Prin centrul navei Prieteni absenți trecea un puț de lift care se întindea de la unitatea de locuit până la unitatea de propulsie. Exact în centrul navei chema liftul, asta dacă el nu se afla deja acolo de la precedenta explorare.
După ce sosea liftul, urca în el și plutea în interiorul cilindric, iluminat gălbui. Scotea un pix sau o lanternă mică și o plasa în mijlocul cabinei, apoi o urmărea, așteptând să vadă dacă o așezase exact în centrul masei navei care se rotea încet pentru a rămâne acolo unde o lăsase. În cele din urmă ajunsese atât de bun la asta, încât își petrecea ore în șir acolo, lăsând câteodată aprinse luminile costumului și ale liftului (dacă folosea pixul) sau stinse (dacă folosea lanterna), urmărind micul obiect, așteptând ca propria dexteritate să se dovedească mai mare decât răbdarea, așteptând - cu alte cuvinte, putea recunoaște față de sine - ca o parte a obsesiei lui să o învingă pe cealaltă.
Dacă pixul sau lanterna se mișca și se lipea de pereții sau de podeaua cabinei de lift, ori aluneca pe ușa deschisă, atunci trebuia să plutească, să urce (să coboare) și apoi să se tragă înapoi și să se întoarcă pe drumul pe care ajunsese acolo. Dacă obiectul rămânea neclintit în mijlocul cabinei, își îngăduia să ducă liftul înapoi spre unitatea de locuit.
— Hai, Darac, a spus Erens aprinzându-și pipa, ce te-a adus în călătoria asta cu sens unic, ia zi?
— Nu vreau să vorbesc despre asta.
Apoi a pornit instalația de ventilație ca să scape de fumul de drog al pipei lui Erens. Se aflau în caruselul de vizionare, singurul loc de pe navă de unde se puteau vedea direct stelele. Se ducea acolo din când în când, deschidea obloanele și urmărea stelele rotindu-se lent deasupra capului. Câteodată încerca să citească poezie.
Și Erens vizita caruselul singur, dar Ky n-o mai făcea; Erens bănuia că, văzând nimicul mut de afară și punctele singuratice care erau alți sori, lui Ky i se făcea dor de casă.
— De ce nu vrei? a întrebat Erens.
El a clătinat din cap și, privind spre întuneric, s-a rezemat de spătarul canapelei.
— Nu e treaba ta.
— Îți spun de ce am venit pe navă dacă îmi spui și tu motivul tău, a spus Erens zâmbind, făcând cuvintele să sune copilărești, conspirative.
— Lasă-mă, Erens.
— Povestea mea e interesantă; vei rămâne fascinat.
— Sunt convins, a spus el oftând.
— Dar nu ți-o spun decât după ce o aflu pe a ta. Nici nu știi ce pierzi.
— Ei bine, va trebui să mă împac cu ideea asta, a spus el.
A redus iluminatul din carusel până când cel mai strălucitor lucru a rămas fața lui Eren, roșiatică de la lumina reflectată de ea la fiecare fum tras din pipă. Când Erens i-a oferit drogul, a refuzat cu o mișcare a capului.
— Prietene, trebuie să te descarci, i-a spus Erens, lăsându-se pe spătar. Îmbată-te; împărtășește-ți problemele.
— Care probleme?
În întuneric, a văzut că Erens a clătinat din cap.
— Nu e nimeni pe nava asta care să nu aibă probleme, prietene. Nu există nimeni aici care să nu fugă de ceva.
— A, acum ai devenit psihiatrul navei, nu?
— Hei, serios, nimeni nu se va întoarce, nu-i așa? Nimeni de pe navă nu se întoarce acasă. Jumătate dintre cei pe care îi cunoaștem probabil că au murit deja, iar cei care încă trăiesc vor muri până vom ajunge la destinație. Așadar, dacă nu mai putem vedea persoanele pe care le cunoșteam, și probabil nici nu ne vom mai vedea căminul, trebuie să fie ceva al naibii de important și ceva foarte rău, ceva rău de tot care să determine pe cineva să plece astfel. Toți fugim de ceva, că e vorba fie de ceva ce am făptuit, fie de ceva ce ni s-a făcut.
— Poate că unora le place să călătorească.
— Asta-i o prostie; nimănui nu-i place să călătorească atât de mult.
El a ridicat din umeri.
— Cum spui.
— Uf, Darac, hai, ceartă-te cu mine, ce naiba?
— Nu cred în certuri, a spus el privind în beznă (și a văzut o navă uriașă, supremă, înconjurată de straturi și niveluri de armament și blindaj, întunecată în lumina de fundal a crepusculului, dar nu moartă).
— Nu? a spus Erens, sincer surprins. La naiba, și eu care credeam că sunt cel cinic.
— Nu e cinism, a spus el fără nicio inflexiune în glas. Eu cred că oamenii supraevaluează discuțiile în contradictoriu doar pentru că le place să se audă vorbind.
— A, bravo, mulțumesc.
— E reconfortant, presupun.
A urmărit stelele rotindu-se, ca niște cochilii absurd de lente văzute noaptea: înălțându-se, ajungând la apogeu, prăbușindu-se… (Și și-a amintit că și stelele vor exploda într-o bună zi.)
— Cei mai mulți oameni nu sunt pregătiți să își schimbe părerile, a spus el. Și cred că ei știu în sufletul lor că alți oameni sunt la fel, și un motiv pentru care oamenii se înfurie când se ceartă este că își dau seama de asta când își prezintă scuze.
— Scuze, da? Ei, dacă ăsta nu e cinism, ce mai e? a pufnit Erens.
— Da, scuze, a spus el, pe un ton pe care probabil Erens l-a interpretat ca trădând o undă de amărăciune. Cred cu tărie că lucrurile în care cred oamenii sunt de obicei cele pe care le simt instinctiv ca fiind corecte; scuzele, justificările, lucrurile pentru care trebuie să discuți în contradictoriu, apar mai târziu. Ele constituie partea cea mai puțin importantă a credinței. De aceea îi poți distruge, poți câștiga o argumentație, poți dovedi că persoana cealaltă greșește, și totuși ei cred ceea ce au crezut încă de la început. S-a uitat la Erens. Ai atacat problema nepotrivită.
— Și ce sugerezi, profesore, în cazul în care cineva nu trebuie să se complacă în această inutilă… ocupație?
— Să fie de acord că trebuie să nu fie de acord, a spus el. Sau să lupte.
