Pe vremea aceea era tânăr. Amintirile îi rămăseseră proaspete. Le-a discutat câteodată cu oamenii înghețați, care păreau să doarmă, în timp ce rătăcise prin nava întunecată și rece și, în tăcere, se întrebase dacă era cu adevărat nebun.
Experiența de a fi congelat și de a fi trezit apoi nu reușise să îi estompeze amintirile; ele rămâneau precise și luminoase. Sperase că pretențiile lor privind congelarea erau exagerat de optimiste și că în acel proces creierul pierdea măcar o mică parte din informații; în secret, își dorise ca acea uzură să funcționeze, dar fusese dezamăgit. Procesul de încălzire și reînviere era de fapt mai puțin traumatizant și derutant decât recuperarea după pierderea cunoștinței, ceva ce i se întâmplase de câteva ori în cursul vieții. Reînvierea era mai lină, dura mai mult și părea mult mai plăcută; de fapt, semăna cu trezirea după un somn sănătos.
După ce efectuaseră analizele medicale și îl socotiseră sănătos, l-au lăsat singur timp de două ore. Învelit într-un prosop mare și gros, s-a ridicat în șezut pe pat și - precum cineva care își pipăie un dinte bolnav cu limba sau degetul, incapabil să înceteze a verifica dacă durerea săgetează din când în când - și-a rechemat amintirile, derulând numele adversarilor vechi și recenți pe care sperase că îi lăsase undeva în bezna și gerul spațiului.
Întregul lui trecut era prezent, cu tot ce fusese greșit și corect.
Nava se numea Prieteni absenți; călătoria ei avea să dureze peste un secol. Într-un fel, era un voiaj de compasiune; serviciile ei fiind donate de proprietarii ei extratereștri pentru a ajuta la alinarea efectelor ulterioare unui război cumplit. Nu-și meritase locul pe navă și folosise documente false și alt nume pentru a-și asigura scăparea. Se oferise voluntar să fie trezit aproape de mijlocul călătoriei pentru a face parte din echipajul uman, deoarece socotise că ar fi fost păcat să călătorească prin spațiu fără să îl cunoască, fără să îl aprecieze și fără să privească vidul. Cei care doreau să îndeplinească îndatoriri ca membri de echipaj urmau să fie drogați pe planetă, duși în spațiu lipsiți de cunoștință, congelați acolo, pentru ca apoi să se trezească pe altă planetă.
Acest lucru i s-a părut nedemn. Să fie tratat ca și cum ar fi fost o încărcătură.
Când l-au trezit, ceilalți doi membri de echipaj erau Ky și Erens. Acesta din urmă ar fi trebuit să revină în rândul celor congelați cu cinci ani înainte, după câteva luni de serviciu pe navă, dar hotărâse să rămână treaz până când vor ajunge la destinație. Ky fusese readus la viață trei ani mai târziu și ar fi trebuit să revină la starea de somn, pentru a fi înlocuit după câteva luni de următoarea persoană de pe listă, dar la acea dată Erens și Ky începuseră să se certe, și niciunul dintre ei nu a vrut să fie primul care să revină la staza congelării; situația de impas ținuse doi ani și jumătate, timp în care nava masivă și lentă s-a deplasat tăcută și glacială prin dreptul luminilor cât gămălia de bold care erau stelele. În cele din urmă, cei doi îl treziseră, deoarece era următorul pe listă, iar ei doreau să aibă și alt partener de conversație. De regulă, totuși, el stătea în secțiunea rezervată echipajului și îi asculta pe cei doi certându-se.
— Mai sunt cincizeci de ani de călătorie, i-a reamintit Ky lui Erens.
Erens a făcut un semn cu o sticlă.
— Pot aștepta. Nu e o veșnicie.
Ky a făcut semn către sticlă.
— O să te sinucizi cu băutura aia și cu celelalte porcării pe care le iei. Nu vei reuși. N-o să mai vezi razele soarelui și nici nu vei mai gusta ploaia. Nu mai reziști nici măcar un an, darămite cincizeci; ar trebui să te culci la loc.
— Dar acela nu e somn.
— Indiferent cum ții să-i spui, ar trebui să dormi; lasă-te congelat din nou.
— Păi, nu e nici măcar o congelare adevărată… nici înghețare.
Erens părea deopotrivă iritat și nedumerit.
Bărbatul pe care îl treziseră s-a întrebat de câte sute de ori se încontraseră cei doi pe tema aceea.
