Urlând, Darckense a rămas în picioare și apoi a început să alerge spre trepte. Elethiomel a clătinat din cap, a ridicat privirea spre fata care alerga pe lângă el. Livueta a încercat să o oprească, dar nu a reușit. Cheradenine s-a străduit să o placheze.
Liniile luminoase au coborât, azvârlind așchii de piatră în jurul lor, în mici nori de praf, în timp ce Darckense, încă strigând, cobora treptele împleticindu-se.
Glonțul a străpuns-o pe Darckense în coasă: ceilalți trei copii au auzit asta - foarte limpede - zgomotul produs, dincolo de schimbul de focuri și de urletele fetei.
Și pe el l-a lovit ceva, dar atunci, pe loc, nu a știut ce anume.
Atacul împotriva casei a fost respins. Darckense a supraviețuit. A fost cât pe ce să moară din cauza hemoragiei și a șocului; dar a trăit. Cei mai buni chirurgi din țară s-au străduit să îi reconstituie pelvisul, sfărâmat de forța glonțului în zece bucăți mari și o sută de așchii.
Fragmente de os se împrăștiaseră în tot corpul ei; au găsit unele în picioare, într-un braț, în organele interne, ba chiar și în bărbie. Chirurgii militari erau destul de obișnuiți să trateze asemenea cazuri și au beneficiat de timp (întrucât războiul nu începuse încă) și de stimulente generoase (deoarece tatăl ei era un om foarte important) pentru a o petici cât de bine au putut. Cu toate acestea, Darckense avea să meargă chinuit, cel puțin până când a încetat să mai crească.
Una dintre așchiile de os a zburat mai departe de trupul ei; a pătruns în al lui. Puțin deasupra inimii.
Chirurgii militari au susținut că era prea periculos să îl opereze. Cu vremea, au spus ei, organismul lui avea să respingă acel fragment de os.
Dar nu s-a întâmplat așa.
A început să se târască din nou în jurul băltoacei.
Caldeiră! Acela era cuvântul, numele.
(Asemenea semnale erau importante, iar el îl găsise pe cel pe care îl căutase.)
Victorie, și-a spus el în timp ce s-a tras pe pietre, dând deoparte câteva găinațuri de păsări din calea lui și cerându-și scuze insectelor. Totul avea să fie bine, a hotărât el. Acum știa asta, și chiar dacă pierduse, nu se știe niciodată, și se purtase o singură bătălie, iar el era centrul întregii afaceri ridicole, și Caldeira era cuvântul, și Zakalwe era cuvântul, și Staberinde era cuvântul și…
Au venit după el; au coborât cu o navă mare și frumoasă, l-au luat, l-au dus de acolo și l-au făcut din nou întreg și sănătos…
— Nu se învață niciodată minte.
Cerul a suspinat, cât se putea de clar.
— Du-te naibii, a spus el.
După câțiva ani, revenit de la academia militară ca să o revadă pe Darckense și îndrumat spre ea de un grădinar scump la vorbă, Cheradenine a avut din nou prilejul să pășească pe covorul moale de frunze moarte când s-a îndreptat spre casa de vară.
Dinăuntru a auzit un țipăt. Darckense.
A urcat treptele în fugă, și-a scos pistolul și a deschis ușa cu o lovitură de picior.
Darckense a întors capul peste umăr și l-a privit, iar el i-a văzut chipul uimit. Încă avea mâinile prinse în jurul gâtului lui Elethiomel. Cu pantalonii ajunși la glezne, acesta a rămas cu mâinile pe coapsele dezgolite ale lui Darckense, care avea rochia suflecată, și s-a uitat calm la el.
Elethiomel stătea pe scăunelul pe care, demult, Livueta îl făcuse la orele ei de dulgherie.
— Salut, amice, a spus Elethiomel către tânărul care avea pistolul în mână.
Cheradenine s-a uitat o clipă în ochii lui Elethiomel, s-a întors, a vârât pistolul în toc și a ieșit închizând ușa în urma lui.
Dinăuntru, a auzit hohotele de plâns ale lui Darckense și râsul lui Elethiomel.
Insula din mijlocul Caldeirei a devenit din nou tăcută. Câteva păsări au revenit pe ea.
Din cauza omului, insula se schimbase. Râcâită în cerc în jurul depresiunii centrale, desenat pe găinațurile negre ale păsărilor, curățate de pe fața rocii de culoare deschisă și având coada de lungime potrivită îndreptată spre o latură (cu celălalt capăt îndreptat spre rocă, punctul central), insula părea să aibă imprimată pe ea o literă sau o singură pictogramă, alb pe negru.
Era semnul pentru „Ajutor!“ și putea fi văzut doar din aer sau din spațiu.
La câțiva ani după scena din casa de vară, într-o noapte în care pădurile arseseră, iar bubuiturile artileriei se auzeau în depărtare, un tânăr maior de armată s-a urcat pe unul dintre tancurile pe care le comanda și a dat ordin conducătorului să treacă prin pădure, urmând o cărare care șerpuia printre copaci bătrâni.
Au lăsat în urmă ruinele conacului recapturat și flăcările roșietice care iluminau interiorul cândva măreț (incendiile se reflectau în apele lacului ornamental, în apropierea resturilor corabiei din piatră, care fusese demolată).
Tancul a trecut distructiv prin pădure călcând sub șenile copaci mici și distrugând podețele de peste pâraie.
Privind printre copaci, a văzut luminișul unde se afla casa de vară, iluminată de o pâlpâire albă, ca și cum acolo s-ar fi aflat Dumnezeu.
Au ajuns în luminiș; un proiectil luminos căzuse într-un copac, iar parașuta lui se agățase între ramuri. Sfârâia și arunca scântei, răspândind o lumină pură, extrem de puternică asupra întregului luminiș.
În interiorul casei de vară scăunelul din lemn era vizibil. Tunul tancului era îndreptat direct spre clădirea mică.
— Ordonați! a spus comandantul tancului, privind îngrijorat prin capacul ridicat al turelei.
Maiorul Zakalwe a coborât privirea spre el.
