— De fapt, m-am schimbat, Tsoldrin. A zâmbit. Dar nu am îmbătrânit. S-a uitat în ochii lui Beychae. Îți vor oferi și ție șansa asta, dacă le ceri. Cultura te va întineri, îți va stabiliza vârsta și te va lăsa să îmbătrânești din nou, dar foarte lent.

— Asta e mită, Zakalwe? a spus zâmbind Beychae.

— Hei, era doar o idee. Și nu ar însemna o plată, și nici mită. Pe de altă parte, nu te vor sili. Dar, oricum, discuția e teoretică acum. A tăcut o clipă și a făcut semn cu capul spre cer. Total teoretică. Uite că vine un avion.

Tsoldrin s-a uitat spre norii roșietici ai asfințitului. Nu a văzut avionul.

— E al Culturii? a întrebat el cu fereală.

Zakalwe a zâmbit.

— Tsoldrin, în situația de față, dacă-l poți vedea, nu e al Culturii. 

S-a întors și a pornit cu pași iuți spre cască pe care și-a pus-o pe cap. Înapoia vizorului căștii, înțesată de senzori, fața lui întunecată a devenit brusc inumană. A scos pistolul din tocul costumului. 

— Tsoldrin. Glasul lui a sunat bubuitor, amplificat de difuzoarele instalate pe pieptul costumului. A verificat setările armei. În locul tău, m-aș întoarce în capsulă ori aș fugi de aici și m-aș ascunde. Silueta s-a întors cu fața spre Beychae, iar casca i-a sugerat acestuia capul unei insecte gigantice și înspăimântătoare. Am de gând să lupt cu dobitocii ăștia, doar de amorul artei, și ar fi mai bine să nu te afli în apropiere.

IV

Nava avea peste optzeci de kilometri lungime și se numea Mărimea nu înseamnă totul. Ultima navă pe care călcase cu mult timp în urmă fusese mai mare, dar aceea arăta ca un aisberg suficient de încăpător pentru a găzdui două armate, și ca performanțe nu depășea cu mult un Vehicul Sisteme Generale.

— Cum stau laolaltă toate astea?

Stătea pe un balcon și privea un fel de vale miniaturală, alcătuită din unități de cazare; fiecare terasă era sufocată de verdeață, spațiul era traversat în toate direcțiile de pasarele și punți zvelte, iar un pârâu curgea pe fundul văii. Oamenii stăteau la mese în curți mici, se lăfăiau pe iarba de pe marginea pârâului sau între perne decorative și pe canapelele cafenelelor și barurilor de pe terase. Deasupra văii, dedesubtul unui tavan albastru și luminos, un tub de deplasare șerpuia în depărtare, pe fiecare latură a ei, urmând cursul sinuos al pârâului. Sub tub ardea un șir de lumini false de soare, ca o bandă luminoasă.

— Hâm? a făcut Diziet Sma, venind alături de el cu două pahare cu băutură; i-a întins unul.

— Sunt prea mari, a spus el.

S-a întors cu fața spre ea. Văzuse lucruri pe care ei le numeau celule, în care se construiau nave mai mici (mai mici în acest caz însemna mai puțin de trei kilometri lungime); hangare uriașe nesprijinite, cu pereți subțiri. Se aflase în apropierea motoarelor imense care, din câte înțelesese, erau solide și inaccesibile (cum asta?) și, evident, extrem de masive; se simțise amenințat în mod ciudat când descoperise că pe uriașa navă nu exista cameră de control, punte de comandă sau post de pilotaj, ci doar trei Minți - computere sofisticate, bineînțeles - care controlau totul (poftim?).

Iar acum descoperea unde locuiau oamenii, dar totul era prea mare, prea mult, cumva prea fragil, mai ales dacă nava trebuia să accelereze atât de rapid cum susținea Sma. A clătinat din cap.

— Tot nu înțeleg; cum de rămâne întreagă?

Sma a zâmbit.

— Cheradenine, gândește-te la câmpuri. Totul este pe bază de câmpuri de forță. A dus o mână spre fața lui, pe care apăruse o expresie de tulburare, și l-a bătut ușor pe un obraz. Nu mai fi atât de derutat. Și nu încerca să înțelegi totul prea repede. Lasă lucrurile să se așeze. Plimbă-te; pierde-te în navă vreme de câteva zile. Și întoarce-te când vrei.

