— Dar tu ești la volan.

— Adevărat.

— Înseamnă că știi unde mergem.

— Vreți să repetați?

— Am spus că dacă tu conduci trebuie să știi încotro mergem.

— Îmi pare rău.

A rămas lângă mașină, în timp ce Mollen i-a ținut portiera deschisă.

— Ei bine, spune-mi măcar dacă e foarte departe, pentru că s-ar putea să îi anunț pe niște oameni că nu voi reveni curând.

Bărbatul masiv s-a încruntat, iar fața lui plină de cicatrice s-a încrețit în direcții ciudate și în tipare neobișnuite. A ezitat când a trebuit să apese pe butoanele cutiei de la brâu. În timp ce se concentra, Mollen și-a umezit buzele cu limba. Așadar, la urma urmelor, nu îi extirpaseră limba.

A presupus că problema lui Mollen era legată de coardele vocale. Nu și-a putut da seama de ce superiorii lui nu îl înzestraseră cu unele artificiale sau nu le lăsaseră să se refacă, decât dacă preferau ca subordonatul lor să posede un set limitat de răspunsuri. Într-un asemenea caz, acestuia i-ar fi fost greu să îi vorbească de rău.

— Da.

— Da înseamnă departe?

— Nu.

— Hotărăște-te.

A rămas cu o mână lipită de portiera deschisă a mașinii, fără să se sinchisească de acel semn de nepolitețe față de bărbatul cărunt; prefera să pună la încercare vocabularul lui limitat.

— Îmi pare rău.

— Înseamnă că este destul de aproape, în interiorul orașului?

Chipul brăzdat de cicatrice al lui Mullen s-a încruntat din nou. Și-a țuguiat buzele și a apăsat alte butoane cu o privire prin care își cerea scuze.

— Da.

— În oraș?

— Probabil.

— Mulțumesc.

— Da.

A urcat în mașină. Era alta decât cea cu care călătorise în noaptea precedentă. Mollen a urcat în compartimentul separat al șoferului, apoi și-a fixat centura de siguranță cu atenție; a apăsat pe pedale și a pornit foarte lin. Alte două mașini au pornit imediat în urma lor, apoi s-au oprit la intrarea pe prima stradă din afara hotelului, blocând automobilele celor din presă.

Tocmai urmărea păsările care, rotindu-se în înaltul cerului, arătau ca niște puncte, când imaginea a început să se estompeze. La început, a crezut că ecranele întunecate se ridicau pe dinafară la geamurile din spate și în lateral. Apoi a observat bule; un lichid negru umplea spațiul dintre cele două foi de geam ale lunetei. A apăsat butonul care îi permitea să discute cu Mollen.

— Hei! a strigat el.

Lichidul întunecat ajunsese la jumătatea ecranelor, ridicându-se treptat și între el și Mollen, dar și pe cele trei laturi.

— Da, a răspuns Mollen.

A tras de mânerul portierei. Aceasta s-a deschis; un val de aer rece a pătruns șuierând în mașină. Lichidul de culoare închisă a continuat să umple spațiile dintre foile de geam.

— Ce se întâmplă?

L-a văzut pe Mollen apăsând cu atenție un buton pe sintetizatorul de voce, după care lichidul i-a blocat vederea în față.

— Nu vă alarmați, domnule Staberinde. Aceasta este o măsură de precauție pentru a ne asigura că se respectă intimitatea domnului Beychae, a auzit el un mesaj pregătit dinainte, evident.

— Hm. Bine.

A ridicat din umeri; a închis portiera și a rămas pe întuneric până când s-a aprins o lumină slabă. S-a rezemat de spătar și nu a făcut nimic. Întunericul venit pe neașteptate avea menirea de a-l speria, probabil pentru a vedea reacția lui.

Mașina a continuat să ruleze, lumina gălbuie a becului mic transmitea o senzație călduță și uscată în interiorul mașinii care, deși mare, părea acum mică din cauza absenței imaginilor din exterior; a pornit instalația de ventilație a aerului și s-a rezemat din nou de spătar. A rămas cu ochelarii negri pe nas.

Mașina a virat, a căpătat viteză și a coborât pante, a trecut bubuitor prin tuneluri și peste poduri. Credea că își dădea seama de mișcările vehiculului, dar nu avea niciun punct de referință exterior.

Au străbătut cu ecou un tunel lung, coborând aparent în linie dreaptă, dar drumul putea merge și într-o spirală largă, apoi mașina s-a oprit. A urmat un moment de tăcere, apoi s-au auzit câteva zgomote neclare din exterior, probabil și voci, după care au mai înaintat puțin. Transmițătorul l-a împuns slab în lobul urechii. A împins mărgica mai adânc în ureche. „Radiații X“ i-a șoptit cercelul.

Și-a îngăduit un zâmbet firav. Se aștepta să i se deschidă portiera și să i se ceară transmițătorul… însă mașina a mai înaintat câțiva metri.

Vehiculul a început să coboare. Motorul fusese oprit; a presupus că se aflau într-un lift mare. S-au oprit, au înaintat din nou, tot în tăcere, s-au oprit încă o dată, după care s-a simțit deplasat în față și în jos. De astă dată, spirala era evidentă. Tot nu se auzea zgomotul motorului, prin urmare vehiculul era tractat sau cobora liber.

În timp ce mașina se oprea, lichidul negru a coborât încet dintre foile de geam. Se aflau într-un tunel larg iluminat de un șir lung de becuri. Tunelul mergea înapoi până la o curbă, iar în față sfârșea înaintea unor uși masive din metal.

Mollen dispăruse.

A încercat mânerul portierei, a deschis-o și a coborât.

În tunel era cald, deși aerul părea destul de proaspăt. Și-a scos vechea haină de ploaie. A privit ușile metalice. În ele exista și o ușă normală. Nu avea clanță, de aceea a împins-o, dar nu s-a întâmplat nimic. S-a întors la mașină, a găsit claxonul și a apăsat pe el.

Zgomotul a răsunat cu putere în tunel, făcându-i urechile să țiuie din cauza ecoului. S-a așezat pe bancheta din spate.

După o vreme, pe ușa mică a ieșit femeia. S-a apropiat de mașină și s-a uitat pe geam.

— Bună ziua.

— Bună ziua. Iată-mă.

— Da. Și tot cu ochelarii aceia, a spus ea și a zâmbit. Urmează-mă, te rog, a adăugat ea și a pornit cu pași iuți.

El și-a luat haina de ploaie și a urmat-o.