— Gândesc, și chiar mult, a spus el. Încerc să-mi aduc aminte.

Saaz s-a apropiat de patul lui. Arăta foarte tânăr. A ezitat o clipă, apoi l-a împuns ușor în piept. A aruncat o privire spre bandaje.

— Nu te pierde în amintiri, amice.

Zakalwe a rămas fără nicio expresie pe față pentru un moment.

— Da, nu-ți face griji. Însă oricum, sunt un navigator bun.

Mai era ceva ce voise să-i spună lui Saaz Insile, dar nu și-a amintit despre ce anume era vorba. Ceva care să îl avertizeze, deoarece exista un lucru despre care știa acum, dar despre care nu avusese habar înainte, și era ceva care trebuia… anunțat.

Câteodată, îi venea să urle de frustrare; să sfâșie pernele umflate, să ia scaunul alb și să lovească cu el în ferestre pentru a lăsa furia albă și dementă să pătrundă înăuntru.

Se întreba cât de repede ar muri înghețat dacă ferestrele ar fi deschise.

La o adică, asta s-ar potrivi; doar ajunsese acolo înghețat, și atunci de ce să nu plece la fel? S-a gândit că vreo celulă a memoriei, o afinitate memorată în străfunduri îl atrăsese acolo, nicăieri altundeva, unde se purtau bătălii mari pe calota titanică de gheață, născută din uriași ghețari, răsucindu-se ca niște cuburi de gheață într-un pahar de cocktail de mărimea unei planete, o puzderie de insule înghețate, aflate neîncetat în mișcare, unele dintre ele lungi de sute de kilometri, înconjurând lumea dintre pol și tropice, cu spinările largi ca niște pustietăți albe, presărate de sânge și cadavre, și de epavele tancurilor și avioanelor.

A lupta pentru ceea ce avea să se topească în mod inevitabil și probabil nu putea asigura hrană, substanțe minerale sau un loc permanent pentru trai părea a fi o caricatură desenată aproape deliberat al stupizeniei convenționale a războiului. Îi plăcea să lupte, dar până și felul în care se purta războiul îl tulbura și își făcuse dușmani în rândul celorlalți piloți și al superiorilor săi exprimându-și părerea fără ocolișuri.

Cu toate acestea, și-a dat seama că Saaz avea dreptate; nu ceea ce spusese în popotă îl determinase pe cineva să încerce asasinarea lui. Cel puțin (a rostit ceva lăuntric), nu în mod direct…

Thone, comandantul escadrilei, a venit să îl viziteze; în sfârșit, nu era vorba de adjuncți.

— Îți mulțumesc, asistentă, a spus el la ușă, apoi a închis-o, a zâmbit, și s-a apropiat de pat; adusese cu sine scaunul alb. S-a așezat pe el și s-a îndreptat de spate, astfel încât statura lui a părut mai puțin impunătoare. Ia spune, căpitane Zakalwe, cum îți revii?

Un miros floral, parfumul preferat de Thone, a ajuns la nările lui Zakalwe.

— Domnule, sper să pot zbura peste două săptămâni, a zis el.

Nu îl înghițise niciodată pe comandant, dar a făcut efortul de a zâmbi plin de curaj.

— Da? a spus Thone. Serios? Nu asta mi-au spus doctorii, căpitane Zakalwe. Decât dacă îmi spun altceva decât îți spun ție.

Zakalwe s-a încruntat.

— Mda, domnule, s-ar putea să dureze câteva săptămâni.

— Poate ar fi cazul să te trimitem acasă, așa cred, căpitan Zakalwe, a spus Thone, arborând un zâmbet nesincer, ori măcar pe continent, deoarece căminul tău e ceva mai departe, din câte mi s-a spus, nu-i așa?

— Sunt convins că mă voi putea întoarce la postul meu, domnule. Desigur, îmi dau seama că este vorba de ceva medical, dar…

— Exact, a spus Thone. Ei bine, va trebui să vedem care este situația, nu? Hâm. Prea bine. S-a ridicat. Pot face ceva…?

— Nu puteți face nimic pentru… a început el, apoi a observat expresia de pe fața lui Thone. Îmi cer scuze, domnule.

— Cum spuneam mai devreme, căpitane, îți pot aduce ceva?

Zakalwe a coborât ochii spre cearșafurile albe.

