Pentru a perpetua șirul corupției. Pentru continuarea unei domnii a prostiei.

Ei bine, avuseseră motive. Luai banii și fugeai. Numai că nu existau bani. Ce putea face un băiat?

Să creadă. Cu toate că ei disprețuiau credința. Să facă. Să acționeze, deși se fereau de acțiune. Și-a dat seama că era țapul ispășitor⁵. Un erou de împrumut. Iar oamenilor Culturii nu le prea păsa de eroi pentru ca acest lucru să devină un imbold pentru credința în sine a cuiva.

Vino alături de noi, fă aceste lucruri, pe care oricum ți-ar plăcea să le faci, spre deosebire de multe altele, iar noi îți vom da ceea ce nu ai fi putut avea niciodată nicăieri și nicicând; dovada reală că faci lucrul potrivit; că nu doar te distrezi, dar totul este pentru binele comun. Așadar, bucură-te de alegerea ta.

Iar el exact asta a făcut, deși nu a avut întotdeauna convingerea că totul pornea din motivele corecte. Însă asta nu avea importanță pentru el.

Cel Ales, la Palat.

Și-a contemplat viața și nu s-a simțit rușinat. Întotdeauna făcuse ceva tocmai pentru că acel lucru trebuia făcut. Folosea arme, indiferent care ar fi fost ele. Având un scop sau gândindu-se la unul. Trebuia să țintească indiferent cine îi stătea în cale. Până și Cultura recunoscuse acest lucru. Oamenii ei formulau asta în funcție de ceea ce ar putea fi făcut într-un anumit moment și la un anumit nivel de capacitate tehnologică, dar recunoșteau că totul era relativ, că totul era în desfășurare…

Brusc, a încercat - sperând să surprindă Cultura - să ajungă din nou în acel loc în care se găsea conacul lovit de proiectile, casa de vară arsă până în temelii și corabia scufundată din piatră… însă amintirea nu suporta acea povară, și atunci era izgonit din nou, respins, aruncat în nimicnicie, constrâns la uitarea gândurilor negândite în mod deliberat.

Cortul se înălța la întretăierea drumurilor din deșert. Alb în exterior, negru pe dinăuntru, el părea să creeze imaginea închipuirilor lui despre răspântii.

Hei, hei! Era doar un vis.

Numai că nu era un vis, iar el controla totul perfect, și dacă deschidea ochii, putea vedea fata stând acolo, în fața lui, privindu-l lung, punându-și întrebări, și nu exista nicio îndoială privind cine era, unde, ce și când și, într-un fel, acest lucru era cel mai neplăcut lucru legat de drog; că îi permitea să călătorească oriunde, oricând - și nu puține droguri reușeau asta - însă îl lăsa să se conecteze din nou la realitate când voia cu adevărat.

Câtă cruzime, a gândit el.

La urma urmelor, Cultura l-ar putea avea; posibilitatea de a invoca aproape orice drog sau orice combinație de droguri părea dintr-odată ceva mai puțin indulgent și decadent decât își imaginase până atunci.

Fata, și-a dat el seama într-o clipă de groază, ar face lucruri grozave. Ar deveni renumită și importantă, iar tribul din jurul ei ar face lucruri mărețe - dar și înfiorătoare - și totul degeaba, deoarece, indiferent de șirul de evenimente pe care îl declanșase el ducându-l pe Cel Ales la Palat, acel trib nu va supraviețui; membrii lui erau deja morți. Urmele lăsate de ei pe deșertul vieții erau deja șterse, acoperite de nisip, grăunte după grăunte. El ajutase deja la ștergerea aceasta, chiar dacă ei încă nu-și dăduseră seama. Vor înțelege după plecarea lui. Cultura îl va lua de acolo și îl va plasa altundeva, iar această aventură se va prăbuși alături de restul în ceva lipsit de sens, și din asta nu va rămâne mare lucru, timp în care el va pleca să facă aproximativ același lucru în altă parte.

De fapt, ar fi putut bucuros să îl ucidă pe Cel Ales, deoarece băiatul era un nătâng, iar el rareori se aflase în compania cuiva atât de prost. Tânărul era un cretin, și nici măcar nu pricepea asta.

Nu se putea gândi la o combinație mai dezastruoasă.

A pornit înapoi spre planeta pe care o abandonase cândva.

Venise atât de departe și fusese silit să plece. A încercat încă o dată, dar fără să creadă cu adevărat în sine.

A fost respins. Ei bine, nici nu se așteptase la altceva.

Făcătorul de Scaune nu era persoana care făcuse scaunul, a gândit el, imediat ce a devenit lucid. Era și nu era el. Nu există zei, așa ni se spune, de aceea trebuie să concep propria mea mântuire.

Avea ochii deja închiși, dar i-a închis din nou.

Fără să știe, s-a legănat în cerc.

Minciuni; a plâns și a urlat, a căzut la picioarele disprețuitoare ale fetei.

Minciuni; și, căutând o mamă care nu era acolo, a mai descris un cerc.

Minciuni.

Minciuni.

Minciuni; a continuat să descrie un cer, trasându-și propriul simbol în aerul dintre creștetul capului și gaura luminată care era hornul de fum al cortului.

S-a prăbușit din nou spre planetă, dar fata din corul alb/negru a întins o mână și i-a șters fruntea și, în cursul acelei mișcări neînsemnate, a părut că îi șterge existența din lume…

(Minciuni.)

