Zakalwe (acesta era adevăratul lui nume? Brusc, el i-a sunat bizar și străin când și l-a reamintit), Zakalwe, spusese Sma, am vizitat un loc (cum ajunseseră la asta? ce îl făcuse să aducă vorba despre așa ceva? Fusese beat? Fusese din nou prins cu garda jos? Probabil că încercase să o seducă pe Sma, dar sfârșise încă o dată sub masă), Zakalwe, am vizitat cândva un loc în care oamenii erau uciși punându-i să stea pe un scaun. Nu tortură - acel lucru era destul de obișnuit; paturile și scaunele reprezentau în mare măsură norma când oamenii trebuiau să fie făcuți să se simtă neajutorați și întemnițați, sau să fie făcuți să sufere - dar de fapt ceva stabilit pentru a-i ucide cât erau așezați. Acei oameni - înțelege asta - îi gazau sau treceau prin ei curent electric la tensiune foarte mare. O granulă aruncată într-un recipient de sub scaun, ca imaginea obscenă a unei toalete, degajând un gaz ucigător; ori o glugă trasă peste cap, și mâinile introduse într-un lichid bun conducător, pentru a le frige creierul.
Vrei să știi poanta? Da, Sma, oferă-ne poanta. Același stat avea o lege care interzicea - și aici dau un citat - „pedepsele crude și neobișnuite!“ Îți vine să crezi?
El se rotea în jurul planetei, foarte departe.
Apoi a căzut spre ea, prin aer, spre sol.
A găsit ruinele conacului, arătând ca o tigvă uitată; a găsit casa de vară distrusă, ca o tigvă sfărâmată; a găsit corabia din piatră, ca o imagine părăsită a unei tigve. Falsă. Nu va pluti niciodată.
A văzut altă ambarcațiune, o navă; o sută de mii de tone de distrugere, stând în propria sa imagine uscată de desuetudine, cu straturi zbârlite spre exterior. Tunuri antiaeriene, primare, secundare, terțiare, mici…
A dat roată, apoi a încercat să se apropie, îndreptându-se către…
Însă erau prea multe straturi, iar ele l-au învins.
A fost azvârlit din nou în afară, a trebuit să se rotească încă o dată în jurul planetei, iar în acest timp, a văzut Scaunul, și l-a văzut pe Făcătorul de Scaune - nu cel la care se gândise înainte; celălalt Făcător de Scaune, cel adevărat, cel la care trebuia să se întoarcă mereu, în toate amintirile - în toată măreția lui îngrozitoare.
Însă unele lucruri însemnau prea mult.
Unele lucruri erau prea greu de îndurat.
Să îi ia naiba pe oameni. Să-i ia naiba pe ceilalți. Nu mai voia să mai existe alți oameni.
Înapoi la fată. (De ce trebuiau să existe alți oameni?)
Da, ea avea puțină experiență ca îndrumător, dar cum era vorba de un străin, bărbatul îi fusese încredințat deoarece se socotise că ea era cea mai bună dintre cei neinstruiți. Însă le va arăta ea. Poate în acest fel ei se vor gândi să o aleagă Matriarhă.
Într-o bună zi, ea îi va conduce. Simțea asta în sinea ei, în oase. Aceleași oase care o dureau când vedea vreun copil căzând; aceeași durere în oasele ei de copil pe care o simțea când vedea pe cineva prăbușindu-se la pământ, va fi călăuza ei în politica și zbuciumul tribului. Va câștiga. La fel ca bărbatul din fața ei, dar altfel. Avea și ea acea tărie lăuntrică. Va conduce oameni; acea certitudine era ca un copil în trupul ei, și creștea. Își va anima poporul împotriva cuceritorilor; va arăta ce fusese scurta lor hegemonie; un ocol pe drumul din deșert care era destinul lor. Oamenii de dincolo de câmpii, trăind în palatul lor parfumat de pe faleză, va cădea sub ei. Puterea și gândirea femeilor, și forța și curajul bărbaților lor - ghimpi de deșert - vor strivi decadenții oameni-petală de pe stânci. Nisipurile vor fi din nou ale lor. În numele ei vor fi clădite temple.
Minciuni. Fata era tânără și nu știa nimic despre gândurile sau destinul triburilor. Era o fărâmiță care îi fusese aruncată pentru a-i ușura trecerea spre ceea ce ei își închipuiau că era visul lui de moarte. Soarta poporului ei învins conta prea puțin pentru ea; ei înlocuiseră acea moștenire străveche cu gânduri de prestigiu și jucării.
Las-o să viseze. În frenezia calmă a drogului, el s-a relaxat.
Exista un miez în care punctul pe cale de dispariție al memoriei întâlnea lumina-timp din alt loc, și încă nu știa sigur dacă îl lăsase în urmă.
A încercat să revadă casa mare, dar ea rămânea nedeslușită din cauza fumului și a luminii orbitoare răspândite de rachetele de semnalizare. S-a uitat spre marele cuirasat, închis în docul său de pe uscat, care nu va deveni mai mare. Era o navă-capitală, nici mai mult, nici mai puțin, și nu reușea să pătrundă profunzimile de înțeles pe care ea le avea pentru el.