Mai târziu, el a pornit să rătăcească. Uriașa navă era un ocean fermecat în care nu se putea îneca și s-a azvârlit în el pentru a încerca să înțeleagă, dacă nu nava, măcar oamenii care o construiseră.

A mers zile în șir, oprindu-se la baruri și restaurante de fiecare dată când îi era sete, foame sau obosea; majoritatea erau automatizate și era servit de tăvi plutitoare, deși unele aveau chelneri umani. Aceștia nu păreau a fi servitori, ci mai degrabă clienți care se gândiseră să facă o vreme ceva folositor.

— Sigur, nu e nevoie să fac asta, i-a spus un bărbat între două vârste, care ștergea masa cu o cârpă umedă. A vârât apoi cârpa într-o pungă și s-a așezat alături de el. Dar, privește, masa este curată.

A fost de acord că masa devenise curată.

— De obicei, a spus bărbatul, lucrez în domeniul religiilor - fără supărare - străine; Accent Direcțional în Rigoarea religioasă; asta mi-e specializarea… cum ar fi faptul că templele, mormintele sau rugăciunile trebuie făcute cu fața spre o anumită direcție; treburi din acestea. Ei bine, altundeva. Dar… munca mea nu se încheie niciodată; mereu apar noi exemple, și chiar cele vechi sunt reevaluate, și oamenii vin mereu cu idei noi în legătură cu ceea ce se considera a fi clar stabilit… dar - și a lovit cu palma în tăblia mesei - când cureți o masă, asta faci. Simți că ai făcut ceva. E o realizare.

— Însă, până la urmă, înseamnă doar curățarea unei mese.

— Și, drept urmare, asta nu are nicio importanță reală la scara cosmică a evenimentelor? a sugerat bărbatul.

Drept răspuns la zâmbetul omului, Zakalwe a surâs.

— Păi, da.

— Bine, atunci, ce prezintă importanță? Cealaltă activitate a mea? Este chiar atât de importantă? Aș putea încerca să compun lucrări muzicale minunate sau epopei distractive, dar ce ar reuși ele? Să îi încânte pe oameni? Faptul că șterg o masă îmi aduce plăcere. Iar oamenii se așază la o masă care este curată, iar asta le face plăcere. Și oricum - bărbatul a râs - oamenii mor; stelele mor; și universul moare. Ce înseamnă orice realizare, indiferent cât de mare ar fi ea, după ce însuși timpul va muri? Sigur, dacă tot ce aș face ar fi să curăț mese, atunci asta ar reprezenta o risipă meschină și respingătoare a imensului meu potențial intelectual. Dar pentru că aleg să fac asta, simt o plăcere. Și, a adăugat bărbatul cu un zâmbet, este o cale plăcută de a cunoaște oameni. Așadar, de unde ești?

Discuta tot timpul cu oameni; în baruri și în cafenele mai ales. Cazarea pe VSG părea a fi împărțită pe diferite tipare; văile (sau ziguratele, dacă voia să le socotească astfel) păreau a fi cele mai obișnuite, deși în configurații aparte.

Când îi era foame mânca și bea când i se făcea sete, încercând de fiecare dată alt fel de mâncare sau de băutură din meniurile uimitor de complicate, iar când voia să doarmă - deoarece nava sugera treptat un crepuscul tivit cu o nuanță roșiatică, iar luminile din tavanele barurilor scădeau ca intensitate - interpela o dronă, iar aceasta îl conducea spre camera liberă cea mai apropiată. Încăperile aveau în general aceleași dimensiuni și totuși erau ușor diferite una de alta; unele erau foarte simple, altele, încărcate de decorațiuni. Elementele de bază erau întotdeauna la locul lor: patul - câteodată real, fizic, alteori, un ciudat pat alcătuit din câmpuri -, un loc pentru a se spăla și a-și face toaleta, dulapuri, locuri pentru depozitarea obiectelor personale, o fereastră falsă, un ecran holografic și legătura cu restul rețelei de comunicații, atât la bord, cât și în afara navei. În prima noapte de călătorie s-a conectat la unul dintre programele distractive prin legătură directă senzorială și a stat întins în pat, cu un dispozitiv activat sub pernă.

