Nu a văzut cine l-a împușcat. Un baros l-a lovit în tâmplă, iar după aceea, singurul lucru pe care l-a văzut a fost scaunul alb.

Zăpada clocotea nebunește dincolo de ferestrele iluminate puternic.

A urmărit-o până în zori, amintindu-și mereu câte ceva.

— Talibe, te rog să-i transmiți un mesaj căpitanului Saaz Insile. Spune-i că vreau neapărat să discut cu el; te rog, transmite un mesaj către escadrila mea.

— Da, sigur, dar întâi medicația.

I-a prins mâinile în ale lui.

— Nu, Talibe, întâi telefonează la escadrilă. I-a clipit complice. Te rog, fă-o pentru mine.

Ea a clătinat din cap.

— Ești o pacoste.

A ieșit pe ușă.

— Ia spune, vine?

— E în permisie, i-a spus ea, luând o plachetă pentru a vedea ce medicație trebuia să îi administreze.

— La naiba!

Saaz nu adusese vorba de vreo permisie.

— Căpitane, sst, a spus ea, clătinând o sticluță.

— Poliția, Talibe. Cheamă poliția militară; fă-o imediat. Chiar că e urgent.

— Căpitane, întâi medicația.

— După ce o iau, îmi promiți că anunți poliția?

— Îți promit. Deschide gura larg.

— Aaah…

Blestemat fie Saaz pentru că plecase în permisie și blestemat fie de două ori pentru că nu i-a spus. Și Thone; ce tupeu! Să vină în vizită, pentru a verifica, pentru a afla dacă își amintise.

Și ce s-ar fi întâmplat dacă și-ar fi amintit atunci?

A pipăit din nou sub pernă, căutând foarfeca. Era acolo, rece și ascuțit.

— Le-am spus că e urgent; m-au asigurat că au pornit, l-a anunțat Talibe când a intrat, de astă dată fără scaun. S-a uitat spre ferestre, dincolo de care viscolul continua. Și trebuie să-ți administrez ceva care să te țină treaz; te vor cât se poate de alert.

— Dar sunt vioi; sunt treaz!

— Taci, și ia astea.

Le-a luat.

A adormit strângând între degete foarfeca de sub pernă, în timp ce albul de afară a continuat și, în cele din urmă acesta a străpuns geamul, strat cu strat, printr-un proces osmotic, și a gravitat firesc spre capul lui, s-a rotit încet pe o orbită în jurul lui, s-a unit cu torul alb al bandajelor și le-a dizolvat, le-a desfășurat, apoi a depozitat rămășițele într-un colț al camerei, unde scaunele albe s-au strâns, murmurând, complotând și s-au strâns aproape de capul lui, tot mai aproape, răsucindu-se în ridicolul dans al fulgilor, din ce în ce mai repede, pe măsură ce se apropiau, până când, în cele din urmă, au devenit bandaj, rece și strâns în jurul capului său febril și - găsind rana tratată - s-au furișat prin piele până în țeastă, reci, precis și cristaline, în creierul lui.

Talibe a descuiat ușa rezervei și le-a permis ofițerilor să intre.

— Ești sigură că și-a pierdut cunoștința?

— I-am administrat o doză dublă față de cea obișnuită. Dacă nu și-a pierdut cunoștința, a murit.

— Încă are puls. Ia-l de brațe.

— Bine… Hop: ia te uită!

— Hm.

— E vina mea. Chiar m-am întrebat unde a dispărut. Îmi cer scuze.

— Te-ai descurcat bine, puștoaico. Fă bine și pleacă. Mulțumim. Nu vom uita serviciul ăsta.

— În regulă, dar…

— Ce s-a întâmplat?

— Va fi… rapid, da? Înainte de a se trezi, da?

— Sigur. Da, bineînțeles, nici nu-și va da seama. Nu va simți nimic.

Și astfel s-a trezit în zăpada rece, înviorat de vântul lăuntric, înghețat, care venea la suprafață, străpungându-i pielea în fiecare por, țipând să fie eliberat.

S-a trezit și a înțeles că va muri. Viscolul îi amorțise deja o parte a feței. O mână îi era prinsă sub el, lipită de zăpada întărită. Era încă în pijamalele de spital. Frigul nu era frig; era un soi de durere amețitoare, mușcându-l din toate părțile.

A ridicat capul și a privit în jur. Câțiva metri de zăpadă întinsă plat, în ceea ce putea fi lumina dimineții. Viscolul se mai domolise, dar rămăsese iute. Ultima oară când auzise prognoza meteo aflase că erau minus zece grade, dar din cauza vântului senzația de frig era mult, mult mai accentuată. Îl dureau capul, mâinile și organul genital.

Gerul îl făcuse să se trezească. Sigur asta se întâmplase. Și îl trezise rapid, altfel ar fi fost deja mort. Probabil că abia îl abandonaseră acolo. Dacă și-ar da seama încotro plecaseră, i-ar urmări.

A încercat să se miște, dar nu putea. A urlat lăuntric, declanșând cea mai impresionantă explozie de voință pe care o trăise în viață… și a reușit să se rostogolească și să ajungă în șezut.