— Ar trebui să te întorci în cubiculul tău rece, așa cum se cuvenea să o faci acum cinci ani, și când te trezești să-i lași să te trateze pentru dependențele de care suferi, a spus Ky.
— Nava mă tratează deja, a spus Erens cu un soi de demnitate lentă de alcoolic. Mă aflu într-o stare de grație cu entuziasmul meu, într-o grație încordată în mod sublim.
Spunând acestea, Erens a dus sticla la gură și a golit-o.
— O să te sinucizi.
— E viața mea.
— Ne-ai putea ucide și pe noi; pe toți cei de pe navă, inclusiv pe cei care dorm.
— Nava își poartă singură de grijă, a spus oftând Erens, apoi s-a uitat în jur prin salonul echipajului. Era singurul loc murdar de pe navă. Roboții făceau curățenie peste tot, dar Erens reușise să șteargă salonul echipajului din memoria navei, astfel că locul arăta de-a dreptul mizer. Erens s-a întins și a dărâmat cu piciorul două căni reciclabile de pe masă.
— Hâm, a făcut Ky. Nu cumva ai deteriorat nava după ce te-ai jucat cu programele?
— Nu m-am jucat, a spus Erens, rânjind discret. Am modificat câteva dintre programele de bază pentru curățenie; nava nu ne mai vorbește și ne permite să facem zona asta să pară locuită; asta e tot. N-a fost vorba de ceva care să pună nava să intre în vreo stea sau să înceapă a crede că e umană și să se întrebe întins picioarele și mai mult alunecând pe canapeaua murdară, iar ghetele lui au zgâriat tăblia mânjită a mesei. Darac, înțelegi, nu-i așa?
— Nu știu ce să spun, a recunoscut el (se obișnuise să răspundă la numele de Darac, sau domnul Livu, sau pur și simplu Livu). Presupun că dacă știi ce faci nu e nicio primejdie. Erens a părut încântat. Pe de altă parte, multe dezastre au fost provocate de oameni care își închipuiau că știu ce fac.
— Amin, a spus Ky cu un aer triumfător și s-a aplecat cu o atitudine agresivă spre Erens. Ai văzut?
— Așa cum s-a exprimat prietenul nostru, a ținut Erens să aibă ultimul cuvânt și a întins mâna după o altă sticlă, nu știe ce să spună.
— Ar trebui să te alături celor care dorm, a spus Ky.
— Nu dorm.
— Nu ar trebui să fii treaz; echipajul e compus în general din doi oameni.
— Atunci du-te tu.
— Nu e rândul meu. Tu te-ai trezit primul.
I-a lăsat să se certe.
Câteodată îmbrăca un costum spațial și ieșea prin ecluză spre secțiunile de depozitare care se aflau în vid. Acestea constituiau cea mai mare parte a navei; peste nouăzeci nouă la sută din ea. La un capăt al navei exista o minusculă unitate de propulsie și chiar și o unitate de locuit la capătul celălalt, și, între ele, corpul umflat, doldora de strigoi.
S-a plimbat pe coridoarele reci și întunecate, privind într-o parte și-n alta la unitățile de dormit. Arătau ca niște sertare ale unui dulap; fiecare era capătul a ceva semănând cu un sicriu. Pe fiecare asemenea sertar sclipea o luminiță roșie, astfel că, aflat pe unul dintre coridoarele care mergeau într-o spirală blândă, cu luminile costumului stinse, acele scântei mici, arzând continuu, se unduiau, creând zăbrele rubinii, pliate peste întuneric, precum un coridor infinit de sori giganți de culoare roșiatică, aranjați parcă de un zeu obsedat de ordine.
Mergând în spirala care urca treptat, îndepărtându-se de unitatea de locuit pe care o socotea întotdeauna ca fiind capul navei, a înaintat prin corpul ei întunecat și tăcut. De obicei, urmărea coridorul exterior, doar pentru a aprecia dimensiunile navei. Pe măsură ce urca, falsa atracție gravitațională a navei scădea treptat. În cele din urmă, mersul se transforma într-o serie de salturi glisante, în care îi era mai ușor să atingă tavanul decât să înainteze. Pe sertarele-sicriu existau mânere; le folosea când mersul devenea ineficient, trăgându-se spre mijlocul navei, care - când se apropia de el - transforma, în unele locuri, un zid de sertare-sicriu în podea, și celălalt zid în tavan. Stând sub un coridor radial, sărea în sus, plutea spre ceea ce acum era tavanul, în timp ce coridorul radial devenea un horn. Se prindea de un mâner de sertar și se folosea de altele, urcând spre centrul navei.
