— Sma, spune clar ce vrei. Ce trebuie să fac?
A auzit-o oftând.
— Câștigă războiul lor. Noi sprijinim forțele cu care vei lucra. Poate că dacă vor câștiga războiul, iar Beychae ajunge de partea învingătorului, vom reuși să schimbăm atitudinea Ciorchinelui. A auzit-o apoi inspirând adânc. Zakalwe, avem nevoie de asta. Într-o oarecare măsură, suntem legați de mâini și de picioare, dar e nevoie de tine ca să pui lucrurile în ordine. Câștigă războiul în numele lor și s-ar putea ca noi să punem lucrurile cap la cap. Vorbesc serios.
— Bine, serios vorbind, a zis el spre proiectilul-cercetaș. Dar am aruncat deja o privire fugară peste hărțile lor, și indivizii sunt în rahat până la gât. Dacă vrem să câștigăm războiul ăsta, va trebui să se petreacă un adevărat miracol.
— Încearcă, Cheradenine. Te rog.
— Voi primi ajutor?
— Hm… la ce te referi?
— Informații, Sma; dacă poți sta cu ochii pe mișcările dușmanului…
— A, nu, Cheradenine, îmi pare rău, dar nu se poate.
— Poftim? a spus el cu voce tare, ridicându-se în șezut pe pat.
— Îmi pare rău, Zakalwe, serios, dar a trebuit să convenim asupra acestui aspect. E vorba de o înțelegere foarte delicată, și nu trebuie să ne amestecăm cu niciun preț. Proiectilul acela nici nu ar trebui să se afle acolo; și va trebui să plece curând.
— Așadar, sunt pe cont propriu?
— Regret, a spus Sma.
— Auzi, regret! a spus el, după care s-a prăbușit cu un aer dramatic la loc pe pat.
Fără instrucție, și-a amintit că spusese Sma cu câtva timp în urmă.
— Fără instrucție, a mormăit el către sine, în timp ce-și strângea părul pe ceafă și își trăgea banda de mascare peste el. Apăruseră zorii; și-a netezit coada de cal și a privit prin geamul gros din sticlă, care distorsiona imaginile, la orașul cuprins de un giulgiu de ceață, care începea să se trezească lângă piscurile muntoase colorate în roșu și de cerul albastru care se lumina. S-a uitat cu dezgust la roba foarte lungă pe care preoții voiau ca el să o poarte, după care, fără niciun chef, a îmbrăcat-o.
Monarhia Hegemonică și dușmanul său, Imperiul Graseen, luptaseră, cu unele întreruperi, vreme de șase sute de ani pentru a stăpâni subcontinentul lor de dimensiuni modeste, după care, cu un secol în urmă, restul Ciorchinelui a venit în ciudatele sale nave plutitoare prin cer. În comparație cu celelalte societăți de pe Murssay, cele două puteri fuseseră înapoiate chiar și atunci și - lucru discutabil - cu câteva secole mai avansate din punct de vedere moral și politic. Înainte de a fi fost contactați, nativii posedau doar arbalete și tunuri care se încărcau prin țeavă. Acum, la numai un secol distanță, dețineau tancuri. Multe tancuri. Dar și artilerie, camioane și câteva avioane foarte ineficiente. Pe de altă parte, fiecare parte beligerantă avea un sistem de prestigiu, cumpărat parțial, dar în mare măsură donat de câteva dintre societățile mai dezvoltate din cadrul Ciorchinelui. Monarhia hegemonică avea doar o singură navă spațială, la mâna a șase sau a șaptea; Imperiul avea o mână de rachete despre care se credea în general că erau nefuncționale, deoarece se presupunea că aveau focoase nucleare. Opinia publică din Ciorchine putea tolera continuarea unui război lipsit de sens, cu o tehnologie superioară, atâta vreme cât bărbații, femeile și copiii mureau în număr relativ mic cu regularitate, însă ideea ca un milion de oameni, loviți de o bombă nucleară, să fie incinerați instantaneu într-un oraș, era de neconceput.
La acea dată, Imperiul câștiga un război convențional care se purta pe teritoriul a două țări sărace care, lăsate în pace, ar fi stăpânit cel mult puterea aburului. Însă țăranii refugiați umpleau drumurile, căruțele încărcate cu membrii familiilor se hurducau printre gardurile vii, în vreme ce tancurile făceau brazde prin câmpiile cultivate, iar avioanele care bâzâiau și aruncau bombe făceau curățenie totală în cartierele sărace.
Monarhia hegemonică se retrăgea pe câmpii, spre munți, deoarece forțele ei sfărâmate se retrăgeau din fața cavaleriei motorizate a Imperiului.
Imediat după ce s-a îmbrăcat, s-a dus direct în camera hărților; pe jumătate adormiți, câțiva ofițeri de stat major au luat poziția de drepți și s-au frecat la ochi pentru a se dezmetici. Hărțile nu arătau cu nimic mai bine decât în seara precedentă, însă el a rămas îndelung cu privirea îndreptată spre ele, încercând să stabilească pozițiile forțelor lor și ale Imperiului, adresându-le întrebări ofițerilor și încercând să descopere cât de precis era sistemul de informații și la ce nivel se situa moralul soldaților.
Ofițerii păreau să știe mai multe despre desfășurarea forțelor dușmane decât despre sentimentele oamenilor pe care îi comandau.
A dat din cap către sine, a analizat hărțile și a plecat să ia masa cu Napoerea și restul preoților. După aceea i-a târât după el înapoi în camera hărților - în mod normal, aceștia s-ar fi întors în apartamentele lor pentru a cugeta - și le-a pus și alte întrebări.
