— N-o poți ascunde aici, a spus Livueta.
— Pariez că da.
— Miroase prea tare, a spus Livueta. Uleiul acela duhnește; îl simți imediat ce pășești aici. Ce ne facem dacă tata se hotărăște să iasă la plimbare?
Elethiomel a părut îngrijorat. Livueta a trecut pe lângă el și a deschis o ferestruică.
— Ce-ar fi să o ascundem în corabia din piatră? a sugerat Cheradenine. La vremea asta din an, nimeni nu se duce acolo.
Elethiomel a rămas pe gânduri. A luat mantia în care Cheradenine învelise arma dintru început și a acoperit-o.
— În regulă. Du-o tu acolo.
Încă nu era suficient de departe nici în spate, nici în față… nu era sigur. Locul potrivit; asta căuta. Locul potrivit. Locul era important, locul însemna totul. De exemplu, acea stâncă…
— Te caut, stâncă, a spus el.
S-a uitat printre gene la ea.
A, da, aici avem stânca asta mare, urâtă și plată, care stă și nu slujește la nimic, fiind amorală și cu aspect anost, care se înalță ca o insulă în balta asta poluată. Balta este ca un lac minuscul pe insuliță, iar insula se află într-un crater inundat. Craterul este un crater vulcanic, iar vulcanul face parte dintr-o insulă aflată într-o întinsă mare interioară. Marea interioară este ca un lac gigantic de pe un continent, iar continentul este ca o insulă care există în mările planetei. Planeta este ca o insulă în marea spațiului din sistemul său, iar sistemul plutește în interiorul ciorchinelui, care este ca o insulă în marea galaxiei, care este ca o insulă în arhipelagul grupului său local, care este o insulă în interiorul universului; universul este ca o insulă care plutește într-o mare de spațiu din Continuum, iar toate plutesc precum niște insule în Realitate, și…
Însă în Continuum, în Univers, în Grupul Local, în Galaxie, în ciorchine, în Sistem, pe Planetă, pe Continent, pe Insulă, pe Lac, pe Insuliță… stânca rămânea aceeași. ȘI ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ STÂNCA, NENOROCITA DE STÂNCĂ DE AICI ESTE CENTRUL UNIVERSULUI, CONTINUUMULUI, ÎNTREGII REALITĂȚI!
Cuvântul era caldeiră. Lacul se găsea într-o caldeiră înecată. A ridicat capul, a privit peste apa gălbuie și nemișcată, către pereții craterului și a avut impresia că vede o corabie făurită din piatră.
— Strigă, a spus el.
— Termină cu prostiile, a auzit cerul spunând cu un aer neconvins.
Cerul era încărcat de nori și se întuneca devreme; profesorului de limbă îi trebuia tot mai mult timp ca să adoarmă înapoia pupitrului său înalt, iar ei aproape că hotărâseră să amâne planul pentru a doua zi, dar nu le convenea. S-au strecurat afară din sala de clasă, apoi au pășit cât au putut de normal spre holul din spatele casei, de unde și-au luat ghetele și jachetele.
— Vedeți? a spus Livueta în șoaptă. Oricum miroase a ulei de uns armele.
— Eu nu simt nimic, a mințit Elethiomel.
Sala de banchete - în care colonelul și oamenii lui erau tratați cu mâncare și vin în acea seară - se afla față în față cu parcurile din partea frontală a casei; lacul, în care se afla corabia din piatră, se găsea în spate.
— Sergent, vrem să ne plimbăm în jurul lacului, i-a spus Cheradenine gărzii care i-a oprit pe poteca presărată cu pietriș ce ducea spre corabia din piatră.
Sergentul a dat aprobator din cap, apoi i-a sfătuit să revină cât mai repede; avea să se întunece curând.
S-au furișat până la corabie, au găsit pușca acolo unde o ascunsese Cheradenine, sub o banchetă din piatră de pe puntea superioară.
Când a ridicat-o de pe puntea pavată cu dale din piatră, Elethiomel a lovit arma de marginea banchetei.
S-a auzit un pocnet, iar încărcătorul a căzut; apoi a urmat un sunet ca acela făcut de un izvor și, scoțând clinchete și duruituri, cartușele s-au împrăștiat pe piatră.
— Dobitocule! a spus Cheradenine.
— Ține-ți gura!
— A, nu se poate, a spus Livueta, aplecându-se și recuperând câteva dintre cartușe.
— Să ne întoarcem, a spus șoptit Darckense. Mi-e teamă.
— Nu te îngrijora, a spus Cherdenine, bătând-o discret pe mână. Hai, caută cartușele.
Li s-a părut că a trecut un veac până să le găsească, să le curețe și să le bage înapoi în încărcător. Chiar și așa, și-au dat seama că lipseau câteva cartușe. Până au terminat și au vârât încărcătorul la locul lui, se făcuse deja miezul nopții.
— E prea întuneric, a spus Livueta.
Stăteau cu toții ghemuiți lângă balustradă și priveau peste lac spre casă. Elethiomel ținea arma în mâini.
— Ba nu, a spus el. Încă putem vedea.
— Ba nu, nu vedem bine, i-a spus Cheradenine.
— Să lăsăm totul pe mâine, a propus Livueta.
— Curând vor băga de seamă că am plecat, a spus șoptit Cheradenine. Nu avem timp!
— Ba nu! a spus Elethiomel, privind spre locul în care garda pășea încet dincolo de drumul pavat.
Și Livueta s-a uitat în aceeași direcție; era sergentul care le vorbise mai devreme.
— Ești un dobitoc! a spus Cheradenine, și a întins o mână, prinzând arma.