În acea noapte practic nu a dormit; a fost în schimb un prinț-pirat îndrăzneț care renunțase la noblețe pentru a conduce un echipaj împotriva corăbiilor care transportau sclavi către un imperiu cumplit, aflat între insule cu comori și mirodenii; corăbiile lor mici și rapide se deplasau ca niște săgeți printre galioanele greoaie, distrugându-le velaturile cu bile legate cu lanț. Au ajuns la țărm în nopți fără lună, au atacat castele-închisoare, eliberând prizonieri care își exprimau bucuria. Și, personal, a luptat cu sabia împotriva călăului-șef al guvernatorului rău, în cele din urmă, adversarul lui s-a prăbușit din vârful unui turn înalt. O alianță cu o frumoasă doamnă-pirat a dus la o legătură ceva mai personală și la o operațiune îndrăzneață de salvare dintr-o mănăstire de pe un munte, atunci când ea a fost capturată…

S-a smuls din acea vrajă după ceea ce i se păruse că au trecut câteva săptămâni condensate. Chiar în timp ce se întâmplau toate acestea și-a dat seama (în subconștient) că nimic nu era real, dar acesta a părut fi cel mai puțin important aspect al aventurilor lui. Când s-a trezit - surprins să descopere că nu ejaculase în timpul unora dintre cele mai convingătoare episoade erotice -, a constatat că nu se scursese decât o noapte și era dimineață și, cumva, împărtășise toată acea poveste cu alți oameni; după câte i s-a părut, fusese un fel de dispută. Unii oameni îi lăsaseră mesaje pentru a păstra legătura, pentru că le făcuse mare plăcere să joace alături de el. În mod ciudat, s-a simțit rușinat și nu le-a răspuns.

Camerele în care a dormit aveau întotdeauna locuri în care se putea așeza; extensii de câmp, unități de perete maleabile, canapele adevărate și câteodată scaune obișnuite. Când camerele aveau scaune, le muta afară, pe coridor sau pe terasă.

Era tot ce putea face pentru a ține amintirile cât mai departe de el.

— Nu, a spus femeia din Celula Principală. Nu funcționează chiar așa.

Stăteau pe o navă stelară pe jumătate construită, pe ceea ce avea să fie mijlocul motoarelor, și urmăreau o unitate uriașă de câmp răsucindu-se prin aer, ieșind din spațiul de lucru din spatele celulei și ridicându-se spre scheletul corpului Unității de Contact General. Mici remorchere de ridicare manevrau unitatea de câmp spre ei.

— Vrei să spui că nu are nicio importanță?

— Nu prea mare, a spus femeia. A apăsat un șnur mic de siguranță pe care îl ținea într-o mână și a vorbit părând că se adresează umărului. Îl iau eu.

Unitatea de câmp i-a lăsat în umbră când a plutit pe deasupra lor. Altă lespede solidă, din câte a putut vedea el. Avea o culoare roșie, diferită față de negrul Bloc Motor Principal de Jos, aflat sub picioarele lor. Ea a manipulat șnurul, dirijând blocul uriaș de culoare roșie în jos; alți doi oameni, care stăteau la douăzeci de metri depărtare, au urmărit capătul celălalt al unității.

— Din nefericire, a spus femeia, urmărind uriașa cărămidă roșie de construcție coborând încet, chiar când se îmbolnăvesc și mor tineri, oamenii sunt întotdeauna surprinși că s-au îmbolnăvit. După părerea ta, câți oameni sănătoși își spun: „Hei, azi sunt sănătos!“ dacă nu au trecut peste o boală gravă?

A ridicat din umeri, a tras din nou șnurul când unitatea de câmp a coborât până la doi centimetri de suprafața motorului. 

— Stop, a zis ea. Inerție de coborâre cinci. Verifică. 

Pe suprafața blocului motor a licărit o linie luminoasă. Și-a lăsat o mână pe bloc și l-a apăsat din nou. Acesta s-a mișcat.