Preoții au rămas înmărmuriți. Ochii lor păreau la fel de goi ca și cercurile pictate pe frunți. Armata imperială urca încet pe văi, silind apărătorii să se retragă. El continua să le spună preoților că totul va fi bine, dar situația se înrăutățea vizibil. Nu puteau face altceva; totul părea fără de speranță, și era prea târziu pentru ca ei să preia frâiele. În urmă cu o noapte, când vântul bătuse dinspre munți spre oraș, se auzise zgomotul îndepărtat al artileriei.

— Dacă socotesc că sunt în stare, vor încerca să cucerească Balzeit City, a spus el. Orașul este un simbol. Ei bine, așa e, dar el nu prezintă o importanță militară deosebită. Vor încerca să o facă. Îi lăsăm să treacă, apoi închidem pasurile de aici, a spus el, arătând pe hartă.

Preoții au clătinat din capete.

— Oameni buni, nu suntem în degringoladă! Ne retragem. Dar dușmanii o duc și mai rău, pentru că înregistrează pierderi mai mari decât noi; fiecare metru cucerit îi costă sânge. Și rutele lor de aprovizionare devin din ce în ce mai lungi. Trebuie să îi ducem până în punctul în care să se gândească la retragere, iar apoi le oferim posibilitatea, aparenta posibilitate a unei lovituri mortale. Dar asta nu ne va scoate din luptă; ei vor fi doborâți. S-a uitat roată la preoți. Credeți-mă; va da roade. Trebuie să părăsiți citadela o vreme, dar când vă veți întoarce, vă garantez că o veți face în triumf.

Preoții nu au părut convinși, dar, probabil că, fiind prea năuciți pentru a se opune acelei idei, l-au lăsat să procedeze așa cum voia el.

A durat câteva zile, timp în care armata imperială a urcat cu greu prin văi, iar forțele Monarhiei Hegemonice au rezistat, s-au retras, au rezistat, au dat înapoi, dar, în cele din urmă - căutând semne privind starea de epuizare a soldaților imperiali, și constatând că tancurile și camioanele nu se mai deplasau mereu așa cum ar fi fost de dorit, deoarece erau lipsite de combustibil -, Zakalwe a considerat că dacă ar fi condus armata dușmană, s-ar fi gândit să pună capăt înaintării. În acea noapte, majoritatea trupelor Monarhiei Hegemonice au părăsit pozițiile ocupate în trecătoarea care ducea spre oraș. În cursul dimineții, bătălia a reînceput, iar cu scurt timp înainte de a fi copleșiți, soldații Monarhiei Hegemonice s-au retras brusc. Dezorientat, agitat, dar epuizat și îngrijorat, un general din Înalta Comandă Imperială a urmărit prin binoclu cum convoiul îndepărtat de camioane se târa prin trecătoare spre oraș, mitraliat când și când de aviația imperială. Serviciul de recunoaștere a sugerat că preoții infideli făceau pregătiri pentru a părăsi citadela. Spionii au raportat că nava lor spațială era pusă la punct pentru o misiune specială.

Generalul a luat legătura prin radio cu Înalta Comandă a Curții. În următoarea zi a primit ordin să înainteze spre oraș.

I-a urmărit pe preoții îngrijorați de moarte plecând din gara de sub citadelă. În cele din urmă, trebuise să-i convingă să anuleze ordinul de atac prin decapitare. „Lăsați-mă să încerc asta mai întâi“, le-a spus el.

Preoții nu mai înțelegeau nimic.

Știind cât de mult teritoriu pierduseră și cât de puțin le rămăsese, preoții socoteau că totul fusese pierdut. Zakalwe însă știa că are divizii aproape neatinse, unități proaspete, unități de elită, toate poziționate exact unde trebuia, ca niște pumnale așezate și înfipte în trupul unui dușman epuizat, care se răsfirase prea mult, pregătite să taie… și a socotit că totul se sfârșise pentru Imperiu.

Trenul a plecat și - neputând rezista ispitei - el a fluturat vesel cu mâna, în semn de salut. Înalților preoți le stătea mai bine departe, într-una dintre mănăstirile de pe un munte aflat nu departe. A urcat în fugă treptele spre sala hărților pentru a vedea cum decurgeau lucrurile.