Nu făcuse decât să îl conducă pe Cel Ales peste pustietățile Palatului. De ce se dorise ca Cel Ales să ajungă la curte? Părea absurd. Cultura nu credea într-o asemenea absurditate supranaturală și superstițioasă. Însă, în ciuda tuturor neplăcerilor înfruntate pe drum, Cultura îi ceruse să îl ducă pe Cel Ales la Curte.
Pentru a perpetua șirul corupției. Pentru continuarea unei domnii a prostiei.
Ei bine, avuseseră motive. Luai banii și fugeai. Numai că nu existau bani. Ce putea face un băiat?
Să creadă. Cu toate că ei disprețuiau credința. Să facă. Să acționeze, deși se fereau de acțiune. Și-a dat seama că era țapul ispășitor5. Un erou de împrumut. Iar oamenilor Culturii nu le prea păsa de eroi pentru ca acest lucru să devină un imbold pentru credința în sine a cuiva.
Vino alături de noi, fă aceste lucruri, pe care oricum ți-ar plăcea să le faci, spre deosebire de multe altele, iar noi îți vom da ceea ce nu ai fi putut avea niciodată nicăieri și nicicând; dovada reală că faci lucrul potrivit; că nu doar te distrezi, dar totul este pentru binele comun. Așadar, bucură-te de alegerea ta.
Iar el exact asta a făcut, deși nu a avut întotdeauna convingerea că totul pornea din motivele corecte. Însă asta nu avea importanță pentru el.
Cel Ales, la Palat.
Și-a contemplat viața și nu s-a simțit rușinat. Întotdeauna făcuse ceva tocmai pentru că acel lucru trebuia făcut. Folosea arme, indiferent care ar fi fost ele. Având un scop sau gândindu-se la unul. Trebuia să țintească indiferent cine îi stătea în cale. Până și Cultura recunoscuse acest lucru. Oamenii ei formulau asta în funcție de ceea ce ar putea fi făcut într-un anumit moment și la un anumit nivel de capacitate tehnologică, dar recunoșteau că totul era relativ, că totul era în desfășurare…
Brusc, a încercat - sperând să surprindă Cultura - să ajungă din nou în acel loc în care se găsea conacul lovit de proiectile, casa de vară arsă până în temelii și corabia scufundată din piatră… însă amintirea nu suporta acea povară, și atunci era izgonit din nou, respins, aruncat în nimicnicie, constrâns la uitarea gândurilor negândite în mod deliberat.
Cortul se înălța la întretăierea drumurilor din deșert. Alb în exterior, negru pe dinăuntru, el părea să creeze imaginea închipuirilor lui despre răspântii.
Hei, hei! Era doar un vis.
Numai că nu era un vis, iar el controla totul perfect, și dacă deschidea ochii, putea vedea fata stând acolo, în fața lui, privindu-l lung, punându-și întrebări, și nu exista nicio îndoială privind cine era, unde, ce și când și, într-un fel, acest lucru era cel mai neplăcut lucru legat de drog; că îi permitea să călătorească oriunde, oricând - și nu puține droguri reușeau asta - însă îl lăsa să se conecteze din nou la realitate când voia cu adevărat.
Câtă cruzime, a gândit el.
La urma urmelor, Cultura l-ar putea avea; posibilitatea de a invoca aproape orice drog sau orice combinație de droguri părea dintr-odată ceva mai puțin indulgent și decadent decât își imaginase până atunci.
Fata, și-a dat el seama într-o clipă de groază, ar face lucruri grozave. Ar deveni renumită și importantă, iar tribul din jurul ei ar face lucruri mărețe - dar și înfiorătoare - și totul degeaba, deoarece, indiferent de șirul de evenimente pe care îl declanșase el ducându-l pe Cel Ales la Palat, acel trib nu va supraviețui; membrii lui erau deja morți. Urmele lăsate de ei pe deșertul vieții erau deja șterse, acoperite de nisip, grăunte după grăunte. El ajutase deja la ștergerea aceasta, chiar dacă ei încă nu-și dăduseră seama. Vor înțelege după plecarea lui. Cultura îl va lua de acolo și îl va plasa altundeva, iar această aventură se va prăbuși alături de restul în ceva lipsit de sens, și din asta nu va rămâne mare lucru, timp în care el va pleca să facă aproximativ același lucru în altă parte.
De fapt, ar fi putut bucuros să îl ucidă pe Cel Ales, deoarece băiatul era un nătâng, iar el rareori se aflase în compania cuiva atât de prost. Tânărul era un cretin, și nici măcar nu pricepea asta.
Nu se putea gândi la o combinație mai dezastruoasă.
A pornit înapoi spre planeta pe care o abandonase cândva.
Venise atât de departe și fusese silit să plece. A încercat încă o dată, dar fără să creadă cu adevărat în sine.
A fost respins. Ei bine, nici nu se așteptase la altceva.
Făcătorul de Scaune nu era persoana care făcuse scaunul, a gândit el, imediat ce a devenit lucid. Era și nu era el. Nu există zei, așa ni se spune, de aceea trebuie să concep propria mea mântuire.