…Mult mai târziu, a aflat că îl dusese pe Cel Ales la Palat doar din cauză că neisprăvitul avea să fie ultimul din linia descendentă. Nu doar proști, ci și impotenți, pentru că nu zămisleau fii puternici și fiice șirete (așa cum știuse Cultura tot timpul), iar triburile arțăgoase din deșert au sosit un deceniu mai târziu, conduse de o Matriarhă, care îi îndrumase pe mai toți războinicii de sub comanda ei în perioada frunzei-visurilor, și văzuse pe unul mai puternic și mai ciudat decât toți ceilalți suferind efectele și scăpând nevătămat, dar tot neîmplinit, și știuse prin acea experiență că existența lor în deșert însemna mai mult decât se putea bănui din mituri și decât crezuseră înțelepții tribului ei nomad.

3: Amintiri

Zece

Adora arma cu plasmă. Era artist cu ea; folosind-o, putea executa picturi ale distrugerii, putea compune simfonii ale demolării, putea scrie elegii ale anihilării.

Gândindu-se la ea, s-a ridicat, în timp ce vântul muta frunzele uscate în jurul picioarelor lui, iar fețele pietrelor vechi înfruntau curentul.

Nu părăsiseră planeta. Capsula fusese atacată de ceva. Apreciind avaria, nu și-a putut da seama dacă fusese vorba de o armă cu fascicul ori de vreo lovitură nucleară care lovise în apropiere. Indiferent ce fusese, modulul devenise inutilizabil. Prins de exteriorul capsulei, avusese norocul de a se afla pe partea care îl protejase de ceea ce îl lovise. Dacă s-ar fi aflat în partea cealaltă, cu fața spre fascicul sau explozie, ar fi murit.

Probabil că fuseseră loviți și de cine știe ce armă-efector primitivă, deoarece arma cu plasmă părea să se fi topit. O ținuse adăpostită între costum și învelișul capsulei și nu ar fi putut fi afectată de ceea ce distrusese capsula, dar arma lui scosese fum și se încinsese, iar după ce, în cele din urmă, aterizaseră - Beychae suferind de șoc, dar altfel teafăr -, a desfăcut panourile de verificare ale armei, pentru a descoperi că tot ce se afla înăuntru se topise, devenind un amestec încă fierbinte.

Poate că dacă i-ar fi trebuit mai puțin timp pentru a-l convinge pe Beychae; poate că dacă l-ar fi lovit pe bătrân ca să-și piardă cunoștința și ar fi lăsat încercarea de a-l convinge pentru mai târziu, totul s-ar fi sfârșit cu bine. Pierduse timp prețios, iar adversarii avuseseră prea mult timp la dispoziție. Iar secundele contau. La naiba, chiar și milisecundele și nanosecundele contau. Pierduse prea mult timp.

— Te vor ucide! răcnise el. Te vor de partea lor sau te vor mort. Războiul va începe curând, Tsoldrin; îi sprijini, altfel vei suferi un accident. Nu te vor lăsa să rămâi neutru!

— Ești dement, a repetat, Beychae, ținând capul lui Ubrel Shiol între palme. Din gura femeii se scurgeau firișoare de salivă. Zakalwe, nu ești sănătos la minte, ești dement!

Apoi a început să plângă.

S-a apropiat de bătrân, a îngenuncheat pe un picior, păstrând într-o mână pistolul pe care i-l luase lui Shiol.

— Tsoldrin, pentru ce crezi că este arma asta? Și-a lăsat o palmă pe umărul bătrânului. N-ai văzut cum s-a mișcat când a încercat să mă lovească cu piciorul? Tsoldrin, bibliotecarele… asistentele de cercetare… ele nu știu asemenea manevre. A întins o mână și a atins gulerul femeii lipsite de cunoștință, aranjându-l. Ea a fost una dintre temnicerele tale, Tsoldrin; probabil că ar fi devenit și călăul tău.

A întins o mână sub mașină și a tras afară buchetul de flori, pe care l-a așezat cu delicatețe sub capul femeii blonde, după care a scos mâinile lui Beychae.

— Tsoldrin, a spus el. Trebuie să plecăm de aici. Ea își va reveni.

A aranjat brațele lui Shiol într-o poziție mai puțin incomodă. Stătea deja pe o parte, astfel că nu exista riscul să moară prin sufocare. Și-a petrecut mâinile pe sub brațele lui Beychae și l-a ridicat în picioare. Ubrel Shiol a clipit, deschizând ochii; i-a văzut pe cei doi bărbați; a bolborosi ceva și a dus o mână spre ceafă. Încă amețită, a început să se rostogolească; mâna care se îndreptase spre gât a apărut având între degete un cilindru ca un pix; Zakalwe a simțit că Beychae a înlemnit când femeia a ridicat privirea și, în timp ce s-a prăbușit în față, a încercat să direcționeze micul laser spre capul lui Beychae.

Acesta s-a uitat peste capătul pixului cu laser, spre ochii ei întunecați, încă șovăitori, și a simțit un fel de lipsă de legătură, care l-a îngrozit. Fata s-a chinuit să își găsească echilibrul, țintind spre el. Nu spre Zakalwe, a gândit el; spre mine. Spre mine!