Zakalwe l-a lăsat pe bătrân să se gândească, după care a privit în jur spre culmea plată din piatră a dealului, către toate instrumentele din piatră.
— Ăsta e un observator, nu-i așa?
— Da, a spus Beychae, după un moment de ezitare. A atins cu o mână unul dintre soclurile din piatră. Se crede că a fost un loc de îngropăciune, în urmă cu patru sau cinci mii de ani; apoi a căpătat un fel de semnificație astronomică; ulterior, probabil că au prezis eclipse potrivit datelor culese aici. În cele din urmă, Vrehidii au construit observatorul pentru a studia mișcările lunilor, planetelor și stelelor. Există ceasuri cu apă, ceasuri solare, sextante, diagrame ale mișcărilor planetelor… modele mecanice ale sistemului planetar, dar parțiale… tot aici găsești seismografe primitive sau măcar indicatoare de direcție ale cutremurelor.
— Dar telescoape sunt?
— Au avut, foarte slabe, și doar vreme de un deceniu sau cam așa ceva înainte de prăbușirea imperiului. Rezultatele obținute de telescoape au provocat o sumedenie de probleme; ele contraziceau ceea ce deja se știa, ori se considera știut.
— Se potrivește. Și ăsta ce e?
Pe unul dintre socluri se afla un vas metalic mare, ruginit, având o țepușă centrală ascuțită.
— Busolă, așa cred, a spus Beychae. Funcționează potrivit câmpurilor.
Apoi a zâmbit.
— Și ăsta? Arată ca un ciot de copac.
Era un cilindru uriaș, necizelat, ușor evazat, având înălțimea de aproximativ un metru și lățimea de aproape doi metri. A bătut ușor cu palma în vârful lui.
— Hm, e din piatră.
— A, a făcut Tsoldrin, alăturându-i-se lângă cilindru. Ei bine, dacă este ceea ce cred… ăsta a fost la origini un ciot de copac, desigur. Și-a plimbat palma peste suprafața din piatră și a căutat ceva în jur. Dar s-a pietrificat, și încă de mult timp. Uită-te mai atent, încă poți vedea inelele lemnului.
Zakalwe s-a aplecat și, în lumina scăzută a după-amiezii, a privit suprafața cenușie a pietrei. Inelele de creștere ale copacului mort de mult erau vizibile. S-a înclinat și mai mult, și-a scos una dintre mănușile costumului și a mângâiat cu degetele suprafața din piatră. Îmbătrânirea diferențiată a lemnului pietrificat făcuse ca inelele să fie perceptibile; degetele lui au simțit ridicăturile minuscule defilând pe sub suprafață precum amprenta unui puternic zeu din piatră.
— Cât de mulți ani, a spus el pe nerăsuflate, punând mâna înapoi pe centrul ciotului și plimbând-o până a ajuns la margine.
Beychae a rămas tăcut.
Fiecare an, un inel complet, semnătura unui an prost și a unuia bun evidențiată de spațiere, și fiecare inel fiind întreg, închis, ermetic. Fiecare an, ca o parte a unei condamnări, fiecare inel fiind o cătușă, înlănțuită și înlănțuind totul de trecut; fiecare inel, un zid, o închisoare. O condamnare închegată în lemn, nu întemnițată în piatră, înghețată de două ori, condamnată de două ori, o dată pe o perioadă imaginabilă, iar apoi pentru un timp inimaginabil. Degetul lui a trecut peste zidurile alcătuite din inele, o hârtie uscată deasupra pietrei ridate.
— Ăsta este doar capacul, a spus Beychae, aflat de cealaltă parte. Stătea pe vine, și căuta ceva pe partea aceea a ciotului. Ar trebui să existe… a, da. Uite. Nu cred că îl vom putea ridica, bineînțeles, dar…
— Capacul? a spus Zakalwe, punându-și mănușa pe mână și dând roată ciotului, mergând spre Beychae. Capac pentru ce?
— Era un fel de puzzle pe care astronomii imperiali îl jucau când imaginile erau neclare, a spus Beychae. Uite, vezi mânerul acela?
— Doar o clipă, a spus el. Vrei să te retragi puțin?
Beychae s-a tras înapoi.
— Zakalwe, doar patru oameni zdraveni pot face asta.
— Costumul ăsta e mai puternic atât, deși echilibrarea ar putea crea unele probleme. A găsit două puncte de sprijin pe piatră. Comandă către costum: putere normală la maximum.
— Trebuie să îi vorbești costumului? a întrebat Beychae.
— Da, i-a răspuns Zakalwe.
S-a încordat, ridicând o margine capacului din piatră; o explozie minusculă de praf de sub talpa uneia dintre ghetele costumului a anunțat că o pietricică prinsă acolo cedase.
— Ăstuia trebuie să-i vorbești; există unele în cazul cărora trebuie doar să te gândești la ceva, dar… A tras de o margine a capacului, împingând în față un picior pentru a-și muta centrul de greutate…dar mie nu mi-a plăcut niciodată asta.
A ținut toată partea superioară a trunchiului pietrificat deasupra capului, după care a pășit greoi, în zgomotul scrâșnit de pietriș sub tălpi, spre altă masă din piatră și a revenit; a făcut greșeala de a bate din palme și a dat naștere unui sunet care a amintit de un foc de armă.
— Hopa, a spus el, și a zâmbit. Comandă către costum: întrerupe forța.
După îndepărtarea capsulei din piatră, a rămas la vedere un con gol pe dinăuntru.
Părea să fi fost cioplit chiar din ciotul pietrificat. Uitându-se mai atent, a văzut că era crestat, inel după inel.
— Inteligent, a spus el ușor dezamăgit.
— Nu te uiți cum trebuie la el, Cheradenine, i-a spus Beychae. Privește mai atent.
I-a urmat sfatul.
— N-ai cumva la tine ceva foarte mic, de formă sferică? l-a întrebat Beychae. Ceva ca o… o bilă de rulment.
— O bilă de rulment? s-a mirat el, având o expresie îndurerată pe față.
— Nu ai asemenea lucruri?
— Cred că vei descoperi că în majoritatea societăților rulmenții nu rezistă mult la superconductivitate la temperatura camerei, fără a mai vorbi de tehnologia câmpurilor. Decât dacă te ocupi de arheologie industrială și încerci să menții în funcțiune cine știe ce mecanism antic. Nu, nu am nicio bilă.
S-a uitat mai atent la centrul conului gol din piatră.
