— Așa spun toți.
— Iar eu cred că trebuie să stăm de vorbă cu el.
— Da. Și îl ucidem după aceea.
— E nevoie de reținere. Discutăm cu el. Îl găsim din nou și îl întrebăm ce dorește și probabil cine este. O să păstrăm discreția și ne vom gândi, și probabil că nu îl vom ucide decât dacă este necesar.
— A fost cât pe ce să discutăm cu el.
— Nu mai fi îmbufnată. Era ridicol. Nu ne aflăm aici ca să urmărim mașini și să alergăm după pustnici idioți. Noi plănuim. Gândim. Vom trimite o notă către hotelul acestui domn…
— Excelsior. Serios ar fi fost de sperat ca o instituție atât de respectată să nu se lase sedusă doar de bani.
— Într-adevăr, iar apoi vom merge direct la el sau îl vom determina să vină la noi.
— Ei bine, este clar că nu noi trebuie să mergem la el. Și, în ceea ce privește venirea lui la noi, s-ar putea să refuze. Regret că… Având în vedere anumite evenimente neprevăzute… O programare anterioară mă împiedică să… Consider că este lipsit de înțelepciune în această conjunctură. Probabil cu altă… Îți imaginezi cât de umilitor ar fi așa ceva?
— Da, am înțeles. Îl vom ucide.
— În regulă, vom încerca să îl ucidem. Dacă va supraviețui, vom sta de vorbă cu el. E un plan realizabil. Trebuie să fii de acord. Fără întrebări, nu avem de ales; o simplă formalitate.
Femeia a rămas tăcută. Bărbatul cu păr cărunt a prins coapsele ei cu mâinile, iar în porțiunile lipsite de cicatrice de pe fața lui au apărut picături de sudoare; palmele i s-au răsucit și au trecut peste fesele ei, după care femeia și-a mușcat buza de jos când corpul i s-a mișcat într-o imitație plăcută, o bătaie slabă pe o câmpie albă.
Zăpada continua să cadă.
VII
— Știi, i-a spus el rocii, trăiesc senzația neplăcută că sunt pe moarte… dar atunci înseamnă că, dacă mă gândesc mai bine, toate senzațiile mele sunt neplăcute în aceste momente. Tu ce părere ai?
Roca nu i-a răspuns.
El socotise că roca era centrul universului și chiar putea dovedi asta, însă ea nu voia să-și accepte rolul extrem de important în schema generală a lucrurilor, ori cel puțin deocamdată, de aceea el vorbea de fapt singur. Ori, la fel de bine, le putea vorbi păsărilor sau insectelor.
Totul a vibrat din nou. Lucruri precum valuri, nori de păsări hoitare s-au apropiat de el, concentrându-se, îndreptându-se spre el, prinzându-i mintea ca într-o capcană și ciugulind-o ca pe un fruct copt aflat sub focul unei mitraliere.
A încercat să se îndepărteze târâș, fără să fie observat; și-a dat seama ce va urma; viața lui avea să-i treacă fulgerător prin fața ochilor. Ce gând înfiorător.
Din fericire, doar mici fragmente din ea i-au revenit în minte, ca și cum imaginile ar fi oglindit trupul lui zdrobit, apoi și-a adus aminte lucruri precum șederea într-un bar de pe o planetă mică, când ochelarii lui cu lentile închise la culoare construiau tipare ciudate împreună cu fereastra întunecată; și-a adus aminte de un loc în care vântul era atât de puternic, încât oamenii locurilor obișnuiau să judece asprimea lui doar după numărul de camioane răsturnate de el în fiecare noapte; și-a adus aminte de o bătălie de tancuri desfășurată pe câmpurile întinse de monocultură, care arătau ca niște mări de iarbă, toată nebunia și disperarea submersă, dar și comandanții care stăteau în picioare pe tancuri și porțiunile de recolte care ardeau și flăcările care se răspândeau treptat, pârjolind noaptea, răspândind întuneric înconjurat de foc… terenurile de pășune cultivate fuseseră motivul și premiul din acel război, și războiul le distrusese; și-a adus aminte de un furtun care se mișca sub apa străpunsă de fasciculul unui reflector, ale cărui încolăciri tăcute erau ca o zvârcolire; și-a amintit de albeața nesfârșită și de tectonica uzuală a aisbergurilor plate care se spărgeau, sfârșitul amarnic al unui somn lent care durase un secol.
Și o grădină. Și-a adus aminte de grădină. Și de un scaun.
— Urlă! a răcnit el.
A început să-și fluture brațele încercând să alerge suficient de repede pentru a se ridica în aer și să ajungă departe… departe de… nu știa prea bine. Pe de altă parte, abia se mișca; brațele au fluturat câteva clipe și au îndepărtat alte câteva ghemotoace de guano, însă păsările răbdătoare, strânse în cerc în jurul lui, așteptând ca el să moară, au continuat să îl privească, fără a se lăsa prostite de demonstrația lui de comportament păsăresc ciudat.
— A, în fine, a mormăit el.
S-a prăbușit la loc, cu mâinile la piept și privind lung spre cerul albastru și nepăsător. Până la urmă, ce era atât de îngrozitor în legătură cu un scaun? A început să se târască din nou.
S-a ridicat în apropierea micii băltoace croindu-și drum prin găinațul întunecat lăsat de păsări, apoi, la un moment dat, a pornit spre apele lacului. A ajuns nu prea departe, apoi s-a oprit, s-a întors și a ocolit din nou băltoaca, îndepărtând găinațul de păsări, cerându-și scuze micilor insecte pentru că astfel le tulbura. Când a ajuns înapoi în locul în care se aflase mai devreme, s-a oprit și a analizat situația în care se afla.