— A, și vreau o uniformă ca și băieții aceștia, a spus el, arătând spre un tânăr ofițer de armată din camera hărților.
— Sir Zakalwe, nu se poate, a spus Napoerea, părând îngrijorat. Asta te va coborî în ochii lor.
— Dar straiele acestea îmi stânjenesc mișcările, a spus el, arătând roba lungă și grea pe care o purta. Vreau să văd cu ochii mei cum arată frontul.
— Sir, dar aceasta este citadela sfântă; toate informațiile se strâng aici, iar toate rugăciunile poporului nostru sunt îndreptate spre noi.
— Napoerea, știu asta, a spus el lăsându-și o mână pe umărul bărbatului, dar trebuie să văd personal cum stau lucrurile. Abia am ajuns aici, ori ai uitat? A privit în jur și a văzut fețele posomorâte ale celorlalți înalți preoți. Sunt convins că metodele voastre dau roade când circumstanțele sunt așa cum erau în trecut, le-a spus el fără menajamente. Însă eu sunt nou aici, de aceea trebuie să folosesc metode noi pentru a descoperi ceea ce voi știți deja. S-a întors din nou spre Napoerea. Vreau un avion pentru uz personal; ar fi de ajuns un avion de recunoaștere modificat. Și două avioane de luptă ca escortă.
Preoții socotiseră drept culmea îndrăznelii neortodoxe să se aventureze cu trenul și camionul până la spațioport, care se afla la treizeci de kilometri distanță, de aceea au considerat că Zakalwe era nebun dacă voia să zboare pe deasupra subcontinentului.
Totuși, exact asta a făcut în următoarele câteva zile. În acea perioadă se instalase un soi de acalmie pe frontul de luptă, deoarece forțele Monarhiei Hegemonice se retrăseseră, iar cele ale Imperiului își consolidaseră pozițiile, ceea ce i-a ușurat sarcina. A purtat o uniformă simplă, fără să poarte nici măcar cele șase barete de decorații pe care până și cei mai neexperimentați ofițeri păreau să le arboreze pe piept drept îndreptățire a existenței lor. A discutat cu generali și colonei, majoritatea superficiali, demoralizați și cu totul refractari, cu oamenii din statele lor majore și cu soldați de rând și echipaje de tancuri, dar și cu bucătari, echipe de aprovizionare, ordonanțe și doctori. De cele mai multe ori avea nevoie de interpret. Doar ofițerii superiori vorbeau limba comună a Ciorchinelui, dar chiar și așa a bănuit că soldații se simțeau mai apropiați de cineva care vorbea altă limbă, dar le punea întrebări, decât de cineva care vorbea aceeași limba cu ei și o folosea doar pentru a le da ordine.
În cursul acelei săptămâni, a făcut turul mai tuturor aerodromurilor principale, încercând să descopere sentimentele și părerile personalului aerian. În asemenea ocazii, singura persoană pe care se simțea tentat să o ocolească era preotul mereu vigilent, cu funcția de comandant titular al oricărei escadrile, al oricărui regiment sau fort. Primul preot pe care îl cunoscuse nu avusese nimic folositor de spus, și, în afara saluturilor inițiale, încărcate de ritual, niciunul dintre preoții cu care a vorbit ulterior nu păruse să aibă ceva interesant de adăugat. După primele două zile, și-a dat seama că principala problemă cu care se confruntau preoții era propria lor existență.
— Provincia Shenastri! a exclamat Napoerea. Dar acolo există cel puțin zece situri religioase importante! Chiar mai multe. Iar dumneavoastră propuneți să le cedăm fără luptă?
— Veți recâștiga templele după ce învingem și probabil că veți avea multe alte comori pe care să le duceți acolo. Chiar dacă încercăm să rezistăm acolo, ele vor cădea în mâinile dușmanilor, iar în timpul bătăliilor, probabil că vor fi avariate, dacă nu chiar distruse. În acest fel, vor rămâne neatinse. Iar asta le suprasolicită în mod nebunesc liniile de aprovizionare. Uitați-vă, începe sezonul ploios, peste cât timp? Peste o lună? La data la care vom fi pregătiți să contraatacăm, vor apărea probleme și mai grave de aprovizionare; terenul umed din spatele lor nu va permite transportul de materiale, și după ce vom ataca, armata lor nu se va mai putea retrage. Nappy, fiule, e frumos, crede-mă. Dacă aș fi comandant în armata dușmană și aș vedea că mi se oferă pe tavă acea zonă, nu m-aș apropia de ea nici în ruptul capului, dar băieții din Armata Imperială vor trebui să facă asta, deoarece Curtea nu le va îngădui să procedeze altfel. Dar ei știu că este o capcană. Și acest lucru este groaznic pentru moralul trupelor.
— Nu știu ce să spun, nu știu…
Și Napoerea a clătinat din cap, și-a dus ambele mâini la gură, masându-și buza de jos, în timp ce privea cu îngrijorare la hartă.
(„Într-adevăr, nu știi, a gândit el, urmărind limbajul corporal care trăda agitația omului. Vreme de generații, voi, ăștia, nu ați învățat nimic folositor, amice.“)
— Așa trebuie să facem, a spus el. Retragerea ar trebui să înceapă astăzi. S-a întors spre altă hartă. Aviația va înceta bombardarea și mitralierea drumurilor. Dă-le piloților două zile de odihnă, apoi organizați un raid împotriva rafinăriilor de petrol, aici. A arătat pe hartă. Un raid masiv; folosim orice aparat capabil de zbor aflat în zonă.
— Dar dacă încetăm atacurile împotriva drumurilor…
