Sub el se afla un cuib. Căzuse exact peste el. Ouăle cu coaja pătată, sfărâmate, își împrăștiau lichidul peste călcâiele lui, peste rămurele și mușchi.

Deja simțind un gol în stomac, și-a mișcat piciorul. Ceva negru s-a zbătut sub talpa lui. S-a mișcat în razele de soare; capul și gâtul negre; un ochi negru, care îl privea fix, strălucitor și străpungător, ca o piatră de culoare închisă de la fundul unui pârâiaș. Pasărea s-a zbătut, făcându-l să sară puțin înapoi, de parcă ar fi nimerit cu picioarele desculțe pe ceva care înțepa, a bătut neajutorată din aripi ieșind din iarba landei, a țopăit într-un picior, târându-și o aripă zdrobită după ea. S-a oprit la o oarecare distanță de el, oarecum în lateral, apoi și-a înclinat capul într-o parte, părând să îl privească.

El și-a șters bocancii de mușchiul aflat pe jos. Toate ouăle erau sparte. Pasărea a scos un sunet slab, tânguitor. El s-a întors și a început să se îndepărteze, apoi s-a oprit, a blestemat, a pornit înapoi și a călcat pasărea pe aripa ruptă, prinzând-o cu ușurință într-o furtună de țipete și pene.

I-a răsucit capul și a lăsat să cadă rămășițele lipsite de vlagă în iarbă.

În acea seară a încetat să mai scrie în jurnal și după aceea nu a mai revenit la el. Vremea a devenit umedă și apăsătoare, dar ploaia nu a venit. Într-o zi, aflat pe culmea unui deal, bărbatul cu zmeul l-a strigat; transpirând, s-a grăbit să se îndepărteze.

După aproape zece zile de la incidentul cu pasărea, a recunoscut în sinea lui că nu va deveni niciodată poet.

Câteva zile mai târziu a plecat și nu s-a mai auzit de el, deși polițistul latifundiarului a trimis vorbă către toate orașele din regiune să fie prins, deoarece necunoscutul se făcea suspect de ce se petrecuse în noaptea dispariției lui, când supraveghetorul de la ferma latifundiarului fusese găsit mort în pat, având pe chip o expresie de groază cumplită, iar gura și gâtlejul pline de limbi umane uscate, dar și bucăți de hârtie nescrisă, care îl făcuseră să moară prin sufocare.

Nouă

A dormit până după crăpatul zorilor, apoi a plecat într-o plimbare ca să gândească. A ieșit pe tunelul de serviciu, care ducea dinspre hotel spre anexă, și a lăsat în buzunar ochelarii cu lentile închise la culoare. Hotelul îi curățase vechea haină de ploaie; a îmbrăcat-o, a luat mănuși groase pe mâini și și-a pus o eșarfă în jurul gâtului.

A pășit atent de-a lungul străzilor încălzite și a pavajelor care șiroiau și a înălțat capul pentru a contempla cerul. Răsuflarea lui scotea aburi. Mici cascade de zăpadă cădeau de pe clădiri și fire electrice, în timp ce razele slabe de soare și o briză blândă făceau temperatura să crească. Prin rigole se scurgeau apă limpede și bucăți de gheață pe cale să se topească; din burlanele clădirilor curgea sau picura apa provenită din topirea zăpezii și, de fiecare dată când prin dreptul lui trecea vreun vehicul, auzea un șuierat umed. A traversat strada, pentru că pe trotuarul celălalt bătea soarele.

A urcat trepte și a traversat poduri; a pășit cu fereală pe porțiunile în care nu exista sistem de încălzire, ori acesta cedase. A regretat că nu încălțase bocanci mai buni; cei pe care îi purta arătau bine, dar nu îi ofereau suficientă aderență. Pentru a evita alunecarea și căderea trebuia să pășească la fel ca un bătrân, cu mâinile în lături, de parcă ar fi încercat să prindă un baston, îndoit din șale când, de fapt, el voia să înainteze cu spinarea dreaptă. Asta l-a iritat, dar să meargă mai departe fără să cunoască condițiile schimbate și căderea pe spate îl atrăgeau și mai puțin.

Când a alunecat, a făcut-o în fața unor tineri. Cobora cu grijă niște trepte acoperite cu gheață, care duceau spre un pod suspendat, lat, care trecea peste o joncțiune feroviară. Râzând și glumind între ei, tinerii mergeau spre el. El și-a împărțit atenția între grup și treptele înșelătoare. Păreau foarte tineri, iar acțiunile, gesturile și glasurile lor puternice păreau să debordeze de energie, ceea ce l-a făcut brusc să își simtă vârsta. Erau patru la număr; iar cei doi băieți, vorbind foarte tare, se străduiau să le impresioneze pe fete. Una dintre fete era deosebit de înaltă și brunetă, elegantă în maniera firească a tinerelor care abia au ajuns la maturitate. A rămas cu ochii la ea, moment în care și-a îndreptat spinarea, și cu puțin înainte ca picioarele să îl trădeze, a simțit că pășește ceva mai țanțoș decât de obicei.

S-a prăbuși pe ultima treaptă și a rămas în șezut un moment, apoi a surâs fals și s-a ridicat înainte ca tinerii să ajungă în dreptul lui. (Unul dintre băieți hohotea, iar cu un gest dramatic și-a dus mâna înmănușată la gura peste care avea un fular.)