Adierea călduță a adus dinspre lac un miros de sulf spre el.
…Și a ajuns din nou în grădină, amintindu-și mirosul florilor.
Cândva, acolo se înălțase o casă mare, care se găsea pe o proprietate mărginită pe trei laturi de un râu mare, undeva între munți și mare. Terenurile erau pline de păduri bătrâne și pășuni bine întreținute; existau dealuri unduitoare înțesate de animale sălbatice sfioase și de poteci șerpuitoare, pâraie sinuoase, traversate de mici poduri; tot acolo existau tot soiul de construcții inutile și pergole, dar și ridicături artificiale ale terenului, lacuri ornamentale și case de vacanță cu un aer liniștit și rustic.
De-a lungul anilor și generațiilor, mulți copii se născuseră și crescuseră în casa uriașă și se jucaseră în grădinile minunate care o înconjuraseră, dar erau patru a căror istorie a devenit importantă pentru oamenii care nu văzuseră niciodată casa și nu auziseră niciodată numele familiei care o deținea. Doi dintre copii erau surori, numite Darckense și Livueta; unul dintre băieți era fratele lor mai mare, pe nume Cheradenine, și toți aveau același nume de familie: Zakalwe. Cel de-al patrulea copil nu era rudă cu ei, dar provenea dintr-o familie care fusese aliată a lor de multă vreme; băiatul se numea Elethiomel.
Cheradenine era băiatul cel mai mare; încă își putea aminti agitația produsă de sosirea mamei lui Elethiomel la marea casă, cu pântecul îngroșat de sarcină, în lacrimi și înconjurată de servitori agitați, gărzi masive și cameriste în lacrimi. Vreme de câteva zile, întreaga populație a casei a părut să se concentreze asupra femeii care aștepta să nască și, deși surorile lui se jucau fericite, bucuroase să scape de supravegherea strictă a doicilor și paznicilor, el deja îl ura pe copilul încă nenăscut.
Trupa de cavalerie regală a apărut o săptămână mai târziu, iar el și-a adus aminte că tatăl lui a coborât treptele largi care dădeau spre curte vorbind calm, în timp ce oamenii lui alergau tăcuți prin casă, ocupând poziții strategice la fiecare fereastră. Cheradenine a alergat să-și găsească mama; în timp ce fugea pe coridoare, își ținea o mână în față, de parcă ar fi tras de vreun frâu, iar cu cealaltă se bătea peste o coapsă scoțând un sunet ca de copite, unu-doi-trei, unu-doi-trei, ca și cum ar fi fost cavalerist. A descoperit că mama lui era cu femeia care aștepta să nască; aceasta plângea, iar lui Cheradenine i s-a spus să plece.
Băiatul s-a născut în aceea noapte în țipete puternice. Cheradenine a observat că atmosfera din casă s-a schimbat radical după aceea, și fiecare membru al familiei era, dintr-odată, mai ocupat decât fusese până atunci, dar mai puțin îngrijorat.
Vreme de câțiva ani, l-a putut domina pe băiatul mai mic, însă apoi, Elethiomel, care creștea mai repede decât el, a început să riposteze, astfel că în curând, între cei doi băieți a început să se stabilească un soi de armistițiu fragil. Tutorii îi educau și, treptat, Cheradenine a ajuns să priceapă că Elethiomel devenise preferatul lor, pentru că reușea să învețe diferite lucruri mai repede decât el, fiind mereu lăudat pentru abilitățile pe care le dovedea mai devreme decât alți copii, fiind întotdeauna socotit avansat, sclipitor și deștept. Cheradenine s-a străduit din răsputeri să îl egaleze și s-a bucurat de o oarecare recunoaștere pentru că nu cedase, dar el a avut impresia că nu fusese apreciat nicio clipă. Educatorii lor severi se arătau chiar mai deplin divizați în ceea ce privea meritele lor; Cheradenine era mai bun la lupte romane și cu picioarele; Elethiomel se pricepea mai bine la luptele cu arme și lame (sub o supraveghere corespunzătoare; câteodată, băiatul se putea lăsa dus de val), deși Cheradenine era probabil egalul lui în lupta cu un pumnal.
Cele două surori îi iubeau pe amândoi fără rezerve, astfel că s-au jucat în cursul verilor lungi și a iernilor scurte și - în afară de primul an, după nașterea lui Eletiomel - au petrecut o mică parte din fiecare primăvară și toamnă în marele oraș, aflat în josul fluviului, unde părinții lui Darckense, Livueta și Cheradenine aveau o casă foarte înaltă. Niciunuia dintre copii nu îi plăcea acea casă; grădina ei era foarte mică, iar parcurile publice se dovedeau extrem de aglomerate. Mama lui Elethiomel părea întotdeauna mai tăcută când copiii mergeau la oraș și, tot atunci, plângea mai des, și pleca departe câteva zile, fiind foarte agitată înainte de asta, după care, la întoarcere, deseori suspina.
Odată, într-o toamnă, au mers în oraș, iar cei patru copii au stat deoparte de adulții iritați când la casa lor a sosit un mesager.
Le-a fost imposibil să nu audă strigăte, de aceea au abandonat jocul de-a războiul și au ieșit în fugă din camera copiilor și, ajunși pe palier, au privit printre stâlpii balustradei spre sala mare, unde mesagerul stătea cu capul plecat, iar mama lui Elethiomel striga cu glas ascuțit și plângea. Mama și tatăl lui Cheradenine, a Livuetei și a lui Darckense o consolau și îi vorbeau calm. În cele din urmă, tatăl lor i-a făcut semn mesagerului să plece, iar femeia isterică s-a năruit la podea cu o bucată de hârtie mototolită în mână.