— Nu, domnule. Vă mulțumesc, domnule.

— Îți doresc să te însănătoșești cât mai repede, căpitane Zakalwe, a spus Thone pe un ton glacial.

L-a salutat pe Thone, care a dat din cap, s-a întors și a ieșit din rezervă.

A rămas cu privirea spre scaunul alb.

Câteva momente mai târziu, asistenta Talibe a intrat în cameră cu brațele încrucișate la piept, cu fața palidă și rotundă foarte calmă și amabilă.

— Încearcă să dormi, l-a îndemnat ea și a plecat cu scaunul.

S-a trezit în cursul nopții și a văzut luminile sclipind prin ninsoarea de afară; profilați pe fundalul reflectoarelor, fulgii care cădeau deveniseră umbre translucide, creând o masă moale față de lumina puternică și orbitoare care venea de sus. Albul de dincolo, din noaptea întunecată, a devenit compromis, cenușiu.

S-a trezit cu un miros de flori în nări.

A pipăit sub pernă și a simțit brațul foarfecelui ascuțit și lung.

Și-a amintit chipul lui Thone.

Și-a amintit sala de ședințe și cei patru subofițeri; spunând că voiau să discute cu el, aceștia îl invitaseră să bea ceva.

În cameră, unul dintre ei - nu și-a amintit numele lor, dar curând avea să se întâmple și asta și îi va recunoaște - l-a întrebat în legătură cu ceea ce auziseră că spusese el în popotă.

Și, puțin amețit, socotindu-se șmecher, crezând că ar putea afla ceva interesant, le spusese ceea ce, după cum bănuia el, voiseră să audă, ceva ce nu le spusese celorlalți piloți.

Și descoperise o conspirație. El voia ca guvernul să își respecte promisiunile populiste și să pună capăt războiului. Ei voiau să organizeze o lovitură de stat și aveau nevoie de piloți buni.

Amețit de băutură și de agitație, le lăsase impresia că era de partea lor și se dusese direct la Thone. Acesta era dur, dar drept; Thone, dezagreabilul și meschinul Thone, vanitosul, parfumatul, dar Thone, era cunoscut ca fiind de partea guvernului. (Cu toate că Saaz Insile îi spusese cândva că Thone avea păreri proguvernamentale față de piloți și antiguvernamentale cu superiorii lor.)

Și expresia de pe fața lui Thone…

Nu atunci; mai târziu. După ce Thone îi ceruse să nu discute cu alții, deoarece credea că puteau exista trădători și printre piloți, și îi spusese să se ducă la culcare ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar el îi urmase sfatul, și probabil pentru că era beat s-a trezit cu o secundă mai târziu decât ar fi trebuit când ei au venit la el, i-au pus o cârpă îmbibată cu ceva peste față, o ținuseră astfel cât el se zbătuse, dar până la urmă trebuise să respire, astfel că aburii sufocanți îl doborâseră.

A fost târât pe coridoare, iar picioarele, încălțate doar cu șosete, au alunecat pe gresie; erau oameni de o parte și de alta. L-au dus la un hangar, iar cineva a plecat să se ocupe de comenzile liftului; el abia dacă vedea podeaua din fața lui și nu a reușit să-și ridice capul. Dar a simțit miros de flori venind de la omul din dreapta lui.

Scoțând pocnete, ușile ca niște valve de scoică s-au deschis deasupra capului; a auzit zgomotul furtunii țipând din întuneric. Apoi l-a târât până la lift.

S-a încordat, s-a răsucit și l-a prins de guler pe Thone; a văzut fața individului, îngrozită, încărcată de spaimă. L-a simțit pe cel aflat în cealaltă parte prinzându-l de brațul liber; el s-a zbătut, și-a eliberat celălalt braț din strânsoarea lui Thone și a văzut pistolul din tocul subofițerului.

A smuls arma; și-a amintit că a scos un țipăt, s-a desprins de cei doi, dar a căzut; a încercat să tragă, dar arma a refuzat să funcționeze. În cealaltă parte a hangarului au licărit niște lumini.

— Nu e încărcat! Nu e încărcat! a strigat Thone către ceilalți.

S-au uitat spre capătul celălalt al hangarului; în drum erau avioane, dar acolo se afla cineva, care răcnea să se deschidă ușile hangarului noaptea, cu luminile aprinse.