El și-a scuturat zăpada de pe poalele pelerinei de ploaie și a aruncat câteva picături de apă spre tânăr. Râzând, cei patru au trecut pe lângă el și au urcat treptele. El a mers până la jumătatea podului - strâmbându-se de durerea care se furișa dinspre noadă - și a auzit un strigăt; s-a întors și a primit un bulgăre de zăpadă drept în față.

I-a surprins râzând când au fugit iute din capul scării, dar era prea preocupat să își scoată zăpada din nări și din ochii care îl usturau și nu mai putea vedea bine. A simțit o pulsație dureroasă în nas, dar acesta nu îi fusese spart din nou. A continuat să meargă, a trecut pe lângă doi vârstnici care, mergând la braț, au clătinat din cap, și-au exprimat dezaprobarea și au spus ceva despre studenții obraznici. El s-a mulțumit să dea aprobator din cap către ei și și-a șters fața cu batista.

În timp ce ieșea de pe pod a zâmbit, apoi a urcat alte câteva trepte spre o esplanadă tăiată dedesubtul unei clădiri de birouri. Și-a dat seama că altădată s-ar fi simțit rușinat de ceea ce i se întâmplase, jenat că alunecase, că fusese văzut alunecând, dar și de faptul că fusese lovit de bulgărele de zăpadă, după ce se întorsese cu atâta naivitate spre atacator, fără a mai vorbi de faptul că perechea de vârstnici asistase la acea situație stânjenitoare. Cândva ar fi pornit în goană după acei tineri pentru ca măcar să îi bage în sperieți, dar acum nu o făcuse.

S-a oprit la un chioșc cu băuturi calde aflat pe esplanadă și a comandat o cană cu supă. S-a rezemat de chioșc și și-a tras o mânușă, trăgând-o cu dinții. A ținut cana aburindă în cealaltă mână și a simțit căldura degajată de ea. S-a apropiat de balustradă, s-a așezat pe o bancă și, cu sorbituri atente, a băut supa. Bărbatul de la chioșcul cu supă a șters tejgheaua și, trăgând dintr-o țigară ceramică prinsă cu un lănțișor în jurul gâtului, a ascultat ce se difuza la radio.

Șezutul încă îl durea surd după căzătură. A zâmbit spre oraș prin aburii care se înălțau din cană. Așa îi trebuia, și-a zis în gând.

Când s-a întors la hotel, a găsit un mesaj. Domnul Beychae ar dori să îl întâlnească. Dacă nu avea nimic împotrivă, i se va trimite o mașină după masa de prânz.

— Cheradenine, asta este o veste minunată.

— Mda, așa cred.

— Sper că nu ești tot pesimist, ești?

— Tot ce vreau să spun e că nu vreau să vă dau speranțe deșarte. Stătea întins pe spate în pat, privind picturile de pe tavan și vorbind cu Sma prin intermediul transmițătorului în formă de cercel. S-ar putea să merg la întâlnire, dar mă îndoiesc că am vreo șansă de a-l scoate de acolo. Voi descoperi probabil că s-a senilizat și va spune: „Hei, Zakalwe; tot mai lucrezi pentru Cultură împotriva zevzecilor de aici?“ Caz în care vreau să fiu scos de acolo, ai înțeles?

— Te recuperăm, nu-ți face griji.

— Dacă și când îl voi lua pe individ, mai vreți să mă îndrept spre Habitatele Impren?

— Da. Va trebui să folosești modulul; nu putem risca trimițându-l pe Xenofob. Dacă îl răpești pe Beychae, vor declanșa alertă maximă; nu vom putea pătrunde fără a fi observați, iar asta ar putea să întoarcă întregul Ciorchine împotriva noastră pe motiv că ne-am amestecat.

— Și cât de departe e Impren dacă vom călători cu modulul?

— La două zile.

El a oftat.

— Cred că mă voi descurca.

— Ești perfect pregătit pentru cazul în care vei reuși asta?

— Da. Capsula e îngropată în deșert și amorsată; modulul se ascunde în cea mai apropiată gigantă gazoasă, așteptând același semnal. Dar dacă îmi iau transmițătorul, cum mai luăm legătura?

— Ei bine, a spus Sma. Indiferent cât de mult aș dori să afirm „Ți-am spus eu“ și să-ți trimit un cercetaș sau un proiectil-cuțit, acum n-o putem face; s-ar putea ca sistemele lor de supraveghere să fie îndeajuns de bune pentru a detecta așa ceva. Tot ce putem face este să plasăm un microsatelit pe orbită, care să efectueze o scanare pasivă; cu alte cuvinte, să supravegheze. Dacă se constată că ai necazuri, vom transmite semnale către capsulă și modul în locul tău. Alternativa este să-ți folosești telefonul, dacă poți crede asta. Există câteva numere Vanguard neînregistrate, pe care deja le ai… Zakalwe?

— Mda.

— Ai numerele acelea?

— A, sigur.

— Sau avem o interceptare prin link a serviciilor de urgență din Solotol; formezi doar trei cifre și strigi: „Zakalwe!“ către operatoare; te vom auzi și noi.

— Sunt cât se poate de încrezător, a spus el pe nerăsuflate și a clătinat din cap.

— Nu-ți face griji, Cheradenine.

— Eu, să-mi fac griji?

Venise mașina pentru el: a văzut-o de la fereastră. A coborât și l-a întâlnit pe Mollen. Ar fi vrut să poarte din nou costumul, dar se îndoia că ar fi fost lăsat să îl poarte în zonele de securitate maximă. Își luase doar vechea pelerină de ploaie și ochelarii cu lentile întunecate.

— Salut.

— Salut, Mollen.

— O zi plăcută.

— Da. Unde mergem?

— Nu știu.