A așteptat până când două divizii au trecut prin pas, apoi a ordonat unităților care ocupau poziții acolo - mai toate retrase în pădurile din jurul trecătorii, nu coborâte prin trecătoare - să o recucerească. Orașul și citadela au fost bombardate, dar nu temeinic; luptătorii Monarhiei Hegemonice au doborât mai toate bombardierele. În cele din urmă, a declanșat contraatacul. A pornit cu trupele de elită, apoi a aruncat în luptă și restul unităților. În următoarele două zile, forțele aeriene și-au concentrat acțiunile împotriva liniilor de aprovizionare, apoi au atacat linia frontului. Armata imperială a șovăit, linia s-a frânt, a părut să ezite ca apa care merge spre mal după spargerea unui val, dar nu a fost capabilă să se reverse peste linia munților decât într-un singur loc (dar și firicelul acela se usca, înaintând spre oraș, părăsind trecătoarea, luptând prin păduri și câmpii către ținta strălucitoare care, sperau comandanții ei, va duce la câștigarea războiului…), apoi linia s-a retras; soldații erau la capătul puterilor, iar aprovizionarea cu muniție și combustibil se făcea sporadic.

Trecătorile au rămas în mâinile Monarhiei Hegemonice și, treptat, unitățile au coborât din nou pe ele, astfel că soldații imperiali au avut impresia că trăgeau în susul dealurilor de o veșnicie, și că înaintarea fusese o zbatere chinuitoare, iar retragerea era prea la îndemână.

Retragerea s-a transformat într-o adevărată debandadă din vale în vale. Zakalwe a insistat să se continue contraatacul; preoții au trimis o telegramă prin care cereau desfășurarea de forțe suplimentare pentru a opri înaintarea celor două divizii imperiale spre capitală. El a ignorat cererea lor. Din cele două divizii zdrențuite abia dacă rămăseseră suficienți soldați pentru a alcătui una întreagă, și pierderile în rândul lor continuau. Era posibil să reușească să ajungă în oraș, dar după aceea, ele nu mai aveau unde să se ducă. S-a gândit că s-ar fi mulțumit să accepte personal capitularea lor.

De partea cealaltă a munților au sosit ploile și, pe măsură ce jalnicele forțe imperiale și-au croit drum prin pădurile ude, forțele lor aeriene au rămas deseori la sol din cauza vremii potrivnice, în vreme ce avioanele Monarhiei Hegemonice le-au bombardat și mitraliat fără milă.

Oamenii au fugit spre oraș; duelurile de artilerie bubuiau în apropiere. Rămășițele celor două divizii care reușiseră să străpungă prin munți au luptat cu disperare pentru a ajunge la țintă. Pe câmpiile îndepărtate, aflate de cealaltă parte a munților, restul armatei imperiale se retrăgea cât de repede se putea. Incapabile să se retragă prin hățișul din spatele lor, forțele prinse în capcană în Provincia Shenastri s-au predat în masă. Curtea imperială și-a manifestat dorința de a încheia pace în timpul ce mai rămăsese din ziua în care cele două divizii pătrunseseră în Balzeit City. Acestea aveau doar douăsprezece tancuri și o mie de soldați, dar își abandonaseră artileria pe câmpuri, pentru că rămăseseră fără muniție. Cele câteva mii de oameni rămași în oraș și-au căutat adăpost pe terenul de paradă larg al citadelei. Zakalwe i-a urmărit pe acei oameni, aflați la depărtare, pătrunzând prin porțile largi.

Avusese de gând să părăsească citadela în acea zi - preoții urlaseră la el zile întregi la el să facă asta, iar majoritatea oamenilor din statul major general plecaseră deja - însă acum el avea în mâini mesajul pe care tocmai îl primise de la Curtea Imperială.

În orice caz, două divizii ale Monarhiei Hegemonice coborau din munți venind în ajutorul orașului.

A luat legătura cu preoții prin radio. Aceștia au hotărât să încheie un armistițiu, luptele trebuiau să înceteze imediat, dacă armata imperială se retrăgea pe pozițiile deținute înainte de izbucnirea războiului. Au urmat alte câteva schimburi de replici prin radio; Zakalwe i-a lăsat pe preoți și pe cei de la Curtea Imperială să rezolve situația. Și-a dezbrăcat uniforma și, pentru prima oară de când sosise, a îmbrăcat haine de civil. S-a dus la un turn înalt înarmat cu un binoclu și a urmărit punctele minuscule care erau tancurile inamice, care rulau pe străzi, dar departe. Porțile citadelei erau închise.

La miezul zilei s-a încheiat armistițiul. Epuizați, soldații imperiali din afara porților citadelei și-au găsit cazarea în barurile și hotelurile din apropiere.

Cu fața spre lumină, a rămas în galeria lungă. Tăcute în adierea caldă, perdelele înalte și albe se umflau delicat învăluindu-se în jurul lui. Părul lui lung și negru era ridicat doar o idee de vântul blând. Își ținea mâinile prinse la spate. Părea gânditor. Cerul mut, ușor înnorat de deasupra munților de dincolo de fortăreață și de oraș, arunca o lumină neclară, pătrunzătoare peste fața lui și, stând astfel, în haine de culoare închisă, arăta lipsit de substanță, ca o statuie sau ca un mort proptit de metereze pentru a înșela dușmanii.

— Zakalwe.

S-a întors. A făcut ochii mari de uimire.

— Skaffen-Amtiskaw! Asta este o onoare la care nu mă așteptam. Sma te lasă să acționezi singur, ori e și ea prin apropiere?

S-a uitat de-a lungul galeriei lungi a citadelei.

— Bună ziua, Cheradenine, a spus drona, plutind spre el. Domnișoara Sma e pe drum, într-un modul.

— Și Dizzy cum se simte? S-a așezat pe o băncuță lipită de zidul care se afla în fața șirului de ferestre cu perdele albe. Ce noutăți ai?

— Cred că mai toate sunt bune, a spus Skaffen-Amtiskaw, ajungând în zbor la nivelul feței lui. Domnul Beychae se îndreaptă spre Habitatele Impren, unde urmează să se desfășoare o conferință privind cele două tendințe principale din Ciorchine. S-ar părea că primejdia războiului a scăzut.

— Mda, totul e minunat, nu? a spus el, rezemându-se de spătarul băncuței cu mâinile la ceafă. Pace aici; pace și acolo. Ținându-și capul întors într-o parte, s-a uitat printre gene la dronă. Și totuși, dronă, din câte văd, nu pari să debordezi de bucurie și fericire. Pari cumva - să îndrăznesc să spun asta?  - chiar sumbru. Care e drama? Te-au lăsat bateriile?

Mașina a rămas tăcută o secundă sau două. Apoi a spus:

— Cred că modulul domnișoarei Sma e pe cale să ajungă; mergem pe acoperiș?

El a părut derutat o clipă, apoi a încuviințat cu o mișcare din cap, s-a ridicat vioi și a bătut din palme scurt, arătând apoi drumul.

— Sigur, să mergem.

Au mers în apartamentul lui. A avut impresia că și Sma arăta oarecum reținută. Își închipuise că va fierbe de emoție pentru că, din câte se părea, în Ciorchine nu va izbucni războiul.

— Care e durerea, Dizzy? a întrebat el turnându-i ceva de băut.

Ea s-a plimbată agitată încoace și-ncolo prin fața ferestrelor oblonite ale încăperii. A luat băutura de la el, dar nu a părut să manifeste interes față de ea. S-a întors spre el, iar fața ei lungă, ovală a părut… nu reușea să o caracterizeze. Însă în stomac a avut o senzație de frig glacial.

— Cheradenine, trebuie să pleci de aici, i-a spus ea.

— Să plec? Când?

— Acum, în noaptea asta. Cel mai târziu mâine-dimineață.

El a părut derutat, apoi a izbucnit în râs.

— De acord, mărturisesc, catamiții începuseră să mă atragă, dar…

— Nu, a spus Sma. Vorbesc serios, Cheradenine. Trebuie să pleci.

El a clătinat din cap.

— Nu se poate. Nu am nicio garanție că armistițiul va fi respectat. S-ar putea ca oamenii ăștia să aibă nevoie de mine.

— Armistițiul nu va fi respectat, i-a spus Sma, evitând să-l privească în ochi. Una dintre părți îl va încălca.